Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Mihai VINEREANU, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică

George RUSNAC

Alte articole de
George RUSNAC
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Elaborat în conformitate cu noile principii, conturate în monografia cercetătorului american de origine română Mihai Vinereanu, Originea traco-dacă a limbii române, Chişinău, Pontos, 2002, dicţionarul pe care îl recenzăm, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008, 935 p., aduce multaşteptatele argumente lingvistice, suprapuse celor istorice şi arheologice, în favoarea originii traco-dace a poporului şi a limbii române.
Potrivit calculelor pe care le-a efectuat autorul, „dicţionarul... cuprinde aproximativ 5.000 de cuvinte-titlu provenite din fondul vechi sau tradiţional şi cca 1.000 de neologisme. Fără a lua în consideraţie neologismele..., elementele comune cu latina nu depăşesc 13%, cele slave reprezintă cam 8%, cele turceşti – 4,5%, greceşti – 3%, maghiare – 1,5% şi germane – 1%”; „cca 280 de cuvinte sunt de origine onomatopeică sau imitativă şi constituie 6%”; „cca 58% reprezintă fondul prelatin sau traco-dac al limbii române”. Dicţionarul demonstrează că aceste elemente lexicale provin din proto-indo-europeană [PIE] prin traco-dacă. La acest fond se poate adăuga şi majoritatea elementelor lexicale de natură imitativă cu o vechime considerabilă, care au echivalente în multe alte limbi indo-europene. Astfel, „multe dintre cuvintele rămase cu origine incertă provin, probabil, din acelaşi fond prelatin, aşa încât fondul autohton ar ajunge la cca 65%” (p. 10).
În Argument-ul dicţionarului (p. 9-51), autorul evidenţiază trei ipoteze cu privire la originea limbii române: „1. origine latină, cu aproape 20% elemente latine şi peste 80% împrumuturi; 2. origine latină, cu foarte multe elemente traco-dace, dar şi slave” (cf. Aurel Berinde, Simion Lugojan, Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor, Timişoara, Editura Facla, 1984, care atribuie 700 de cuvinte moştenirii autohtone în limba română [p. 90]); „3. origine traco-dacă cu influenţă latină, slavă şi de altă natură” (p. 11). Analizându-le, M. Vinereanu conchide: „Prima ipoteză este cea clasică, devenită doctrină oficială în cultura română de peste 150 de ani, care tinde să fie luată ca un fel de dogmă religioasă. Dar această ipoteză nu rezistă unui examen riguros. Dacă limba română ar avea peste 80% elemente de împrumut, ar fi existat influenţe foarte puternice nu numai la nivel lexical, ci şi morfologic şi sintactic. Acest lucru ar fi produs o creolizare a limbii române, cu pierderea totală sau aproape totală a flexiunii morfologice, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii. Cazul cel mai cunoscut este cel al limbii engleze care, la nivel lexical, este un amestec (în proporţii sensibil egale) de elemente anglo-saxone şi franceze (sau latine). Prin urmare, această ipoteză nu poate fi acceptată pentru limba română, întrucât aceasta are o morfologie foarte bogată, atât la declinarea substantivelor, cât, mai ales, la conjugarea verbelor” (p. 11).
Din aceleaşi considerente e respinsă cea de-a doua ipoteză şi acceptată ultima, menţionându-se faptul că „asemănările cu latina provin, în mare parte, din fondul comun traco-italo-celtic”. Influenţele „au avut loc mai ales la nivel lexical, fără efecte considerabile asupra structurii morfosintactice a limbii... La nivel morfologic, asemănările cu latina nu afectează ipoteza în cauză, întrucât acelaşi gen de corespondenţe le regăsim în greacă, sanscrită, în limbile baltice şi chiar în cele slave, limbi indo-europene, care au, de asemenea, o morfologie bogată” (p. 11-12). „În acest caz, elementele cu adevărat latine reprezintă, în cea mai mare parte, lexicul legat de biserica creştină, precum şi de o serie de elemente generate de civilizaţie. Prin urmare, multe din elementele aşa-zis latine nu sunt, de fapt, de origine latină, ci reprezintă un fond comun. În marea lor majoritate, acestea sunt cuvinte care nu se împrumută de la o limbă la alta, printre care se includ şi cele din categoriile gramaticale închise cum sunt prepoziţiile, conjuncţiile şi adverbele. În acest caz, elementele traco-dace din limba română depăşesc 70% din lexicul tradiţional” (p. 12).
În concluzie, autorul notează: „Putem estima că elementele autohtone, calculate în virtutea celei de-a treia ipoteze enunţate mai sus, se ridică la peste 84-85% dintr-un total de 25.000 de cuvinte, dacă se iau în calcul şi derivaţii” (p. 12).
Mărturia numeroaselor limbi indo-europene analizate cu acribia şi responsabilitatea unui cercetător pătruns de importanţa operei sale, îi permite autorului să dezavueze aserţiunea filozofului şi teologului Sfântul Augustin (354-430): Ut somniorum interpretatio, ita verborum orīgo pro cuiusque ingenio iudicatur „Explicarea originii cuvintelor, ca şi interpretarea viselor, se face după cum îl taie capul pe fiecare”.
Vasta informaţie culeasă din cca 100 de limbi şi dialecte e sintetizată după un criteriu pertinent: prezenţa-absenţa lexemului echivalent în alte limbi indo-europene (pe lângă cele implicate în discuţie), criteriu ce probează sau infirmă caracterul autohton al cuvântului etimologizat. Astfel, dovada faptului că rom. apă nu e reflexul lat. aqua, ci vine din traco-dacă, e prezenţa echivalentului fonosemantic apa în sanscrită; la fel rom. gol „lipsit de conţinut”, „dezbrăcat” nu e un împrumut din v. sl. golŭ, ci provine din proto-indo-europeană [PIE] – cf. arm. kalad „gaură, vizuină”; gr. goleos „gaură, groapă”; lituan. guolis „gaură, vizuină”, lett. guol’a „cuib, vizuină”, eng. holow „gol, găunos” etc. Un argument în plus cu referire la cel din urmă exemplu aduce factorul semantic, a cărui motivare o găsim în monografia semnată de acelaşi autor: „Nu este posibil ca româna să-l fi luat din slavă, deoarece slavele nu au decât sensul de kahl, nackt „chel, dezbrăcat”, nu şi „gol pe dinăuntru”... Acest al doilea sens este sensul primar şi în limba română, deoarece pentru primul sens comun cu slavele există destule sinonime ca: dezbrăcat, dezvelit etc., pe când pentru „gol pe dinăuntru” nu avem alternative, de la acest sens derivă şi verbul a goli. Este posibil ca ambele sensuri să fi existat în PIE şi numai româna să le fi păstrat pe amândouă, în slave păstrându-se doar sensul secundar, iar în celelalte limbi sensul primar” (p. 167).
Din păcate, înregistrăm frecvente derogări (parţiale) de la criteriul în discuţie, fapt ce-i minimalizează eficienţa (lână, a lega, lut, măsură, mână, a miji, mărunt, minte, a mulge, nară, nas, a pluti, purice, a răpi, a purta, rod, sânge, scump, sfânt, slab, slut, soartă, spumă, topor, ţesală, a umbla, uliţă, undă, a unge, vadră, vas, vârf, viu, vraf, zvon etc.).
Uneori (ce-i drept foarte rar), autorul uită să argumenteze cu date lingvistice indo-europene. E cazul lui a socoti, la care nu se aplică criteriul preconizat de etimologizare.
Adesea în sprijinul argumentelor de ordin strict lingvistic autorul aduce dovezi istorice, arheologice, mitologice, logice, bibliografice etc., oferind cititorului adevărate micromonografii erudite. Semnalăm câteva dintre acestea: crai, Craiova, cumătru, cumpănă, a face, gard, ghem, glugă, gospodar, ham, a îmbrăca, a încărca, a întărâta, jos, jupân, labă, lan, leac, lună, lup, matcă, noapte, oraş, oţet, păgân, plug, proaspăt, român, a rumega, rus „roşu”, Rusalii, Sargeţia (Strei), scară, secure, scaun, soră, stivă, stuf, strugure, sută, a tălmăci, valah, zeu.
Provoacă nedumerire unele articole care lasă la discreţia cititorului opţiunea pentru filiera ce leagă lexemul românesc de sursa PIE. De exemplu, rom. a cânta e raportabil la PIE prin mijlocirea unui etimon latin sau autohton? Dacă e latin, de ce se renunţă la criteriul enunţat anterior, dacă e autohton, de ce lipseşte menţiunea expresă obişnuită în astfel de situaţii?
Incertitudini similare apar şi la articolele: coastă, culme, îngust, a înota, a întreba, jale „mâhnire”, lat, pârleaz, perete, pleşuv, a seca „a secera”, slavă, smoală, socól, a suna, şiş „cuţit”, tocmai etc.
Cea mai serioasă lacună a merituosului dicţionar etimologic semnat de dr. M. Vinereanu este determinată de ignorarea (unilaterală) a factorului intern de etimologizare. Dacă latura de suprafaţă a acestui factor e, în majoritatea cazurilor*, corect sesizată (a (se) sminti <s- + minte, a smulge <s- + mulge, sprânceană <spre + geană, a spulbera <s- + pulbere, a scăpăta <scăpa, a scurge <s- + curge, secetă <sec + suf. -et., cf. Al. Ciorănescu, a propăşi <pro- + păşi, după lat. pro-gredior „a progresa”, a răsuci <răs- + suci, a răbufni <- + bufni, a răguşi <- + guşă etc., atunci latura de profunzime e parţial sau total ignorată (fluctuaţia segmentelor de expresie e sporadic sesizată, fără a se intui universalitatea acestei legi, pe când schimbarea sinestezică a sensurilor e complet neglijată).
Neluând în consideraţie sinestezia, M. Vinereanu respinge (eronat) apropierile dintre cuc „pasăre” şi cucă „vârf”; pisc „piuit” şi pisc „vârf ascuţit”; ţiglău „pasăre”, ţiglău „vârf” şi ţigaie „rasă de oi cu lâna fină”. Asocierile nu sunt „hazardate”, cum le apreciază autorul, ci fireşti, dictate de contiguitatea senzorială a etemelor (a semnificaţiilor primordiale particulare) <strident> – <ascuţit> – <repezit> – <subţire> etc.
În aceeaşi lumină ar trebui examinată relaţia tulnic „instrument de suflat asemănător cu buciumul” – a o tuli „a fugi” – duluţă „foarte repede” – tulei „perişor, puf” – tuleu „tulpina unor plante rămase după recoltare” sau relaţia ceahlău „vultur bărbos” – Ceahlău „pisc din Carpaţii Răsăriteni”, prin raportare la catenele etemice: <strident> – <repezit> – <ieşitură, ţâşnitură> şi <strident> – <ascuţit>, nu prin asocieri fanteziste (preluate de la S. Puşcariu): „păstorii sunau din tulnic (bucium) la coborârea de pe deal sau munte, unde păşteau vitele toată ziua...”. Prin urmare, de la sensul iniţial de „a coborî din munţi”, tuli a început să semnifice şi „a se duce, a fugi” (s.v. a tuli). Referitor la oronimul Ceahlău, M. Venereanu ne scuteşte de explicaţia bizară a lui H. Tiktin: „vârf pleşiv”, ca şi gâtul păsării cu acelaşi nume, precum şi de cea a lui S. Puşcariu: „piscul ceahlăilor”, notând s.v. ceahlău: der. Ceahlăui „celebru oronim, pisc din Carpaţii Răsăriteni”, fără a întrevedea îngemănarea a două etememe: <<sonic>> şi <<vizual>> sau congruenţele aloetoetemice: Ceahlău – ceaclă „capăt ascuţit” – ţiclău „pisc”; „sticlete” – Ţicău (toponim) – tâlv „culme” – tâlhar (etem: <şterpelitor>) – tâlhărea „susai” (etem: <moţată>) – túlai „ţuşti!” etc.; susai – ţuţ „proeminenţă” – ţuţui „vârf” – ţugui „id.” etc., etemele fiind: <ascuţit> – <strident> – <rapid> – <moţat> – <vârforat, înălţat> etc., cf. G. Rusnac, Sextil Puşcariu: adept şi critic al neogramaticilor // LR, 2001, nr. 1-3, p. 236-240.
Lipsa sau penuria probelor interne văduvesc de credibilitate şi ipotezele corect avansate. E cazul cuvintelor izvor, ţintă, colindă, vorbă, vornic, vornicel etc.
Infirmarea originii slave atribuite vocabulei izvor rămâne fără suport probator dacă nu se invocă seria sinonimică (şi aloetoetemică): sfor – zvorac – jbornă – izbuc. Despre primul element S. Puşcariu scria: „Prin părţile Năsăudului se aude forma sfor cu înţelesul de „izvor”. Se poate ca sfor să se fi dezvoltat din izvor pe cale fonologică; se poate însă ca să fie şi un derivat din ung. forr-ni „a izvorî” (forras „izvor”), dar nu e exclus ca să fie şi un cuvânt onomatopoetic născut din tulpina „sfor” [S. Puşcariu, Din perspectiva dicţionarului // DRI, Cluj, 1921, p. 73-108; p. 108 (subsol)]. Deşi s-a apropiat, prin ultima afirmaţie, de originea adevărată a lui sfor, S. Puşcariu n-a reuşit să descopere filiaţia aloetoetemică dintre sfor şi izvor (cu fluctuaţia tranşelor prefixale şi radicale). Or, acestea, plus tranşele celorlalţi termeni ai seriei indicate, ar certifica ipoteza pe care o susţine M. Vinereanu.
Originea indigenă (autohtonă) a lui ţintă se desluşeşte prin referire la formaţia onomatopeică a ţinăi „a produce un sunet ascuţit şi prelungit” [DLR] şi graţie îngemănării etemice: <strident> – <ascuţit>.
Aloetia ne oferă soluţie şi pentru problematicul scamă, variantele zgamă şi zgâmă fiind mărci certe ale indigenatului şi exemple care pun încă o dată în valoare importanţa etimologiei structurale.
Ignorarea resurselor interne ale lexicului românesc se soldează cu motivări eronate şi cu invocarea /reconstruirea unor radicali PIE neverosimili. De ex., făcându-se abstracţie de prezenţa regionalelor a călăsi „a lua în zeflemea” şi a căli „a păcăli”, care presupun un etemem sonic şi etemul <a vorbi>, se ajunge la falsul PIE *kŭel-, kŭol- „a (se) îndoi, a (se) roti, răsuci”, cu argumentul: „În română verbul a colinda nu înseamnă doar „a merge cu colindul”, ci şi „a umbla de colo colo”, astfel că radicalul etimologizează bine”. Autorul pare să uite că, tot în română, verbul respectiv are şi sensul de „a cânta” (etememul sonic se îngemănează cu cel cinetic, cf. a tuna „a bubui”; „a coborî”; a urla „a răcni”; „a coborî”; a ţipa „a răcni”; „a arunca”; a zbângăi „a zbârnâi”; „a bâzâi”; „a arunca cu putere” [DLR].
Etimologizând rom. tâlhar, M. Vinereanu constată: „Legătura cu formele din maghiară şi turcă este evidentă, dar adevăratele raporturi ale rom. tâlhar cu aceste forme sunt greu de precizat, în timp ce relaţia cu formele germanice este greu de definit. Origine incertă”. Cercetarea vocabularului românesc i-ar fi sugerat soluţia. Cu atât mai mult că în privinţa sin. hoţ s-a orientat just spre etemul <sustragere, înhăţare> intuit de Ciorănescu. Acelaşi etem reclamă şi tâlhar, dovadă fiind formaţiile aloetice a tili şi a dili „a fura” [DLR]. Ideea de <mişcare rapidă> se degajă prin raportare la onomatopeea tilinc „cuvânt care imită sunetul unui clopoţel sau clinchetul unor obiecte lovite (unul de altul)” [DLR] şi din contiguitatea sinestezică: <strident> – <rapid>. Dat fiind caracterul universal al legilor respective, nu e greu de „precizat” şi „definit” relaţia cu formele străine.
Simţurile gustativ, olfactiv şi tactil sunt şi ele angrenate în complexul sistem sinestezic care păstrează cheia multor enigme etimologice. În gruparea măcriş – macru – acru nu trebuie căutat un termen inductor care ar explica semnificaţia primară a ansamblului. Prin asociere fonosemantică termenul acesta îl identificăm în mac „cuvânt care imită sunetul caracteristic al raţelor” – smac „cuvânt care sugerează un gest rapid făcut de cineva” [DLR] -mâc- (smâc „smac” [ib.]) – -măč- (a smăci „a smuci” [ib.]) – -mâč- (a smâci „id” [ib.]) etc. Se configurează astfel şirul etemic: <strident> – <rapid> – <slab, uscăţiv> – <picant>.
Însuşindu-şi hazardata ipoteză că străvechile toponime de tipul Buridava, Capidava ar fi forme compuse cu -dava, denumire dacică pentru „cetate, oraş” (deşi e vorba, de fapt, de două tranşe sufixale: -id- -av-), M. Vinereanu e tentat să accepte opinia că şi toponimul românesc Moldova ar fi un compus din mal şi dova (<*Maldava „cetatea de pe mal”). „Prima capitală, notează autorul, a Moldovei lui Dragoş a fost la Baia, pe râul Moldova. Ţinând cont de numele acestui râu şi de datele de mai sus, este aproape sigur că a existat cândva pe malurile acestui râu o cetate cu acelaşi nume, care a dat numele apei şi unei entităţi politice mai reduse, apoi ţării întregi”.
E evident că, în primul rând, nu se respectă tipologia denominaţiilor: nu cetatea dă numele apei, ci viceversa; în al doilea rând, nu se ia în consideraţie apelativul românesc moldă „albie” şi corespondentul german Mulde (apropiate pe bază indo-europeană). Cât priveşte caracterul autohton al suf. rom. -ov-, el e demonstrat de fluctuaţiile -ov- / -ob- / -of- / -op- / din interiorul vocabularului românesc (colcovan, calcavuri, caţaveică, coţobeică, a se coţobăni, a se coţofeni, a se coţopeni [DA]). Să se comp. numele topice italiene (Padova, Mantova) şi spaniole (Cordoba).
Pericolul confuziei omonimice despre care am vorbit în repetate rânduri, atât în paginile revistei „Limba Română”, cât şi în paginile „Revistei de Lingvistică şi Ştiinţă Literară” (cf. Reconsiderări etimologice // LR, 1992, nr. 2, p. 146-149; False polisemii în dicţionare explicative româneşti // LR, 1996, nr. 1, p. 98-101; Matrice şi câmpuri etemice // RLŞL, 2003, nr. 1-2, p. 111-116), nu a fost ocolit nici de M. Vinereanu.
A înşela „a amăgi” are altă origine decât a înşela (<lat. *insellare <sella „sa”). Prezenţa formaţiilor aloetice: a căli „a înşela”, a celi „id.”, a ciuli „a vorbi cu ocol”, ciulfă „rea de gură”, şalău „om înşelător” etc. pledează pentru indigenatul lui a înşela „a induce în eroare”. Nu dezmint această supoziţie nici sinonimele: a boi, a îmbrobodi, a potcovi, a pingeli, a plotogări, a încălţa etc. sau elementele analogice: braşoavă, butuc (din expr. a-i trage cuiva butucul „a păcăli”), sfoară (a trage pe sfoară „id.”) etc.
Matricea etemică a ideii de „nebun” – <trăsnit, ţicnit> – <repezit> contrazice părerea curentă (împărtăşită şi de M. Vinereanu) că rom. nebun „dement” ar deriva din pref. ne + bun (<lat. bonus). Cihac a observat just nepotrivirea semantică: „Un om care nu e bun e departe de a fi nebun”.
Raportarea la creaţii similare din subansamblul lexical din care face parte nebun „dement” pune în lumină caracterul indigen al acestui cuvânt, reclamând aceeaşi segmentare, dar altă interpretare decât cea preconizată de tradiţie. Legătura respectivă ne dă certitudinea că nebun „dement” nu trebuie opus lui bun, antonim al lui rău, ci comparat cu a (se) bui „a ţâşni” (despre apă); „a năvăli”; „a o tuli la vale”; „a deveni buiac” (despre vite [DA], a boi „id.” [Bărbuţ], buiac „smintit”; „buimac, zăpăcit” [DA].
În ne-bui (>ne – bun [prin etimologie populară]), nă-bui (> nă – bun), ne- (nă-) nu neagă semnificaţia radicalului, ci o evidenţiază. Originea indigenă a prefixului respectiv e pusă în valoare de aloetia nă-, că-, pă-, tă-, te- din formaţiile cu bază onomatopeică: năhui (năui) „prost, tont, nerod”, căhui „turbure la minte, nebun” [DA], păhui „năuc, aiurit, zăpăcit”; „prost” [DLR], tăhui (tehui) „zăpăcit, năuc, buimăcit, ameţit” [ib.], rotaţie ce infirmă ipoteza conform căreia nă- ar fi prefixul slav na-, ataşat „de preferinţă la teme slave” (Florea Ficşinescu), precum şi părerea lui Al. Graur că „prefixul slav po- a devenit în româneşte co-, prin disimilare, când rădăcina începea cu o labială, la fel şi încercările ulterioare, semnate de Mioara Avram şi Andrei Avram, care justifică, cu precizări şi completări, opinia lui Al. Graur.
E curios că în sprijinul autohtonismului se invocă uneori mărturiile multor limbi, dar se ignoră resursele interne ale limbii române, mai elocvente decât toate probele străine. Pentru (o)leacă se fac incursiuni în sanscrită, greacă, vechea islandeză, vechea frizonă, vechea prusacă etc., dar nu se consultă glosarele regionale româneşti. E destul să răsfoim Glosar-ul regional Argeş de D. Udrescu, pentru a descoperi originea onomatopeică a acestui cuvânt: „lic interj. – „redă o scânteiere, o sclipire, un licăr”; „exprimă o mişcare sau o senzaţie scurtă”.
Mai puţin anemic şi mai convingător ar fi combătut M. Vinereanu statutul de împrumut al rom. a sfârşi (a săvârşi) „a termina” dacă descoperea regionalul a vârşi „a vârfui” [DLR] (etem: <a ajunge la capăt, a termina>). Ar fi optat şi pentru alt radical PIE.
Carenţe de informare se fac simţite şi în explicarea etimologică a unor articole. A înşela „a induce în eroare” lasă impresia falsă că lui Al. Ciorănescu i-ar aparţine ideea convergenţei etimologice dintre rom. a înşela „tromper” şi rom. a înşela „seller”. Or, până la Ciorănescu această ipoteză a fost susţinută de Lexiconul Budan, H. Tiktin, L. Spitzer, L. Şăineanu, CADE, A. Scriban, DM ş.a.
Acelaşi spirit categoric îl atestăm şi în monografia lui M. Vinereanu (p. 98), unde autorul afirmă: „Nimeni... nu a dat etimologia acestui cuvânt (e vorba de rom. brânză, n.n.). Sensul primar al acestui cuvânt este acela de «a fermenta, a se coace», ceea ce corespunde noţiunii de brânză trecută printr-un proces de fermentaţie...”. Ce ne facem atunci cu George Giuglea care în DRIII (1924), p. 573 ş.u., descrie amănunţit procesul respectiv şi trimite, fonologic, la aceeaşi bază indo-europeană ca şi M. Vinereanu? (cf. şi George Giuglea, Fapte de limbă: mărturii despre trecutul românesc. Ediţie îngrijită de Florenţa Sădeanu, Bucureşti: EŞE, 1988, p. 33).
La finele mileniului trecut, istoricul Lucian Boia, după o doctă analiză a confruntării dintre ideea latină şi cea traco-dacă, făcea următoarea constatare în Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a 2-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000: „Dar, chiar lăsând la o parte fabulaţiile şi exagerările iresponsabile, cert este că dacii au sfârşit prin a se impune în conştiinţa românească. Se pare că au câştigat, în sfârşit, războiul cu romanii” (p. 161). Dicţionarul recenzat ne dă certitudinea că dacii i-au învins nu numai pe romani, ci şi pe slavi. Altă certitudine care derivă de la observaţiile de mai sus e că cercetarea indo-europenistică şi etimologia structurală nu se exclud, ci se completează reciproc, urmărind acelaşi scop: revizuirea fabulaţiilor şi a deformărilor în materie de etimologie şi identificarea unor soluţii a căror validitate ar putea fi supusă probei de verificare structurală (prin sistemul limbii naturale examinate) şi comparativ-istorică (prin raportare la alte limbi şi la alte faze de evoluţie).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog