Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REPERE

De la „Dacia literară” la „Limba Română”

Gavril ISTRATE

Alte articole de
Gavril ISTRATE
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

S-a spus, de multă vreme, că în dezvoltarea culturii unui popor, presa şi, în special, publicaţiile periodice au avut şi au un rol hotărâtor. De faptul acesta ne putem convinge la cea mai uşoară „întoarcere” înapoi, urmărind drumul parcurs de istoria culturii noastre naţionale. Cine ne-a cunoscut şi, mai ales, cine ne-a putut preţui până pe la începutul secolului al XIX-lea, când aproape nimeni din afară nu ştia nimic despre existenţa noastră? Nu ne cunoşteam nici măcar noi între noi. Abia în anul 1829 muntenii şi moldovenii au iniţiat câte un ziar al lor, „Curierul românesc” la Bucureşti şi „Albina românească” la Iaşi, din care aveau să se desprindă, foarte curând, câte o revistă propriu-zisă:Curier de ambe sexe”, în Muntenia, şiAlăuta românească”, în Moldova. Flacăra pusă în mişcare de I. Heliade Rădulescu şi de Gheorghe Asachi a deschis apetitul românilor de peste munţi şi încă în anul 1838 a început să apară un periodic şi la Braşov, sub numele deFoaie pentru minte, inimă şi literatură”, al cărui animator a fost Gheorghe Bariţ, un adevărat Kogălniceanu al provinciilor situate la vest de Carpaţi.
Asachi şi-a asociat, repede, câţiva tineri, printre care şi pe M. Kogălniceanu, cel care avea să preia de la îndrumătorul lui răspunderea apariţieiAlăutei româneşti”. Tânărul Kogălniceanu avea să se dovedească a fi unul dintre cei mai luminaţi oameni ai epocii. El nu s-a putut mulţumi cu realizările publicistice de până atunci. Visa la o revistă mult mai cuprinzătoare, cu preocupări de literatură, de istorie şi, în general, de cultură, care să nu satisfacă doar dorinţele românilor dintr-o singură provincie; el visa la o publicaţie pentru toţi românii, una sub numele cuprinzător deDacia literară”, care a apărut în anul 1840, când programul ei orientativ, foarte modern, a fost salutat cu mare satisfacţie de toată lumea.
Kogălniceanu pleca, în anunţarea programului respectiv, de la constatarea că publicaţiile de până atunci „aveau mai mult o coloră locală” şi-şi exprima dorinţa de a putea scoate „o foaie, carea, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie carea, făcând abstracţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi, prin urmare, s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei... O asemenea foaie ne vom sili ca să fie «Dacia literară». (...) Aşa dar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”.
Şi se ştie, astăzi ştie toată lumea, că aşa s-a făcut.
„Literatura noastră are nevoie de unire”, spune Kogălniceanu mai departe, „În sfârşit, ţălul nostru este realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură pentru toţi.”
Pe urmele publicaţiei dirijată de Kogălniceanu ni se pare că merge frumoasa revistă de la ChişinăuLimba Română”, în paginile căreia găsim articole şi studii culese de pe întreg teritoriul de limbă românească, de la creatori şi cărturari de toate categoriile, studii din care se desprinde nu numai ideea directoare sub semnul căreia acţionează fiecare autor, ci şi modul cum îi bate inima. Suntem, cu alte cuvinte, pe urmele braşovenilor lui Bariţ.Limba Română” este o publicaţie care se adresează deopotrivă minţii şi inimii cititorilor. În paginile ei nu sunt urmărite numai problemele de strictă specialitate, ca în revista cu acelaşi nume de la Bucureşti; se deosebeşte de aceasta prin preocupări mai largi, de istorie literară şi de istorie propriu-zisă, de etnografie şi folclor. Urmăreşte mişcarea literară şi culturală de pe tot cuprinsul pământului pe care se vorbeşte româneşte. Este caracteristică, pe de altă parte, componenţa însăşi a colectivului redacţional, alcătuit din specialişti de la cele mai importante universităţi româneşti (Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Timişoara, Cluj), ba şi din alte ţări. Toţi aceşti membri ai redacţiei sunt adevăraţi păzitori ai solului nostru veşnic, cum ar spune George Călinescu, servesc aceleaşi idealuri şi ţintesc spre acelaşi ţel. Prin ei este asigurată difuzarea cea mai largă a conţinutului studiilor publicate în revistă şi, mai ales, unitatea de vederi şi unitatea scrisului, care duc la solidaritatea dintre noi. Ceea ce în secolul trecut se realiza prin „schimbul” permanent dintreDacia literară”, de la Iaşi, şiCurierul românesc”, din Bucureşti, cuFoaia pentru minte, inimă şi literatură” şi cuGazeta Transilvaniei”, de peste munţi, se realizează astăzi în paginile unei singure publicaţii care esteLimba Română” de la Chişinău. Ea a preluat sarcinileDaciei literare” de acum o sută şaizeci de ani, despre care se ştie că a contribuit enorm la unitatea culturală dintre români, că a premers actului săvârşirii unităţii politice din ianuarie 1859.
Revista pare o mică enciclopedie din care cititorul se poate familiariza cu problemele cu care ne confruntăm noi astăzi. O deschid, totdeauna, cu sentimentul că asist la o dezbatere dintre cele mai animate, găsesc în ea tot ce mă poate interesa, de la problema limbii de stat la mişcarea naţională din trecut ori la prezentarea unor mari figuri literare şi culturale din trecut, care ne-au trasat drumul de la care nu trebuie să ne abatem. Chipurile lui B.-P. Hasdeu şi Constantin Stere se desprind luminoase din paginile revistei, actualizându-ne eforturile pe care aceşti cărturari le-au depus pentru a ne asigura unitatea de limbă şi de simţire.
Colaboratorii revistei, autorii de articole, vreau să zic, ţin seama de toate categoriile de cititori, de la specialiştii propriu-zişi până la elevii ajunşi în pragul bacalaureatului şi al examenului de admitere la universitate. De aici şi varietatea tematică în care problemele de istorie naţională ocupă un loc prioritar. Se publică multă poezie tânără, se recenzează publicaţiile periodice, se dau informaţii asupra spectacolelor teatrale. Numeroasele informaţii de natură istorică duc la convingerea că studiul limbii materne nu poate fi separat de cel al istoriei naţionale. Să ne aducem aminte căAstra” ardeleană şi-a fundamentat programul tocmai pe ideea acestei convieţuiri. Cuvintele lui Timotei Cipariu, referitoare la rolul limbii, şi cele ale lui Bariţ, privitoare la rostul istoriei, s-au constituit în adevărate table ale legii şi au căpătat valoarea unor adevărate testamente.
CaAstra” a procedat şi Academia Română, care a preluat, fără modificări importante, programul Asociaţiunii Transilvane. Pe acest program mi se pare că s-a fundamentat şi activitatea colectivului redacţional alLimbii Române”. Oricum, eu nu citesc nicio pagină a ei să nu mă duc cu gândul la tot ce poate consolida legătura dintre noi. Momente deosebite din istoria poporului, locuri scumpe prin ceea ce s-a săvârşit la un moment dat pe ele, personalităţi care au schimbat drumurile sorţii poporului nostru, monumente, case memoriale, mănăstiri şi instituţii de cultură mi se strecoară printre rândurile pe care le descifrez din paginile revistei.
Dragostea pentru pământul care ne ţine şi ne hrăneşte, ca şi solidaritatea dintre generaţii şi puterea de a păstra neştirbită moştenirea lăsată de strămoşi pot fi exprimate în chipuri diverse, în versuri ca şi în proză, în doine ca şi în rugăciuni, în cântece ca şi în poveşti. Să ne oprim doar la un scurt fragment din dialogul dintre Pârcălabul Soroceanu şi nepotul său, Bogdănuţ, din cartea lui Sadoveanu Nunta Domniţei Ruxanda, ediţia din 1932, p. 167-168:
„– Uncheşule, am grăit eu, văd că toate ale vieţii şi ale lumii sunt împotriva mea. Dă-mi un sfat: ce pot face?
Pârcălabul mi-a cuprins fruntea cu palma şi mi-a ţinut strâns lângă inima lui capul.
– Ascultă, Bogdănuţ, a zis el încet, amărăciunea ta mă înveninează mai mult pe mine. Căci dacă tu te prăpădeşti, nu pier numai eu. Piere tot neamul nostru cel viitor. Ştiu eu că tinereţea ta nu poate pătrunde asemenea adevăr. Cearcă, însă, şi-l înţelege. Fă orişice. Suie-te în lună; scufundă-te în pământ; însă păstrează-ţi fiinţa. Dumnezeu îţi va da alinare. Ai să vezi cât de înşelătoare sunt toate ale tinereţii şi ale iubirii. Statornică e numai această simţire care mă leagă pe mine de tine şi care, la vreme, are să te lege şi pe tine de altul ieşit din sângele tău. Mi-a spus odată un învăţat de la Eghipet că omul, în acest chip, se poate socoti fără moarte şi numai aceasta e dragostea cea adevărată, cu prelungiri în viitorul necunoscut şi-n fundul mormintelor”.
Asemenea pagini revin în sufletul meu, în momentele de reculegere din care mă împărtăşesc la orice întâlnire cu trecutul, cu monumentele şi cu eroii lui. Am simţit lucrul acesta de câte ori am poposit la Curtea de Argeş ori la Putna, la Sibiu în Palatul Asociaţiunii, ca şi la Blaj, unde paşii mei se „armonizau” cu cei ai „feţilor frumoşi, cu opinci de oţel” şi cu cei ai lui Timotei Cipariu, ori la Braşov unde a fost răspândită, pe foi volante, poezia lui AlecsandriDeşteptarea României, în Maramureş, unde oamenii vorbesc ca în secolul al XVI-lea, şi în Ţara Moţilor, unde fluierul lui Iancu nu încetează de a impresiona apele şi munţii pe care continuă să curgă cântecele ţâşnite din suferinţele şi bucuriile unui popor care a trăit şi-şi duce existenţa sub semnul unor lupte fără sfârşit. Mi-am plecat fruntea şi am îngenuncheat la Ipoteştii lui Eminescu şi la Mirceştii lui Alecsandri, la Şiria lui Slavici, la Hordoul lui Coşbuc şi la Prislopul lui Rebreanu, la Paşcanii lui Sadoveanu şi la Lancrămul lui Lucian Blaga. Dar unde n-am fost să stau de vorbă cu cei care au trăit în alt veac, dar de care mă simt tot atât de legat ca şi de contemporanii cu care îmi încrucişez paşii în fiecare zi. Mă visez tot mai des în parcul din Chişinău, populat, în ultimul timp, cu alte chipuri de scriitori români, în faţa statuii lui Ştefan cel Mare, unde am vorbit de câteva ori, sau la Criuleni, în faţa statuii lui Eminescu, unde de asemenea, am vorbit, ca şi în curtea bisericii Sfântului Dimitrie din Orhei, unde am stat de vorbă nu numai cu domnitorul Vasile Lupu, ci şi cu mitropolitul Varlaam, alcătuitorul acelei minunateCărţi româneşti de învăţătură. Am poposit, apoi, şi la Cahul, unde veghează umbra lui Ion Vodă şi s-a născut neuitatul meu prieten Ion Osadcenco, decanul Facultăţii de Litere din Chişinău, acum treizeci şi cinci de ani, când eu, decan, la rândul meu, la Iaşi, mă găseam în vizită la Universitatea din capitala Republicii Moldova. La Cahul am avut o întâlnire de neuitat cu tineretul din cadrul Colegiului, aşa cum la Edineţ aveam să mă întâlnesc cu elevii şi profesorii de la liceul „Panteleimon Halippa”. Şi ultima mea vizită, de până acuma, s-a încheiat la Soroca, unde am vizitat liceul „Constantin Stere” şi am urcat în vestita cetate de acolo, încărcată de istorie. Jos, la picioarele noastre, Nistrul curgea liniştit, nepăsător şi apele lui duceau spre alte tărâmuri fragmente din poveştile neamului nostru şi cântece de demult, prin care strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi „dau mâna cu nepoţii lor”, cum ar zice George Coşbuc.
În lecturile mele din paginile revisteiLimba Română” coboară totdeauna, pe nesimţite, înaintaşii care, după o expresie a lui Sadoveanu din volumul Neamul Şoimăreştilor, „poruncesc urmaşilor” şi le îndrumă paşii. Aud, în permanenţă, îndemnurile Pârcălabului de la Soroca adresate nepotului Bogdănuţ şi mă simt înviorat că mai pot auzi îndemnurile lui Kogălniceanu, că învăţătura lui a descins din coloaneleDaciei literare” în paginileLimbii Române”.
 
„Limba Română”, nr. 3-5, 1999, p. 7-9
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog