Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Cui îi este dor de limba „moldovenească”...

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Am trece nepăsători pe lângă acest Mic dicţionar de mari prostii („moldovenesc”-român), dacă n-am şti câtă lume din Republica Moldova, dar şi din părţile Cernăuţilor, Odesei, Ismailului şi – cum altfel? – ale Moscovei mai speră că vom respecta întru totul Constituţia şi vom reveni definitiv la denumirea limbii îndrăgită de Kremlin şi kremlinişti. Dacă la început, imediat după raptul Basarabiei din 1812, Rusia a fost oarecum tolerantă faţă de termenul limba română, după 1829 şi, îndeosebi, în perioada anilor 1860-1867 acesta a fost ostracizat cu străşnicie (a se vedea, în acest sens, cartea Lidiei Colesnic-Codreanca Limba română în Basarabia. 1812-1918, scrisă pe baza materialelor de arhivă şi editată la Chişinău în 2003). Limba „moldovenească”, ocrotită de ruşi cu asupra de măsură, s-a „dezvoltat” nestingherit – sub influenţa „binefăcătoare” a limbii ruse, mai cu seamă – în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, înfiinţată de Stalin şi stalinişti la 24 octombrie 1924 la Tiraspol. Şi iată că talentatul scriitor satirico-umorist Alexandru Horaţiu Frişcu a dat dovadă, recent, de o ingeniozitate neaşteptată, nu zicem neapărat şi întârziată (la locul cuvenit vom argumenta de ce credem aşa), întocmind un alt dicţionar „moldovenesc”-român, dar nu, Doamne fereşte, în struna scribului comunist rusofil şi românofob Vasile Stati (din 2003). Micul dicţionar de mari prostii (Editura Pontos, Chişinău, 2010) reprezintă o lucrare ştiinţifică (bibliografică?) întemeiată pe material concret, cules din manuale şi studii de epocă, parţial scoase în văzul cititorului pe copertele ei: Техника лингий (Tehnica linghii), Задачник де арифметикэ (Zadacinic de arifmetică), Диспри догитоачи (Dispri doghitoaci), Мынуиря алгебрий (Mânuirea alghebrii), Зоология (Zoologhia).
Nu ne miră deloc: anume aceasta a fost limba „moldovenească” până la 1940 în raioanele noastre de est: unii termeni erau transcrişi literalmente din ruseşte, alţii, preluaţi mecanic din limba „fratelui mai mare”, adăugându-li-se un fel de terminaţii româneşti, după cum procedează şi în prezent vorbitorii de limba „moldovenească” atunci când se „sudesc” (au proces de judecată), merg la „bane” (la baie), au „vâhodnoi” (zi de odihnă), ori fac o „progulcă” (plimbare). Dacă ştii măcar câtuşi de puţin ruseşte, îi înţelegi; în caz contrar rişti să nu pricepi ce intenţionează ei să-ţi comunice.
Proaspăta apariţie editorială a lui Alexandru Horaţiu Frişcu consemnează denumirile „moldoveneşti” ale lucrurilor sau fiinţelor şi denumirile româneşti ale acestora. La pagina 17, de exemplu, autorul ne propune doi termeni din ce în ce mai des utilizaţi în comunicarea curentă: bunuri mobiliare şi bunuri imobiliare. Şi chiar dacă noi, bunăoară, am ştiut şi până la apariţia cărţii prezentate cum sunau aceştia în limba „moldovenească”, totuna citim cu o anumită strângere de inimă echivalentele lor în vogă până la 1940: „авери нишкэтоаре” (averi nişcătoari) şi „авери нинишкэтоаре” (averi ninişcătoari). Sperăm ca nemulţumirea care transpare din afirmaţia noastră să nu fie înţeleasă ca un reproş conaţionalilor noştri din Transnistria – Petru Soltan, Vlad Ioviţă, Anatol Codru, Vlad(imir) Beşleagă ori Leo Bordeianu, scriitori de real talent şi de profundă gândire românească, pe care nu-i confundăm cu susţinătorii sau adepţii politicii lingvistice dominante odinioară, dar şi în prezent, la Tiraspol, Râbniţa, Grigoriopol... În genere, cum am putea admite că politica antiromânească în domeniul limbii, afirmată în stânga Nistrului, ar fi şi opţiunea Eleonorei Cercavschi sau a lui Ion Iovcev, pedagogi de marcă din liceele care au luptat şi luptă cu jertfire de sine pentru denumirea de limba română a disciplinei de studiu în Transnistria?
Sperăm să ni se ierte digresiunile publicistice, dar absolut fireşti şi necesare, din cadrul comentariului nostru referitor la Micul dicţionar de mari prostii. Acestea sunt, mai curând, o expresie vie a compasiunii noastre pentru victimele politicii lingvistice greşite şi chiar duşmănoase faţă de limba „veche şi-nţeleaptă” a cronicarilor, a lui Dimitrie Cantemir, a marilor clasici, inclusiv a basarabeanului Alexei Mateevici, care scria negru pe alb că „nu avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut”.
Or, practica lingvistică din anii ’30 sfida în principiu şi definitiv adevărul ştiinţific şi istoric despre limba vorbită (şi scrisă) la est de Prut.
Hipnoza eranumită în presa tiraspoleană „адормири артифицыалникы” (suntem puşi în situaţia de a ne cere scuze pentru ortografierea cuvintelor cu grafie rusească, dar...).
Importul era „адусэтуры ди писти границы”.
Subvenţia era „ажюторницы”.
Avionul aviaţiei civilie – „аироплан гражданик”.
Monumentul – „аминтелник”.
Anhidridă sulfuroasă – „ангидрид пучегос”.
Citeam şirul interminabil al „prostiilor” culese de Alexandru Horaţiu Frişcu din publicaţiile timpului, enumerate conştiincios de Domnia Sa la sfârşitul cărţii, şi ne ziceam că o fi vrut omul să se amuze pe seama unei limbi clocite de răuvoitorii noştri, bazată pe o traducere necugetată, de aceea tâmpită, idioată, în orice caz nenormală, din într-adevăr marea şi frumoasa limbă rusă.
Autorul ne-a oferit şi nouă prilejul de a ne amuza pe contul rezultatelor muncii sale de colectare a „mostrelor” atât de elocvente ale limbii „moldoveneşti” de odinioară, atestate, din păcate, şi în prezent în vocabularul unor oameni puţin ori deloc instruiţi sub aspect lingvistic.
E un prilej de meditaţie asupra destinului tragic al limbii române, dar şi de conştientizare a faptului că nu avem nevoie de o altă limbă decât cea a lui Eminescu, Creangă, Mateevici, Vieru, Matcovschi, Dabija şi a celorlalţi scriitori de întâie mărime ai neamului nostru.
Mai mult, nu lăsaţi fără atenţie prefaţa acestui Mic dicţionar de mari prostii, semnată de autor, constituind un autentic studiu ştiinţific, în care sunt inserate unele comparaţii sugestive şi parabole literare. Acest studiu face de-a dreptul palpabilă străduinţa specialiştilor angajaţi în editarea faimosului Cuvântelnic orfografic moldovenesc din 1940 de a lupta cu toată osârdia pentru păstrarea şi continuarea „creatoare” a tendinţei de rusificare a limbii noastre strămoşeşti: „Colectivu din avtori s-a pus ca ţeli la munca sa să curăţe limba moldovenească de cuvintele româneşti franţuzite, neînţelese de norodu moldovenesc, întroduse cândva de duşmanii norodului, şi în rând cu aiasta s-a stăruit să apuşe cât mai multe cuvinte întrate în graiu norodului moldovenesc în legătură cu zâdirea soţâalistă, ca neologhisme, din lindiile noroadelor frăţeşti rusască şi ucrainească...” (p. 10). Mai mult, prefaţatorul se revoltă în chip firesc şi împotriva conaţionalilor noştri prizonieri ai unei atari politici lingvistice: „...Eu mai pot înţelege obrăznicia şi demagogia ocupantului, dar nu pot nicidecum înţelege prostia noastră. Să vezi în invadator un salvator, în cel ce dezbină poporul – un patriot, iar în cel ce luptă pentru unitatea neamului – un trădător; să-i zici actului de ocupaţie – eliberare, iar procesului de deznaţionalizare şi rusificare – binefacere... e prostie curată” (p. 14).
Pe scurt, Alexandru Horaţiu Frişcu ne-a dat o carte care poate fi utilă unei mari părţi a oamenilor noştri rămaşi prizonieri limbii... „moldoveneşti”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog