Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANTROPOLOGIE LINGVISTICĂ

Digitus / finger: pattern semantic şi pattern conceptual în frazeologismele cvasispecializate şi de valorizare intelectuală

Doina BUTIURCA

Alte articole de
Doina BUTIURCA
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Nu numai istoria proprie a cuvintelor din lexicul unei limbi determină specializarea caracteristicilor denominatorului semantic prototipic şi, în consecinţă, infinita creativitate în limbă, ci şi relaţiile multiple pe care acestea le stabilesc în context sociouman / cultural. În propensiunea spre cunoaşterea şi asumarea lumii, omul a extins clasele de reprezentări ale somaticului la sferele cognitivului mai întâi, iar apoi la dimensiunea lăuntrică a fiinţei sale. Drept exemplu ne pot servi termeni de tipul „manus” sau „phalanx”, „angis”, cu referent în armata română, respectiv greacă, ce au înregistrat o evoluţie semnificativă în acest sens. Astfel, în perioada Republicii, lat. manus desemna „un corp privilegiat de armată, alcătuind o cohors praetoria, în slujba directă a unui comandant de rang pretorian” (Enciclopedia, 467). Termenul se menţine şi în alte etape de afirmare a limbajului empiric militar: „...cum manu haudquamquam contemnenda” (Titus Livius), unde manu are sensul de forţe militare (...cu forţe militare mari); în „magna manus conducta” (Caesar) – „manus” desemnează „trupă de mercenari”. La Suetonius, acelaşi cuvânt avea accepţiunea de „client” – „magna manus clientium” (rom. „...un lung alai de clienţi”). De la „denominatorul” φάλαγξ („os mic care formează scheletul unui deget”) limba greacă veche a dezvoltat prin analogie accepţiunea de falangă – „formaţie de luptă constituită dintr-o unitate compactă de pedestraşi înarmaţi cu lănci”. În Spania franchistă „falangă” (cf. lat. phalanga, angis) avea semnificaţia de „grupare politică şi paramilitară de orientare fascistă”. În istoria modernă falanga (cf. fr. phalange) desemnează „un grup compact şi omogen de persoane care luptă pentru o cauză comună”. Doctrina social-utopică a lui Fourier cultivă sensul de „unitate social-economică de bază formată din 1500-2000 de oameni cu pregătire diversă” (DEX). Există situaţii când termeni aparent concurenţi au etimon diferit şi referenţi diferiţi. „Falangă” (s.f.) – cu sensul de „sul de lemn în care erau legaţi condamnaţii bătuţi la tălpi, în regimul feudal” / „pedeapsă aplicată în vechime şi elevilor la şcoală, desfiinţată înainte de 1850; bătaie” – cunoaşte şi forma învechită „falanga”, al cărei etimon este ng. φάλαγγας (Lokotsch, 578).
Cercetând din aceeaşi perspectivă referenţială – primordială în limbă – un alt element somatic, lat. digitus, observăm că în Imperiul Roman termenul era utilizat ca unitate arhaică de măsură (a şaisprezecea dintr-un picior roman) în structuri de tipul „digitus transversus” (Varro), adică „un lat de deget”. În împrejurarea concretă de „a nu se depărta de ceva nici cât un lat de deget”, Caesar foloseşte „digitum transversum”, valorificând accepţiunea de unitate de măsură a distanţelor: „ab aliqua re non digitum transversum discendere”. Faptul nu este singular. Unităţile arhaice de măsură s-au dezvoltat într-o strânsă relaţie de interdependenţă cu elementele aparţinând limbajului somatic, înţeles ca „matrice” (cotul, palma, palmacul, piciorul). Existau în vechea Eladă „piciorul antic” şi „piciorul olimpic”, tot aşa cum în Egipt era utilizat „cotul egiptean”, în Persia şi Babilon – „cotul persan” / „cotul babilonian” etc. Cu toate că în fiecare dintre exemplele menţionate referenţialul diferă diacronic şi diatopic, termenii generaţi de nevoia conceptualizării menţin relaţia cu denominatorul prototipic prin caracteristica „parte dintr-un întreg”, semnificaţie ce conferă o subtilă coerenţă sistemică, translingvistică şi transtemporală fiecăreia dintre seriile semantico-lexicale luate în considerare.
Dimensiunea simbolică a ştiinţelor matematice utilizează un pattern conceptual condescendent aceluiaşi model somatic. Legătura dintre cifre şi limbajul mâinii fiind una logică, numărul 1 era notat ca o linie verticală (I) – reprezentarea simplificată a unui deget –, simbolism ce trăda mecanismul asociativ al gândirii abstracte şi al celei exacte la sumerieni, babilonieni, egipteni, hinduşi, romani etc. Imaginea redundantă a două degete (II) a fost utilizată, la început, pentru a nota cifra 2 de către babilonieni şi egipteni. Aşa cum s-a mai spus, se pare că omului i-a fost destul de greu să treacă „dincolo” de 2 spre a-şi reprezenta numărul trei. A recurs la imaginea primitivă a trei degete (III) – cum o regăsim la romani. De acelaşi simbolism somatic este legată reprezentarea cifrei 6. Semnul utilizat de romani (VI) indică performanţa gândirii logice: odată terminate degetele de la o mână, se adaugă un deget de la cealaltă mână, două degete (VII) – pentru reprezentarea cifrei 7 sau trei degete (VIII) pentru cifra opt. [Din aceeaşi perspectivă – a simbolicului – degetul arătător este intim legat de vorbire, pe care o dublează, mai ales în disputele publice. Francezii îl numesc, nu fără tâlc, „maître de la parole”. Arătătorul e un deget imperativ şi demascator, înzestrat cu atribute supraindividuale, în virtutea faptului că este degetul lui Jupiter].
Nu numai simbolismul, ci şi rădăcina sanscrită a cuvintelor care denumesc cifre este atestată într-o arie semantică învecinată cu limbajul mâinii. Cuvântul cinci îşi are originea în sanscr. „pañca” (gr. πέντε, lat. quinque, got. fimf) [Th. Simenschy, Gh. Ivănescu, 1981], al cărui sens era acela de „mână”, mai precis, „a întinde mâna”. Rădăcina cuvântului şase se află tot în limba sanscrită – „şάţ” –, desemnând varianta prescurtată a recomandării de a trece la primul deget de la cealaltă mână. Aceeaşi origine are şi cuvântul zece, utilizată fiind forma dάça (lat. decem, got. taίhun etc.) [Th. Simenschy, Gh. Ivănescu, 1981], înrudită semantic cu „degete”. Încă din indo-europeana primitivă, noţiunea de „număr” este extinsă la aceea de „a număra”. Folosim astăzi sistemul de numeraţie decimal fără să ne gândim că această invenţie a avut drept model mulţimea celor zece degete. Ne întrebăm, desigur retoric, ce aspect ar fi avut civilizaţia noastră, dacă omul ar fi fost înzestrat cu mai mult de cinci degete la o mână sau mai puţin de 10 degete la ambele mâini?
Putem deduce din exemplele analizate că nu doar nivelul etimologic, ci şi dimensiunea simbolică (fie şi numai parţial) este – într-o etapă arhaică de constituire a diferitor forme de ştiinţă / cultură – condescendentă unei „matrici” mai mult sau mai puţin tributare somaticului. În contexte de acest tip funcţiile limbii operează restrictiv, din perspectiva raporturilor dintre enunţ şi universul exterior (funcţia referenţială) şi, parţial, a relaţiilor diacronice dintre mentalitate, limbă, cultură. Formele arhaice ale unităţilor cognitive (mână / falangă / pas / deget etc.) au dobândit un conţinut univoc, monoreferenţial într-o primă treaptă a ierarhiei conceptuale, dar nu suficient pentru a reflecta, în sens humboldtian, creativitatea în limbile istorice. Este caracteristica pe care o regăsim în frazeologismele generate de limbajul mâinii, fie acestea cvasispecializate, fie create pe baza unor extinderi semantice / metaforice, care depăşesc funcţia designativă a limbajului, prin valorificarea „funcţiei” creatoare.
Frazeologismele cvasispecializate panlatine (şi nu numai!), structurate pe analogie, sunt forme lingvistice novatoare; propun modificări conceptuale de o mare mobilitate denotativă, adăugându-şi sensuri noi / figurate în numeroase contexte, legate, în diferite grade, de accepţiunea iniţială. În limba franceză, doigts (degete) şi pas simbolizează, după tradiţia cvasiarhaică romană, unităţi de lungime; în limba italiană se foloseşte termenul passo, iar în limba română – deget, pas, picior, palmă etc. Denotativ, fr. doigt / rom. deget este utilizat şi ca unitate de măsură a substanţei: fr. „un doigt de...” / rom. „un deget de..., puţin, un pic de...”, engl. finger – din sintagma „finger-breadth” – circulă cu sensul de „lăţime de un deget” etc. Expresia „être à deux doigts” este folosită pentru a exprima o distanţă foarte mică în spaţiu („à deux doigts se dit quelquefois pour exprimer une très-petite distance” – citim în Dictionnaire de l’Académie française, vol. I, 570), în variaţie liberă cu „être à deux pas de quelque chose”. Cu aceeaşi semnificaţie se utilizează în limba italiană „essere a un passo da” (qc... luogo). Figurativ, „être à deux doigts de faire quelque chose”are sensul de „a fi pe punctul de a face ceva”, de a avea un rezultat sau de a fi aproape de un principiu. Cvasiidentică lingvistic şi semantic – reflectând acelaşi tipar – este sintagma din limba portugheză „estar a dois dedos de” (a fi la două degete de). La baza analogiei stă împrejurarea concretă de a fi foarte aproape de reuşită.
Observăm din contextele semnalate că omul intră în relaţie cu mediul său pe cale empirică, cunoaşte empatic, din aproape în aproape. Măsoară cu „instrumente” la îndemână nu numai spaţiul fizic, ci, în mod analogic, şi universul lăuntric. Performanţa gândirii analogice este aplicată în afara fiinţei umane (la spaţiu, la obiecte, la unităţi de lungime, la cantitatea lumii materiale); la nivelul reprezentării, sintagmele circumscriu ideea iminenţei, manifestată prin imagini ale „spaţiului” care şi-au asociat simbolul pretextului somatic.
Frazeologismele de valorizare, create pe baza unor extinderi semantice / metaforice, diferă de prima categorie sub aspect diastratic / diatopic şi, nu de puţine ori, sub aspectul modelului. Datând (după informaţiile oferite de Enciclopedia franceză) din 1665, expresia „Savoir / connaître sur le bout des doigts / du doigt” este utilizată cu sensul de a cunoaşte perfect un conţinut, a stâpâni un subiect anume, dar şi cu acela de a avea o memorie foarte bună. În Histoire de ma vie, George Sand scria: „Je savais mon catéchisme sur le bout du doigt dès la première semaine”. Spre deosebire de frazeologismele cvasispecializate, al căror model este strict empiric, pragmatic, modelul acestei construcţii este eminamente cultural. Îl regăsim în limba latină, unde calitatea materiei / a creaţiei spiritului uman de a fi perfect finisată se exprima prin construcţii cu „ad / in unguem”: „materiem dolare ad unguem” – „a şlefui lemnul la unghie”, adică pefect, „ad unguem carmen castigare” (Horaţius) – „a şlefui o poezie la perfecţiune”, precum şi „ad unguem factus homo” – expresie utilizată de Horaţius cu sensul de „om desăvârşit”. Vergilius a cultivat prin expresia „in unguem arboribus positis” sensul de „arbori... aşezaţi în ordine perfectă” (Gheorghe Guţu, 2003). Construcţia franceză se individualizează prin faptul de a fi conservat în forma „bout” simbolismul prototipic latin. A se compara cu echivalenţii din limbile română, spaniolă şi din italiana vorbită în Sicilia: rom. „A şti cu ochii închişi”, sp. „Conocer con los ojos cerrados” / în variaţie liberă cu sp. „Conocer como la palma de la mano”, it. (Sicilia) „Canùsciri ccu l’òcchi chiùsi”, dar şi „Conoscere / sapere sulla punta delle dita” etc., unde conceptul este susţinut de alte tipuri de reprezentare („ochi” / „palmă”).
Frazeologismele de valorizare intelectuală cu simbol somatic existau „in nuce” în limba latină: „tuos digitos novi” însemna pentru Cicero „ştiu cât de bine calculezi”; prin „computare digitus” Plinius înţelegea „a număra pe degete”. Această tipologie cuprinde unităţi relativ omogene, pe care le regăsim în majoritatea limbilor europene. Iată şi o altă categorie de exemple: engl. „to have something at the tip of one’s fingers” (a şti / a cunoaşte ceva la perfecţie), fr. „avoir dans les doigts” (a şti ca pe apă), rom. „a avea la degetul mic” (un tip de cunoaştere / o anumită ştiinţă). Limba portugheză utilizează „ter dedo para alguma coisa” cu sensul de „a avea capacitate pentru ceva”.
Observăm cum nevoia de a comunica, de a emite informaţii centrate pe un firesc al evoluţiei fiinţei umane este marcată în diferite grade – pe măsură ce omul a dobândit, prin gândire speculativă, conştiinţa locului său în lume şi a devenit capabil să se înalţe în contemplaţia de sine. Frazeologismele de valorizare sunt structuri care – deşi încărcate de o retorică a creativităţii, de la simboluri la analogii şi metaforă – trădează puterea de sugestie a somaticului şi/sau actualitatea modelelor culturale etc. Regăsim în substanţa construcţiilor modul nostru de a fi / atitudinea / calităţile intuitive, cognitive, intelectuale etc. Frazeologismele de valorizare, derivate de la tema lat. digitus / eng. finger,marchează resemantizarea permanentă a somaticului, replierea metaforică – de la nivelul exterior de reprezentare a lumii la nivelul componentei interioare a omului. Aceasta constituie paradigme ale întregului univers uman (de care ne vom ocupa în studiile viitoare). Universalitatea acestei sfere are în vedere – diacronic şi diatopic – constanţa unui model empiric şi / sau cultural, a unui tipar lexico-semantic şi posibilitatea de întrepătrundere reciprocă, la nivelul spaţiilor lingvistico-geografice şi al epocilor istorice. Frazeologismele conţin două dimensiuni unificate prin două universalii ale limbajului: omogenitatea şi varietatea. Dacă între culturile înrudite prin limba-mamă există locuri comune, fenomenul se află într-o strânsă relaţie cu omogenitatea matricială, susţinută în subsidiar, de formele unei filozofii implicite. Diferenţele trebuie căutate în altă parte: în substratul cultural propriu şi / sau în modul diferit, de la un popor la altul, de a percepe lumea. [W. von Humboldt distingea două dimensiuni în structura limbii: „die äussere Sprachform” – forma externă, materială şi sonoră – şi „die innere Sprachform” – componenta internă, spirituală, adică „modul particular în care colectivitatea utilizează materialul sonor pentru a reda noţiunile”, „modul specific de concepere a lumii de către fiecare popor” (Th. Simenschy, Gh. Ivănescu, 1981, 39)]. Varietatea nu este străină nici de domeniul culturii: „Nicio cultură, remarca M. Izard, nu poate să-şi afirme particularitatea fără a dori să-şi sublinieze diferenţa, socotită ireductibilă, în raport cu culturile cu care se află în relaţie (M. Izard, în Dicţionar de etnologie şi antropologie, 1999, 185). Aşa, de exemplu, expresia familiară din limba franceză „les doigts dans le nez” are sensul de „efort foarte uşor”, rezultat obţinut fără nicio dificultate. Sursele franceze menţionează că expresia datează din anul 1912. Enunţul a fost utilizat în contextul curselor de cai. Imaginea jocheului este amuzantă, trădând, prin gestul copilăresc, neglijenţa, absenţa spiritului de competiţie determinat de împrejurarea unei victorii facile. Este o metaforă vizuală pe care nu o regăsim în echivalentele idiomatice ale altor limbi romanice, dezvoltată în baza unui motiv deosebit de productiv al frazeologiei franceze şi cu vechi tradiţii culturale. În limba română există un alt tip de reprezentare a victoriei uşor obţinute. Echivalentul semantic românesc al expresiei franceze – „e floare la ureche” – poartă amprenta arhaicului autohton, într-o notă uşor spectaculoasă şi idilică.
Percepţia spaţiului obiectiv şi subiectiv, determinarea caracteristicilor materiei/substanţei au fost raportate analogic – în etapa empirică de cunoaştere a lumii şi a omului, de formare a sistemelor simbolice – la limbajul mâinii. Este o determinare mecanică sau una născută din nevoia de reprezentare a omului, pentru care somaticul a constituit prima variabilă de abstractizare în procesul gândirii? Dacă pentru frazeologismele cvasispecializate mâna este un pattern conceptual, un model de gândire logică şi analogică, pentru cea de-a doua categorie somaticul rămâne un pattern semantic (A. L. Kroeber), a cărui propensiune o regăsim în varietatea sensurilor contextuale ale valorizării, din limbile indo-europene. O regăsim în subsidiar, într-o filozofie a formării, ce oscilează între „entuziasmul” descoperirii lumii şi / sau a descoperirii de sine, şi într-o fenomenologie a circumstanţelor.
 
Bibliografie
1. V. Bobancu, C. Iacob, Dicţionar de matematici generale, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
2. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC, Bucureşti, 2000.
3. Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii, versiune românească, introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie şi indici de EugenMunteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.
4. A. L. Kroeber, Anthropology: Race, Language, Culture, Psychology, Prehistory, Harcourt, Brace & World, Inc., New York-Burlingame, 1984.
5. T. I. Popescu, Retrospectiva matematică, Editura Litera, Bucureşti, 1980.
6. Th.Simenschy, Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indo-europene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
 
Surse
1. Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
2. A. Nicolescu, L. P. Teodoreanu, I. Preda, M. Tatos, Dicţionar frazeologic englez-român, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1982.
3. Octavian Tăbăcaru, Dicţionar de expresii idiomatice al limbii engleze, Editura Niculescu, Bucureşti, 1999.
4. Iuliu Zanne, Proverbele românilor, vol. I-X, Editura Librăriei Socec, coord. Smaranda Vultur / Dicţionar de etnologie şi antropologie, traducere de Radu Răutu et al: 1999, Smaranda Vultur şi Radu Răutu (coordonatori), Dana Buglea, Mihaela Ioncica, Constantin Jinga, Cătălin Adrian Lazurcă, Ciprian Nicolae Vâlcan, Editura Polirom, Iaşi, 1895-1912.
5. *** Grand Larousse encyclopédique (XX Siècle), Paris, 1960-1964.
6. *** Petit Larousse, Dictionnaire encyclopédique pour tous, Librairie Larousse, Paris, 1967; 1970.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog