Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POETUL, GRAIUL, PATRIA

Grigore Vieru – o întrupare a logosului

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

1. Am spus-o şi o mai repet: Grigore Vieru face parte dintre acele personalităţi care apar numai în momente de răscruce ale unei istorii sau culturi; asemenea oameni devin, fatalmente, simboluri naţionale, în cazul nostru. Aşadar, e vorba de o apariţie care transcende personalitatea umană trecătoare. O putem numi, fără teama de a greşi, una trimisă de bunul Dumnezeu, cel care n-a voit ca neamul românesc din Basarabia să dispară, precum au vrut şi au năzuit vreme de aproape două veacuri cuceritorii de teritorii. În omenia lui care nu poate fi cuprinsă în cuvinte, în harul pe care-l purta, Grigore Vieru a devenit o figură atât de apropiată oricărui suflet de român, încât, spontan, fiecare se simţea ataşat fără motiv de blândeţea lui, de verbul său simplu şi ardent, asociindu-le cu arheitatea (identitatea naţională) românească, singura în stare să reunească fraţii atât de învrăjbiţi, incapabili să-şi regăsească unitatea pierdută prin vitregiile şi vicleniile istoriei. Iată de ce Grigore Vieru ţine de miracol şi asta s-a văzut în ziua înmormântării sale, când o mare de oameni (evocând începuturile renaşterii naţionale din 1989-1992) cu toate florile Basarabiei şi cu toate lacrimile ei s-au pogorât asupră-i încălzindu-i făptura pe care inima lui biologică n-a mai putut s-o păstreze în viaţă, pedepsindu-ne pentru că l-am înţeles prea puţin. Aşa cum a fost fiinţa omenească i-a fost şi scrisul. Ca şi Bacovia sau Nichita Stănescu, Grigore Vieru scria aşa cum vorbea şi simţea. Rareori a existat o mai organică solidaritate între om şi operă.
2. Numeroasele ediţii din opera lui, comparabile cu cele ale lui Eminescu, arată că este cel mai popular poet contemporan din spaţiul românesc. În România, ultima ediţie monumentală o datorăm lui Daniel Corbu, reprezentant al generaţiei optzeciste, dovadă că n-a existat între Vieru şi noile generaţii un conflict, cum au încercat să provoace stăruitor anumite cercuri de la Bucureşti şi de la Chişinău. E vorba de volumul Taina care mă apără (Princeps Edit, Iaşi, 2008, 683 p., format academic, cu o postfaţă semnată de mine). Chiar şi la nivelul criticii şi istoriei literare opera lui Grigore Vieru e dintre cele mai comentate. S-au scris despre el câteva monografii despre viaţă şi operă, nemaivorbind de numeroasele cronici, eseuri, studii, portrete risipite prin diverse publicaţii timp de bune decenii.
3. Desigur, orice poate fi explicat. Unii vor susţine teza conflictului dintre generaţii. Nicolae Manolescu, bunăoară, după ce în 1989, într-o cronică din „România literară” la Rădăcina de foc, volum apărut în România, îl aşeza în rândurile generaţiei ’60 alături de Nichita Stănescu, astăzi îl consideră pe Grigore Vieru „complet depăşit”, cum scrie într-o „notă prizărită” din recenta sa Istorie critică a literaturii române, neacordându-i niciun capitol. Dar oare există termen de comparaţie între lirica lui Grigore Vieru şi mediocrele făcături ale unor poeţi de felul lui Florin Iaru, unul din răsfăţaţii istoriei manolesciene?! Altminteri, pentru Manolescu literatura basarabeană şi cea din spaţiul moldovenesc, în general, nici nu există. Există doar cei „descoperiţi” de el. „Reticenţele” despre care vorbiţi au, în ultimă instanţă, explicaţii ideologice prost mascate, înscriindu-se în ofensiva generală contra a tot ce-i naţional. Faptul se manifestă cu violenţă verbală în unele publicaţii de la Chişinău, prin atacuri care au lăsat urme adânci în inima poetului, grăbindu-i sfârşitul pe căi necurate.
4. Desigur, Grigore Vieru nu a privit limba română ca „specialist”, căci el a trăit-o ardent, ontologic, ca poet. Pentru el, limba română a însemnat şi mai mult decât a putut spune Nichita Stănescu în celebrul enunţ Limba română este patria mea. Intuitiv, Grigore Vieru a tratat limba ca Eminescu şi ca Heidegger, ca locuire poetică şi ca adăpost al Fiinţei. În speţă, al Fiinţei româneşti. El a simţit adânc faptul că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, cum a spus-o, genial, Eminescu. Dacă Dumnezeu ar fi dat poruncă limbii române să se întrupeze în fiinţă omenească, aceasta ar fi luat, foarte probabil, chipul lui Grigore Vieru, în ipostază basarabeană, după cum luase chipul lui Eminescu în ipostază românească arheică, exemplară. Cum altfel să înţelegi versul extraordinar al plânsului divin printre aştri cu lacrima limbii noastre ? O asemenea întrupare a logosului explică întreg miracolul renaşterii limbii române sub comunismul sovietic prin verbul lui Grigore Vieru. Se poate spune că toţi ceilalţi l-au urmat precum poporul evreu pe Moise în pustiu. Acesta e tâlcul trecerii prin lume a lui Grigore Vieru. De aceea, pe el l-au îngropat Ţara, după cum spunea alt Grigore despre Ştefan cel Mare.
5. Vedeţi, în figura plăpândă a lui Grigore Vieru s-a ascuns un mare luptător. Ar trebui strânse într-un volum toate articolele lui de atitudine din ultimii 20 de ani. Din geniul limbii el şi-a croit singura spadă pe care o putea mânui. Din acest punct de vedere, Alex. Ştefănescu a intuit bine, căci Vieru a dat „conştiinţă valorii umane a limbii”. El a avut şi vocaţie de tribun. Abia ieşit din spital, Grigore Vieru, lipsit de tonus vital, renăştea miraculos ca pasărea Phoenix în faţa mulţimilor. L-am văzut ultima oară într-o asemenea ipostază în ziua de 31 august 2008, la o întâlnire cu oamenii din comuna Costeşti de lângă Chişinău. Primea energie de la mulţime şi o returna înmiit. Aşa s-a întâmplat şi-n ziua de 15 ianuarie 2009, la Cahul, după cum mi-a relatat Viorel Dinescu. Atunci, se pare, pe altarul geniului eminescian, a returnat întreaga lui energie umană, nemairămânându-i pentru sine nimic, încât până şi şoferul care-l aducea la Chişinău s-a simţit golit de viaţă în viteza ucigaşă! Nu putem privi moartea lui Grigore Vieru decât ca pe ultima lui izbândă împotriva rătăciţilor de neam şi de limbă.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog