Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

Antroponimul ca semn lingvistic

Iraida CONDREA

Alte articole de
Iraida CONDREA
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Numele de persoană reprezintă semne lingvistice specifice, care nu întrunesc în totalitate ideea saussuriană de arbitrareitate, mai ales din cauza că acestea nu trec prin faza de „concept”. Cunoscuta formulare a lingvistului elveţian că „semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică” nu este total aplicabilă în cazul antroponimelor, pentru că orice nume trimite la o persoană concretă, reală, chiar dacă „imaginea acustică” este mai mult arbitrară.
În practica denominării persoanelor, ideea de arbitrareitate este exclusă din start. Numele unui nou-născut fie este ales de părinţii acestuia, fie este dat în conformitate cu tradiţiile locale culturale, religioase, de familie etc. Un criteriu universal în acest sens este cel bazat pe ideea nomen est omen, care consemnează credinţa că între numele omului şi soarta acestuia există o legătură care îi determină chiar soarta.
Apariţia numelui de persoană este determinată şi de anumiţi factori sociali, psihologici, de influenţa mass-mediei, a literaturii, de anumite tendinţe la modă etc. Şi totuşi, din tot acest sistem, este exclus definitiv protagonistul, posesorul numelui, care nu poate avea vreo putere de decizie, astfel că toţi poartă nume pe care nu le-au ales personal, dar pe care le „personalizează” pe parcursul întregii vieţi, identificându-se cu acestea şi dându-le valoare.
Numele unei persoane, într-o anumită perioadă concretă de timp şi într-un anumit spaţiu, poate oferi o serie de informaţii despre purtător: de exemplu, în spaţiul nostru, un Oleg Bujoreanu va fi identificat cel mai probabil ca un basarabean, datorită prenumelui rusesc ataşat la un nume de familie cu formă românească, iar alegerea prenumelui a fost dictată de o modă locală, determinată, într-o anumită măsură, de situaţia politică. În alte cazuri „determinarea politică” se poate solda cu frecvenţa sporită a unor tipuri de prenume sau cu o serie de prenume cu certe conotaţii de epocă. De exemplu, în onomastica sovietică rusească sunt înregistrate prenume de tipul Vladlen (de la Vladimir Lenin), Octeabrina, Tractorina (trimiţând la octombrie şi tractor), Revmira (революция мира), Marlen (Маркс, Ленин), Kim (Kоммунистический интернационал молодежи), ori chiar Dazdraperma (format de la primele silabe ale cunoscutei lozinci proletare Да здравствует первое мая!) şi Cucuţapol (de la Кукуруза – царица полей) ş.a.
Identificarea persoanei printr-un nume care reflectă anumite trăsături caracteristice reale sau, cel puţin, atribuite de cineva unei persoane, se face cu ajutorul poreclelor. În actualul nomenclator onomastic porecla – ca definiţie – este un supranume dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane (şi urmaşilor ei) în legătură cu o caracteristică a fizicului, a psihicului, a activităţii sale [1]. Însă conotaţia persiflantă consemnată de dicţionar nu totdeauna este determinantă în apariţia unei porecle. În comunităţile mai mult sau mai puţin închise, cum sunt cele rurale, identificarea persoanelor prin porecle devine, în fond, o necesitate, pentru că într-un sat pot exista zece sau chiar mai multe persoane purtând, de exemplu, numele Ion Cojocaru şi atunci porecla serveşte ca factor identificator suplimentar.
Porecla îl reprezintă pe om în felul în care acesta este văzut / perceput / evaluat de ceilalţi, de o colectivitate, de un socium, fiind o componentă a heteropercepţiei. În studiile de onomastică poreclele sunt studiate pe zone, mai ales în mediul rural, fiecare localitate având propriul repertoriu de porecle, ce se raportează la factorii care le generează. În mod tradiţional, porecla reprezintă o componentă a comunicării orale, lexemele respective fiind înregistrate doar de cercetători, la fel ca şi materialul dialectologic.
I. În textele literare, porecla este abordată, în primul rând, de scriitori, de diverşi autori, care exploatează acest fenomen, deopotrivă cu alte elemente ale oralităţii. În literatura română tradiţia începe, se pare, cu Ion Neculce, care expune convingător felul cum poate apărea o poreclă în O samă de cuvinte: „Ştefan-vodă cel Bun, când s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzicu unii la Caşen, iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Şcheie pe Şiretiu, au fost cadzut calul cu Ştefan-vodă în razboiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Şi nu pute în grabă încăleca Ştefan-vodă, fiind om micu. Şi au dzis Purice aprodul: «Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de te sui pe mine şi încalecă». Şi s-au suit pe dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan-vodâ: «Sărace Purece, de-oi scăpa eu şi tu, atunci ţi-i schimba numeli din Purice în Movilă». Şi au dat Dumnedzeu şi au scăpat amândoi. Şi l-au şi făcut boier, armaş mare, pre Purece. Şi dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movileştilor, de au agiunsu de au fost şi domni dintru acel neam”.
Unul dintre autorii care s-au remarcat prin felul de a-şi numi personajele – cu nume caracterologice, de aceeaşi natură cu poreclele, este şi Giovanni Boccaccio. Acesta explică el însuşi numele celor 7 doamne, care povestesc istoriile Decameronului: „Pentru ca spusele lor să fie înţelese fără smintire în cele câte vor urma, voi încerca să le botez cu nume potrivite, cu totul sau în parte barem, cu însuşirile fiecăreia. Pe prima dintre ele şi cea mai vârstnică de ani o vom numi deci, nu fără de un rost anume, Pampineea (vioaia, înfloritoarea), pe a doua Fiammetta (jucăuşa), apoi Filomena (iubitoarea de cântece), Emilia (ispititoarea), Neifile (tânăra îndrăgostită) şi ultima Eliza (cea asemănătoare Didonei înşelată în iubire)”.
Miguel de Cervantes dă personajelor sale multe nume cu tâlc, explicând de unde provin acestea şi ce semnificaţii comportă. Renumitul său hidalgo consideră că „calul unui cavaler atât de vestit şi, pe lângă asta, un cal atât de minunat, nu se cădea să rămână fără un nume celebru... Aşadar, după ce scorni în închipuirea sa o mulţime de nume pe care le compuse, le şterse şi le părăsi, le lungi şi le scurtă, le făcu şi le desfăcu în minte, ajunse în cele din urmă să-l numească Rocinante, nume – după părerea sa – şi nobil, şi sonor, lămurind şi ceea ce fusese când era mârţoagă, până a nu fi ceea ce era acum, când le-o lua înainte tuturor mârţoagelor de pe lume şi ajunsese cel dintâi dintre ele”. Rocinante (nume masculin) este derivat de la rocin (mârţoagă), format cu sufixul augmentativ -ante; iar coincidenţa acestuia cu antes (înainte) generează un joc de cuvinte cu dublu sens, în care este evidentă nuanţa de grotesc şi de persiflare.
Numele are o importanţă foarte mare pentru eroul central al lui Cervantes, care „cum îşi văzu calul botezat atât de pe gustul său, îi veni chef să-şi pună şi lui un nume, şi-şi mai bătu capul cu asta încă opt zile, iar la capătul lor hotărî să se numească Don Quijote”. Quijote este partea din armură care acoperea piciorul, iar sufixul augmentativ -ote se foloseşte în limba spaniolă pentru a forma denumiri cu semnificaţie ridicolă (librote – cărţoi; monigote – om de nimic; mazacote – om greoi, plicticos). Este de remarcat că şi în limba română populară există un asemenea sufix -ote (oite) – băbote (băboi, babă mare), căsote (căsoi, casă foarte mare). La transpunerea romanului în alte limbi acest nume Quijote nu a fost tradus, el s-a păstrat şi a devenit celebru cu forma sa originală, care este explicată în chiar textul lui Cervantes.
Relaţia nume – persoană este sesizată în porecle cu mult mai clar decât în numele oficiale, deoarece poreclele reflectă, adeseori persiflant sau chiar caustic, comportamentul sau o trăsătură caracteristică a persoanei pe care comunitatea o dezaprobă. De obicei, poreclele „fixează” o situaţie a persoanei date, felul cum este ea văzută de ceilalţi şi cum este tratată prin poreclire de către colectivitatea din care face parte, cf.: „Părinte în Ocolina era unul pe nume Vasile Găină, şi sătenii, cum obişnuiesc ei a tot scorni porecle, îi ziceau popa Cucoş, iar cum părintele a început a îmbătrâni, i-au zis părintele Cloşcă” (I. Druţă, Biserica Albă). Traducerea în limba rusă redă parţial semnificaţile poreclelor din original: „Фамилия священника была Гэинэ, то есть курица, и селяне его в самом деле за глаза звали старой курицей”. Evoluţia atitudinii faţă de părinte se manifestă prin schimbarea poreclei: de la numele masculin – bătăiosul şi ţanţoşul „Cucoş” – la femininul „Cloşcă”, cu evidente conotaţii inactive, sedentare, ce denotă tendinţa spre izolare, neimplicare. Acest semn ghidează de la bun început cititorul spre un anumit făgaş al receptării şi acţiunile părintelui Găină îndreptăţesc în bună măsură porecla de „cloşcă”. Explicarea poreclelor de către autori reflectă situaţia reală, când supranumele este motivat şi explicat de cei care îl emit, de colectivitatea relativ restrânsă în care acesta este utilizat, făcându-se, în cazul lui I. Druţă, şi remarca despre obişnuinţa oamenilor de a scorni porecle.
II. O revigorare a procedeului de scornire a poreclelor (vorba lui I. Druţă)se atestă acum din plin în presă, iar cei care îl promovează fără ostenire sunt ziariştii, a căror ţintă sunt, bineînţeles, persoanele publice. Poreclele sunt totdeauna situative, ele reflectă anumite trăsături fizice, psihice, amintesc de unele situaţii în care s-a manifestat persoana respectivă etc. [2, p. 24-27].
În cazul unor persoane publice, poreclele, în fond, se mondializează, fiind preluate şi răspândite de mass-media cu viteza fulgerului şi în acest fel se diminuează caracterul de nume local / îngust al poreclei. Este vorba de personalităţi arhicunoscute ca Margaret Teacher cu porecla Doamna de Fier (preluată de la Cancelarul de Fier – Bismark), Gorbi (Gorbaciov), Sarco – Sarcozy, V.V.P. Путя, Путька, Капутин – Putin ş.a.
Una şi aceeaşi persoană poate avea mai multe porecle şi numărul acestora este un indiciu al gradului de popularitate, fie pozitivă, fie negativă. Astfel, fostul premier ucrainean Iulia Timoşenco se pare că a stabilit un adevărat record în ceea ce priveşte poreclele pe care i le-a dat presa – газовая принцесса, оранжевая принцесса, дама с косой, Жанна Д’ Арк оранжевой революции, королева бензоколонки, самурай в юбке, леди Ю, Дюймовочка украинской политики, второй Путин, Путин в юбке sau БомжЮля, Тимошенница ş.a. [3, p. 63].Poreclele actuale, prin expresivitatea semantică a lexemelor, prin procedeele metaforice şi jocurile de cuvinte utilizate, devin un fel de creaţii folclorice contemporane. Conform unei definiţii mai largi, actualmente porecla este „un nume suplimentar neoficial, dat persoanei de către cei ce o înconjoară şi reflectă o trăsătură caracteristică a acesteia, o circumstanţă din viaţa sa, o analogie, specificul provenienţei sale şi alte motive” [4, p. 68-69].
Şi politicienii de pe cele două maluri ale Prutului s-au învrednicit de numeroase porecle, care scot la iveală şi trăsăturile fizice, trăsăturile de caracter, dar şi numeroasele gafe pe care le comit, fie în comportament, fie în discurs.
Presa scrie că preşedintele Traian Băsescu a fost „botezat”, de-a lungul vremii, cu o mulţime de porecle, unele mai răutăcioase ca altele, de la Popeye Marinarul la Pazvante Chiorul.
Preşedintelui Traian Băsescu, pe lângă Basecu, cu trimitere la poliţia politică a Securităţii, Zeus, Piratul, Băselu, Marinarul, Jack Daniel’s, Traian Pinochio, Captain Planet, Poppeye marinarul, Ultimul Sauron, i s-a mai spus în presă şi Sulaina cenal, deoarece aşa a numit acesta Canalul Sulina în 2006. Însuşi preşedintele face haz pe seama acestor aprecieri, considerând că poreclele sunt un indiciu al popularităţii sale. El scrie pe un sait: „Aţi ales un preşedinte cu un ochi mai mare, cu unu’ mai mic şi o şuviţă care flutura în vânt! Privind în urmă, pot spune că mi s-au dat cele mai tari porecle din istoria preşedinţilor României, printre care Chioru’, Marinaru’, Chelu’, Băselu sau Căpitanu’ ”, concluzionând că „lumea nu alege pentru ochi frumoşi”.
Fiica lui Traian Băsescu, Elena, poartă o poreclă constituită printr-un procedeu destul de productiv acum – abrevierea. În textele scrise numele ei este uneori consemnat doar prin iniţialele E.B., de aceea presa a supranumit-o Eba.
Şi-au primit poreclele descriptive, ce fac aluzie la înfăţişarea respectivelor persoane, şi Emil Constantinescu (Ţapul), Dan Voiculescu (Felix Motanul) ori Vasile Blaga (Buldogul), Victor Ciorbea (Melcul Carpati) şi Virgil Măgureanu, văzut în chip de Şarpe cu Ochelari.
Un personaj cunoscut mai ales pentru agramatismele sale este primarul sectorului 5, Marian Vanghelie, care s-a ales cu mai multe porecle de-a lungul timpului: Marean,Primarele, Care este,iar ultima pare să le fi întrecut pe toate: Almanahe.
Conform surselor de pe internet, lui Călin Popescu Tăriceanu porecla i s-a tras de la pasiunea sa pentru motoarele pe două roţi. După accidentul de motocicletă pe care l-a suferit, şeful guvernului a devenit subiect de ironie pentru adversarii politici, care i-au găsit repede o poreclă: Motocicleanu. Pentru fostul ministru al Educaţiei Cristian Adomniţei, totul a pornit de la o confuzie comisă de acesta în legătură cu numărul stelelor de pe steagul Uniunii Europene. Bineînţeles, gafa nu a rămas netaxată, iar porecla i-a fost repede găsită: Asteluţei.
Politicienii şi persoanele publice din stânga Prutului, de asemenea, au diverse porecle, deşi presa nu este chiar foarte activă în acest sens. Saiturile moldovenilor nu ocolesc totuşi această temă, de pe „Moldoveanul” aflăm că jurnaliştii „moldavi” nu sunt atât de inventivi ca cei români în ce priveşte poreclitul politicienilor, dar în schimb marele nostru popor – e primul la acordarea poreclelor în special politicienilor.
Dorin Chirtoacă, primar de Chişinău, în popor este supranumit Harry Potter. Porecla se datorează, evident, formei ochelarilor pe care îi poartă, dar şi unor acţiuni „magice”, nenumăratelor „lupte cu răul” întreprinse de tânărul edil al capitalei care îl „înfrăţesc”, într-o anumită măsură, cu renumitul personaj literar. Premierul Vlad Filat are o poreclă formată prin prescurtarea numelui de familie în manieră rusească – Filea.
Un alt politician, Mihai Ghimpu, s-a învrednicit de cele mai multe porecle – Ghimp, Ghimpler, Mihai cel Mare, Americanu, Saakaşvili de Moldova, Românul, Moş Ghimp, Despot-vodă – date în conformitate cu situaţia în care acesta şi-a manifestat trăsăturile de caracter.
În timpul campaniei electorale liderul AMN Serafim Urecheanu s-a autointitulat, într-un spot publicitar, Serafică şi Serafică fără frică. Cea mai populară poreclă a lui Serafim Urecheanu este totuşi una simplă – Urechilă, formată cu sufixul augmentativ -ilă, care comportă o semnificaţie persiflantă.
Marian Lupu, liderul PD, a fost supranumit de presă Marinică, iar comuniştii i-au dat o poreclă formată de la două apelative, dintre care unul este chiar numele de familie al politicianului, iar celălalt, rusescul zaiaţ (iepure), iepure semnificând mai mult frica, astfel că s-a ajuns la Zalupu (şi lup, şi iepure). Printr-un procedeu similar a fost formată şi cea mai populară poreclă a liderului comunist Vladimir Voronin – Cioronin (din cioară şi vorona), iar presa îl numeşte adeseori cu un supranume dat cândva lui Stalin – tătuca, papa sau vorona. La fel, prin compunere, a fost formată porecla lui Iurie Roşca – Voroşca, făcându-se aluzie la alianţa dintre Voronin şi Roşca. Lexemul provenit are o asonanţă cu un cuvânt rusesc vorişca cu sensul depreciativ de „hoţ mărunt, găinar”. Mai nou, presa i-a acordat lui Roşca şi porecla Barbărasă (de când a renunţat la barba pe care a purtat-o mult timp).
Iar unul dintre politicienii moldoveni P. Lucinschi a fost botezat de presă Şmecherilovici, după forma patronimicului său Chirilovici.
III. O altă categorie de porecle se referă la felul în care este percepută o întreagă colectivitate, o societate, o ţară sau o naţiune. De multe ori în prim-plan apar preferinţele culinare, care celorlalţi li se par stranii. Astfel, francezii sunt numiţi broscari, grenuille, sau ruseşte leaguşatnichi, pentru că prepară mâncăruri din broaşte, italienii sunt numiţi macaronari, ucrainenii se asociază neapărat cu slănina – salo şi horilka. Moldovenii sunt, evident, mămăligari, denumire pe care ne-o dau şi ruşii, iar perifrazele şi aluziile sunt dintre cele mai variate. Într-un timp se transmitea permanent reclama: Сникерс: И толстый, толстый слой шоколада,parafrazată înСнегурс: и толстый, толстый слой мамалыги.
În primăvara anului 2005, perioadă când la Chişinău mocnea o situaţie tensionată „revoluţionară”, Oazu Nantoi, liderul de atunci al social-democraţilor din Republica Moldova, a fost întrebat de reprezentanţii mass-mediei dacă în Moldova este posibilă o revoluţie. Răspunsul a fost unul „glumeţ”: mămăliga nu explodează.
Iar evenimentele care au avut loc în Republica Moldova în aprilie 2009 au fost calificate în mass-media rusească drept revoluţia mămăligii sau revoluţia mămăligarilorмамалыжный путч.
În concluzie, putem constata că poreclele sunt rezultatul unui proces activ de creaţie lexicală în perioada contemporană, proces care se dezvoltă după aceleaşi legităţi în toate limbile europene, iar trăsăturile specifice sunt condiţionate de factorii sociali locali.
 
Referinţe bibliografice
1. Noul dicţionar universal al limbii române, 2006.
2. Onufrie Vinţeler, Studii şi cercetări de onomastică şi etimologie, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010.
3. С. Ю. Потапова, Неофициальные наименования общественно-политических деятелей в современном русском языке, În Иностранные языки в высшей школе. Выпуск 2, 2010, с. 62-71.
4. Н. В. Подольская, Словарь русской ономастической терминологии, М., Наука, 1988.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog