Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Un poet martirizat

Loghin ALEXEEV

Alte articole de
Loghin ALEXEEV
Revista Limba Română
Nr. 3-6, anul XXI, 2011

Pentru tipar

La finele anului 2010 a apărut de sub tipar cartea regretatului poet şi a adevăratului martir Nicolae Ţurcanu, purtând titlul Din vinerea patimilor. Versurile acestei cărţi au o istorie tragică, stând încătuşate între anii 1944-’52 şi aşteptându-şi rândul la editură în perioada „democratică” (de prin anii ’90 până nu demult). Sugestiv în acest sens este textul Inscripţie pe uşa tinzii: „Dacă eşti, să zicem, hoţ, / N-ai ce fura – numai pe mine, / Iar cu un scrib nu faci negoţ. / Vreun manuscris? Îţi trebuieşte / La toate celea şi belea? / Eu singur nu-l mai pot împinge: / Nicio redacţie nu-l vrea...”. Pătimitele versuri „născute-n umbre de zăbrele” par a fi scrise cu sânge în loc de cerneală, ca mărturie a destinului traumatizat al autorului, căruia i-a fost pângărită copilăria şi adolescenţa, furată şi înlănţuită tinereţea, schilodită întreaga viaţă prin ignoranţă şi neîncredere. Viaţa omului şi poetului Nicolae Ţurcanu ar putea servi drept subiect de roman, dar nu cred că se va găsi un biograf, care i-ar aşterne pe hârtie cursul vieţii atât de întortocheat şi dramatic. Unicul posibil biograf ar fi putut fi bunul său prieten şi coleg de suferinţă prin gulagurile siberiene, Nicolae Costenco, pe care îl vizita uneori şi căruia, probabil, i-a împărtăşit suferinţa sa, dar, cu regret, a plecat şi el la cele sfinte („Noi toţi ne vom preface / În praf de-ngrăşăminte, / Iar tu, ce nu ştii pace, / În viaţă şi-n cuvinte, / Tu unul, demon rece, / Tu unul vei rămâne / Din ziua care trece / În ziua cea de mâine”, Maestrului Costenco).
Poezia lui N. Ţurcanu poartă pecetea destinului, sugerând, deopotrivă, tragismul existenţei, dar şi dragostea pătimaşă a autorului faţă de Patrie, neam, limbă.
Condamnat la o existenţă sub semnul tragicului („...învins / Şi aruncat în adâncime”), poetul îşi asumă destinul cu seninătate („Slăvit să fie jugul meu, / Robia mea mulţi ani trăiască”), implorând, în descendenţa argheziană, suferinţa întregului neam („Dă-mi, Doamne, greul cel mai greu / Şi dă-mi răbdare bărbătească”).
Rămas orfan de tată la cinci ani („Eu sunt pornit pe astă lume / Din os şi sânge de ţăran. / Când tata cobora în groapă / Rănit pe frontul rus-german”, Spovedania unui ghinionist), înjurat, huiduit şi snopit în bătăi de tatăl vitreg („Îndemnul era varga, băţul, / Sudalma. Palma. Pumnul greu. / Cureaua. Lozia de sânger / Şi tot ce mai da Dumnezeu”), părăsit şi condamnat în cele din urmă la singurătate şi durere de maică-sa, la vârsta de numai 10 ani („Îmi zise mama: Hai, băiete, / Învaţă-te prin glod să-noţi, / Agoniseşte-ţi singur pâinea / Şi necăjeşte-te cum poţi...”), copilul Nicolae Ţurcanu s-a pomenit singur, faţă în faţă cu existenţa dură, copilăria „orfană” şi „flămândă”, procurându-i poetului sentimente contradictorii: „Mă bucură ca o poveste, / Apoi mă doare ca o rană”.
Pe îndureratul om şi poet l-am cunoscut prin anii 1968-’69. Era unchiul regretatei mele soţii, Valentina. Am contactat la început cu anumite rezerve, înfiripându-se, treptat, un model de vizite reciproce (el – la Chişinău, eu – la Nezavertailovca) şi o modestă corespondenţă (deţin câteva scrisori ale lui).
Era, în aparenţă, un om vesel, înzestrat cu simţul umorului, dar cu o durere lăuntrică pe care nu dorea s-o destăinuie. Când venea vorba de intimităţi, de viaţa lui personală, în special de anii gulagului, devenea posomorât şi tăcut, cufundat în lumea amintirilor care dor („Mă rog, mă rog, ca să-mi lungească / Răbdarea mea de om tăcut, / S-ajung la glia strămoşească, / Să-ngenunchez şi s-o sărut”, Mă rog).
Nu l-am auzit niciodată blestemându-şi călăii, dar am descoperit mai târziu şi această latură necunoscută a poeziei sale („V-aş mulţumi de n-ar fi ura. / Voi m-aţi muşcat şi m-a durut! / Mi-aţi chinuit, ştiut că, trupul, / Dar sufletul nu aţi putut, / M-aţi îmbrâncit din groapă-n groapă / Să mă înfrângeţi. Dar bogat / Cu duhul, cu credinţa-n viaţă, / M-am oţelit şi am scăpat”, Duşmanilor).
Experienţa infernului parcurs i-a alimentat credinţa în dreptatea supremă („Să nu-l scapi, soartă, pe mişel / De gluma răzvrătitei gloate, / Şi nu-l scuti de ceasul cel / De răzbunare pentru toate!”, Ceasul de răsplată) şi în iertarea divină („Împacă-mi sufletul rebel, /Cum liniştea împacă apa, / Şi pune-mă să-l iert pe cel / De prea adânc îmi sapă groapa”, Ruga muribundului).
A avut destui duşmani, dar unul dintre ei s-a dovedit a fi cel mai înverşunat – Emilian Bucov, care a întreprins mai multe tentative de a-l denigra şi condamna pe poetul N. Ţurcanu, cea din urmă soldându-se cu zece ani de puşcărie cu regim strict („La douăzeci şi cinci de ani / Eu am căzut la dracu-n labe. / Nici un amic. Numai duşmani / Şi eu cu drepturi foarte slabe!”, Când eram tânăr). Tot Emilian Bucov i-a închis ulterior accesul la toate redacţiile, opera lui rămânând nepubicată pe parcursul vieţii. În pofida acestui fapt, poetul Nicolae Ţurcanu nu încearcă alte sentimente faţă de duşmanul său decât cel de indiferenţă („Zadarnic baţi cu pumnu-n masă / Cerându-mi moarte de la cârmă, / Tu nici nu meriţi, tidvă groasă, / Să porţi coroana mea de sârmă...”, Unui fost prieten).
A fost un împătimit al cărţilor, preferând să evadeze în lumea lor ca într-un spaţiu compensativ al universului său în derivă. Se oprea, în special, la operele lui Iorga, Goga, Rebreanu, Titulescu etc., cu un zâmbet fericit pe buze, dar fără a-şi trăda emoţiile.
Poezia l-a ajutat să se autoexprime, să-şi dezvăluie, parţial, durerea lăuntrică şi amintirile chinuitoare. Versurile inspirate de experienţa gulagului sunt un adevărat strigăt la cer („Dormeam alături cu jungherul / Ce-l ascundeam sub căpătâi / Şi ne păzeam ca fiecare / Să nu adoarmă cel dintâi...”, Zâmbete false; „Eu am văzut cum bat de moarte şi-ţi dau apă / Să reînvii pentru a fi bătut din nou, / Cum unul pus de altul groapă sieşi sapă, / Cum unul doarme, altul trage ca un bou”, Strigăt din veacuri). După părerea mea, cel mai frumos ecou din gulag este Drumul spre Golgota, care merită să fie încrustat pe viitorul monument al victimelor comunismului („Plecat, cu crucea-n spate – / Înspre Golgota cea / Sătulă de păcate – / Isus încet mergea. / Cu-aceeaşi strajă oarbă, / Desculţ şi mititel, / Tot clătinând din barbă, / Urmam şi eu ca El”).
Cât priveşte renumitul caiet verde, care include cele 269 de poezii scrise în gulag cu alfabet latin şi litere mărunte, şi ocrotit cu sfinţenie de către camarazii de puşcărie, acesta constituie o adevărată istorie scrisă cu sânge şi suferinţă („Apoi în tundra cea polară / Cu poezia am ajuns / Duşman în propria mea ţară / Şi zece ani am scris pe-ascuns”).
Iluzia democratizării care se întrezărea în ultimele decenii ale secolului trecut prindea tot mai mult conturul unui vis frumos, pe care martirul N. Ţurcanu îl aştepta să se împlinească, implorând multpătimita lui inimă şi Divinitate să-l susţină până la realizarea lui („Dă-mi, Doamne, încă-o viaţă mie / Cu tot noianul ei de ani / Ca s-o trăiesc cum mie-mi place, / Nu cum le place la duşmani”, Dă-mi, Doamne...). A rezistat vicisitudinilor sorţii şi istoriei datorită dragostei şi dorului faţă de glia strămoşească („Din piatra lui noi apă tare / Am scos şi ne-am hrănit de mici, / Sub scoarţa lui ocrotitoare / Dorm adormiţii mei bunici”, Vânjosul pământ), pe care a purtat-o în suflet mereu („Eu port Moldova-n umbra genei / Şi-n suflet – codrul ei sonor”, Citind cartea lui Ponomari).
A fost un adevărat român, păstrând dorul de fraţi în inimă şi în cuget („Salut dulce Românie, / Frate, soră, mamă, tată, / Noi vă zicem: Bună ziua, / Dar adio – niciodată”, Salutarea noastră). Îşi făcea autodafeu, regretând cea mai fatală greşeală din viaţa lui – faptul că nu şi-a dat acordul să se refugieze în România în anul 1944, când se simţea duhoarea sovietică.
A fost un om curajos, înfruntând cu demnitate până şi frica de moarte („Nu moare nimeni din senin, / Cum nici se naşte – hop deodată: / Şi moartea trebuie din plin / S-o meriţi, ca pe o răsplată”, Şi moartea trebuie s-o meriţi). A trăit cu speranţa nestrămutată într-un viitor mai fericit („Un veac de om eu am trăit / Prin clinici ori pe scânduri goale, / De-aceea, poate întreit / Mi-i dor de-un căpătâi mai moale”, De profudis), dar speranţa lui nu s-a realizat.
Inima poetului, lezată de frigul şi foamea din copilărie şi adolescenţă, supusă suferinţei în gulag, dar şi după eliberarea formală de acolo, înşelată zadarnic „cu validol / Sau o injecţie mai tare” (Despre inimă), a cedat în cele din urmă.
Testamentul lăsat de poet îl constituie creaţia sa, care trebuie să-şi ocupe locul binemeritat în patrimoniul spiritual al neamului nostru, mărturisind drama istorică şi morală a acestui popor, resimţită individual în modul cel mai tragic.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog