Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

Victor Teleucă şi steaua limbii române

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Recent, la Editura Universul din Chişinău, prin contribuţia Marianei şi a lui Dumitru Gabura, fiica şi ginerele regretatului Victor Teleucă, au apărut patru scrieri despre limba română ale autorului, într-un volum ilustrat de pictorul Ion Daghi: Car frumos cu patru boi (1989), O altă limbă mai frumoasă nu-i (1958), Ploua târziu (1995) şi o însemnare în proză, găsită în manuscrisele poetului, datând din 1997. Primul dintre texte dă şi titlul cărţii.
În însemnarea răzleaţă poetul pleacă de la constatarea că Basarabia se singularizează, în contextul culturilor europene, nemaivorbind de fostele republici unionale, printr-un număr impresionant de scrieri despre limba română: „Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeţii noştri au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această temă” (p. 28). Într-adevăr, nu mai e pentru nimeni un secret că a existat un proiect diabolic de schimbare a identităţii românilor dintre Prut şi Nistru, unul conceput încă de la ocuparea rusească din 1812 şi augmentat, până la pragul dezastrului, în timpul stăpânirii imperiului sovietic. Oglinda acestui dezastru etnic şi lingvistic este situaţia din Transnistria, unde se ajunsese la un adevărat galimatias idiomatic chiar la nivel de pretinsă „limbă literară” pătrunsă şi în sistemul de învăţământ. Într-un manual de Zoologhie, apărut la Tiraspol, în 1938, puteai citi: „industria şere feliuri noi de cruzime”; „coptii, scriţ cu melul pe tablă”; „nistuire înuntrucletculară”; „omu poate să fie şi stăpân nişloşitor pentru soliteru de porc”; „moluşte pânticochişioarnişe şi capochişioarnişe”; „la ist otread se atârnă popugaiu”; „cochitele sunt haracternişe pentru cochitoase”; „împotrijitor la molipsirea cu ţâţoi” etc. (vezi Valentin Mândâcanu, Regăsirea de sine, în „Nistru”, nr. 2 / 1990, p. 73).
Se înţelege că, într-un asemenea mediu, rolul poeţilor în conservarea şi salvgardarea limbii române a fost esenţial. Ei s-au dovedit a fi „păstori” şi „păzitori” ai Casei Fiinţei, cum numeşte Martin Heidegger limba. Numai pseudolingviştii şi pseudoistoricii de felul unor Vasile Stati sau Victor Stepaniuc, puternic ideologizaţi de ocupanţi, au putut intra în malaxorul proiectului sardanapalic de nimicire a unui popor, în speranţa că latinitatea va ceda locul slavismului, sub eticheta doctrinei moldovenismului, ca antiteză la românism. Experimentul „moldovenesc” a intrat şi în atenţia istoricilor de pe mapamond: Mihail Bruhis, Dennis Deletant, Wilhelm Petrus van Meurs, Charles King ş.a., dar fusese refuzat chiar şi de marii lingvişti ruşi Vl. F. Şişmariov, V. V. Vinogradov, D. E. Mihalci, R. A. Budagov. Istoricii străini au ajuns la concluzia că proiectul schimbării identităţii etnolingvistice a eşuat, dovadă fiind faptul că după prăbuşirea imperiului sovietic Basarabia a renăscut din propria-i cenuşă, dobândind independenţa şi proclamând limba română drept limbă de stat (cf. Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, trad. din engleză de Diana Stanciu, prefaţă de Al. Zub, Editura Cartier, Chişinău, 2002). Dar ceea ce a urmat ulterior a dovedit că Moscova, „trezindu-se” din zdruncinul pierderii coloniilor, a reînceput ofensiva, pe cale economică, politică şi culturală, semn că proiectul n-a fost încă abandonat. Aşa se explică de ce Declaraţia de Independenţă, încununată, în plan lingvistic, cu proclamarea zilei de 31 august ca Zi a Limbii Române, va fi încălcată în Constituţie, revenindu-se la etnonimul „limba moldovenească” şi resuscitând doctrina moldovenismului panslavist. Acest fapt s-a petrecut în urma unei agresiuni armate pornite din Transnistria (1992), vechiul cap de pod al moldovenismului creat de Stalin în 1924 sub masca Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Victor Teleucă, aidoma altor scriitori, a intrat în lupta de rezistenţă naţională încă din momentul debutului editorial (Răscruce), nu numai prin faptul că şi-a scris opera în limba română, dar mai ales prin aceea că admirabila şi provocatoarea poezie O altă limbă mai frumoasă nu-i datează chiar din 1958. Tulburător este anul când trupele sovietice sunt retrase din România. Sunt convins că nu e vorba de simple coincidenţe, chiar dacă gestul individual al lui Teleucă nu are legătură cu evenimentul. El reinstaura, astfel, tradiţia lui Alexei Mateevici de la 1917.
În amintita însemnare din manuscrise (1997), poetul mai are o explicaţie, una de ordin estetic: a scrie despre limbă înseamnă, totodată, a face un pas către „poezia ideală”, al cărei arhetip este Limba noastră, celebra poemă a lui Alexei Mateevici. Astfel, Victor Teleucă dă consistenţă filozofico-estetică actului de păzire a limbii, în sens heideggerian şi eminescian. Ideea este adâncită în Car frumos cu patru boi apărut în 1989, an decisiv în renaşterea popoarelor din Uniunea Sovietică şi din fostul lagăr comunist. Acest text mi se pare fundamental pentru gândirea lui Victor Teleucă, îmbinând fericit marele talent poetic cu propensiunea spre filozofare, exprimată aici şi cu mijloacele epicului şi ale dramaticului. În opinia mea, Car frumos cu patru boi încheie triada textelor fundamentale despre limba română scrise în Basarabia între 1917-1989: Limba noastră de A. Mateevici, În limba ta (1968) de Grigore Vieru şi proza-eseu a lui Teleucă. Neîndoielnic, sunt şi alte poeme admirabile semnate de Nicolai Costenco, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi şi atâţia alţii, însă cele trei texte ating zona profundă a ontologicului. Ca şi înaintaşii săi, Victor Teleucă adânceşte, în definitiv, geniala observaţie eminesciană, confirmată şi de Heidegger, în 1947, în celebra Scrisoare despre umanism, că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, paralelism cu ideea de adevăr. Chiar şi cei care s-au considerat stăpâni peste limbă şi popor au putut constata, finalmente, că raportul trebuie să fie invers, de unde şi biruinţa scriitorilor asupra proiectului de substituire etnolingvistică promovat de ocupanţi. Victor Teleucă o şi spune în cel de-al treilea text al micii antologii, Ploua târziu: „Ploua târziu aseară şi toţi îmbătrâneam, / ci numai limba noastră mereu nu-mbătrânea. // Ea, veşnică şi nouă, din veacuri se alege, / nu legea scrie limba, / ci limba scrie legea”. E aici aproape o parafrază la enunţul eminescian.
Limba, aşadar, este o forţă a naturii, precum veşnicia codrului eminescian în faţa vremelniciei omului: „– Codrule cu râuri line, / Vreme trece, vreme vine, / Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti” (Revedere). Cine intră în luptă cu tinereţea limbii nu poate să iasă decât înfrânt. Faptul a fost observat de acad. Nicolae Corlăteanu în studiul său despre Ion Heliade Rădulescu (1992). Atâta vreme cât Heliade s-a lăsat înstăpânit de limbă, el a întinerit creator odată cu aceasta, culminând, în planul lingvisticii, cu excelenta Gramatică românească de la 1828. Mai târziu, când s-a erijat în „stăpân al limbii”, căzând în patima italienizării, după cum unii basarabeni vor cădea în patima slavizării, el s-a văzut căzând în ridicol (cf. Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române, ediţie realizată de Alexandru Bantoş, Chişinău, 2010).
Această forţă de regenerare şi de întinerire a limbii a fost surprinsă de Victor Teleucă în versuri memorabile în amintita poemă din 1958: „E limba mea pe care mama / mi-a pus-o-n suflet pentru drum / şi-aşa-i de nouă şi bogată, / că n-o ştiu bine nici acum”. Iată însă că acest optimism privitor la veşnicia limbii pare puternic întunecat tocmai în momentul crucial al renaşterii basarabene – anul 1989, când zămisleşte Car frumos cu patru boi, text publicat în anul următor. Scriitorul era deja familiarizat cu scrierile lui Martin Heidegger, din care desprinde ca moto un pasaj din Scrisoarea despre umanism: „...În gândire fiinţa vine înspre limbă. Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul”. Heidegger se întâlnea cu Eminescu printr-un izvor comun: poezia lui Hölderlin.
Scriitorul basarabean are intuiţia primejduirii limbii în timpurile moderne, după cum şi Eminescu, şi Heidegger vorbiseră despre degradarea limbii în vorbărie, posibil echivalent al „beţiei de cuvinte” recuzate şi de Titu Maiorescu. Dar la Victor Teleucă angoasa vine, de asemenea, pe filiera imaginii înghiţirii arheilor etnolingvistici de marile imperii deviate din politică în prigonirea limbilor sub spectrul globalizării. Basarabenii simţeau demult suflul geros dinspre spaţiul siberian. Însă ieşiţi oarecum din acest spectru, în anii ’70, Constantin Noica şi Emil Cioran aveau temeri similare în faţa mondializării limbii engleze, precum basarabenii în faţa expansiunii limbii ruse. Într-o Europă unită, va mai rezista limba română în faţa celei engleze, franceze sau germane? Sau va deveni un Car frumos cu patru boi, ca în duioasa romanţă sau în picturile lui Nicolae Grigorescu? Tocmai când basarabenii erau îmbărbătaţi de bătălia pentru limbă şi alfabet latino-român, o undă de scepticism se strecoară în plină euforie. Mai întâi, reacţia „populară” la agresiunea economică şi politică a Moscovei. Victor Teleucă o surprinde cu o uşoară notă de umor. Replica amărâtă a zilei suna: „– Limbă ne-a trebuit?”. Şi comentariul autorului: „În aceeaşi limbă se vorbea despre aceeaşi limbă că nu avem nevoie de ea” (p. 5). Limba română murise, limba română înviase. Situaţia aminteşte despre întâlnirea dintre Iisus şi Pilat din Pont, cu parafraza: Ecce lingua! Precum Iisus, limba era trimisă la judecată în faţa „preoţimii” improvizate în plină perestroikă. Limba era trimisă la crucificare ziua, pentru ca, peste noapte, să învie: „Adică limba, acest Hristos al naţiunii noastre, care s-a jertfit pentru mântuirea noastră cu rănile spinilor pe frunte. În acele ore lungi mă gândeam nu o dată că prea mult am vorbit despre limbă, cu trebuinţă şi fără trebuinţă. Poeziile noastre despre limbă de-a lungul anilor erau întâmpinate la seratele literare cu nădejde, entuziasm şi bucurie. Limbajul devenise un Mesia al nostru, Mântuitorul, salvatorul. Limba chemase Marea Adunare Naţională şi, deodată... prăbuşirea în gol, în marea criză economică. Şi limba din Mântuitor s-a pomenit ţap ispăşitor pentru cele întâmplate. Parcă de la limbă s-ar fi început toate relele” (p. 6). Febra limbilor naţionale bântuia în toate republicile unionale. Numai că nu le-a trecut prin cap balticilor, azerilor, georgienilor etc. să atribuie limbii impasul economic. Acesta a fost un fenomen specific doar basarabenilor, cărora paznicii rusificării au ştiut magistral să le inoculeze doza potrivită de otravă pentru ca limba română să fie transformată în victimă ispăşitoare. Luciditatea sclipitoare a lui Victor Teleucă întrevede aici eşecul anilor următori, care a împiedicat ducerea la bun sfârşit a revoluţiei de renaştere naţională în Basarabia, fenomen la care România a avut cea mai proastă reacţie posibilă, fiindcă ea însăşi se trezise la „revoluţie” printr-o maşinaţiune abil coordonată de laboratoarele kaghebiste ale perestroikăi. Iar peste toate s-a aruncat vălul unui „complex de inferioritate” asociat nostalgiilor noastre romanţioase, pseudomioritice, răzbătătoare şi-n proza de felul celei a lui Ion Druţă din Toiagul păstoriei. Miezul de foc al eseului lui Victor Teleucă îl constituie disecarea şi elucidarea acestui sentiment profund ambiguu, autorul surprinzând două momente epico-dramatice de adâncă reverberaţie existenţială.
Mai întâi, este evocată o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă (prin 1963-1964) la o serată literară organizată în sala de conferinţe a Bibliotecii „Krupskaia”, devenită, după 1989, Biblioteca Naţională. Printre cei prezenţi se aflau şi Nicolai Costenco, şi Bogdan Istru. Teleucă, fiind mai tânăr, a fost pus să modereze lucrările. S-au citit, ca de obicei, poezii în limbile rusă şi „moldovenească”. Nicolai Costenco a citit, cu mare succes, poezia lui despre limbă. După care scriitorul trecut prin Siberia l-a îndemnat pe Teleucă să citească şi poezia lui O altă limbă mai frumoasă nu-i: „– Citeşte-o şi tu pe a ta! Să ştie lumea că avem şi noi o limbă”. Poetul s-a conformat, se pare, cu succes. Imediat însă a sosit din sală un bileţel pe care moderatorul l-a citit la microfon. Autorul bileţelului întreba pentru cine scriu poeţii basarabeni, de vreme ce limba folosită va dispărea în circa douăzeci-treizeci de ani? Necunoscutul, precizează Victor Teleucă, scria într-o limbă română perfectă, precizând: „Nu suntem o limbă mare. Mă gândesc şi eu cu duioşie la limba noastră, da, e frumoasă, dar frumoasă ca romanţa Car frumos cu patru boi”. S-a ridicat atunci Ion Vasilencu indignat, întrebând: „– Cine e dobitocul care a scris bileţelul!? Să se scoale în picioare!”.
„Dobitocul” însă nu s-a ridicat nici la încă o provocare. Totuşi cineva a făcut-o: vecina de loc a lui Vasilencu, Argentina Josu, care ridicase mâna să spună şi ea ceva, fiind luată de cel indignat drept autorul bileţelului. Ea nu voia decât să cânte romanţa Car frumos cu patru boi. N-a fost lăsată, fiindcă în momentul următor toţi s-au împrăştiat: „Poeţii au părăsit ultimii sala. S-a format un gol în care rămânea întrebarea: – Cine? De ce?” (p. 8-9).
Întrebarea a persistat îndelung în memoria lui Victor Teleucă, reaprinzându-se într-o altă împrejurare, târzie, la o altă întâlnire a scriitorilor cu publicul, la Orhei. De-atunci, se scriseseră multe alte poezii despre limbă, iar poeţii participanţi le-au citit, mângâind „auzul şi inima omului”. La toasturile finale un bărbat în vârstă s-a apropiat de Teleucă. Era îmbrăcat îngrijit şi vorbea într-o frumoasă limbă românească. Alături, s-a postat şi un tânăr tăcut. Poetul l-a întrebat ce impresie au lăsat poeziile despre limbă, dar n-a primit răspuns. Moldoveanul în vârstă i-a explicat că tânărul nu cunoştea limba, dar că nici nu e nevoie s-o ştie, fiindcă, după spusa cronicarului, moldovenii sunt sub vremi, încât serata ar fi fost cu adevărat frumoasă „dacă nu erau... poeziile acestea despre limbă”; „Dar dumneata nu te supăra. Nu o singură dată te aud la radio cu această poezie pe care ai citit-o şi aici” (p. 10). Simţământul lui nu era decât de milă pentru poeţii care scriu poezii despre limbă. După Mateevici, n-ar fi trebuit să mai scrie nimeni aşa ceva. Teleucă, intrigat, a cerut explicaţii. Interlocutorul a răspuns: „De ce cerşiţi o limbă fără nici o perspectivă cât de cât. Ce prezintă o limbă frumoasă chiar, cum e a noastră, în ansamblul limbilor mai răspândite pe glob? Câţi inşi vorbesc această limbă? Două milioane jumătate-trei?”. Nu, sunt cu mult mai multe milioane, a replicat poetul. Fie! a venit răspunsul. Dar „Are vreo influenţă limba noastră asupra cuiva, este printre cele patru sau cinci limbi în care se vorbeşte oficial la Naţiunile Unite? Chiar şi din acelea, două nu mai reprezintă cine ştie ce mare interes pentru lume. Ştii care sunt aceste două limbi, nu trebuie să ţi le spun. Astăzi hotărăsc soarta lumii numai două limbi din cele două mii şi ceva, care sunt pe pământ, rusa şi engleza, poate şi chineza, dar aceea nu e limbă a culturii şi ştiinţei, e mai mult limba forţelor oarbe” (p. 11). Era un argument „tare”, prezent şi-n corespondenţa dintre Noica şi Cioran. Reacţia lui Teleucă: „Îmi venea să mă scol şi s-o iau la fugă unde m-or duce ochii, să găsesc o maşină de ocazie şi să ajung mai repede la Chişinău, să scap de teroarea acestui om.” A rămas însă, fiindcă o voce tiranică îl îndemna să asculte mai departe, dincolo de primul impuls. Ghicindu-i gândurile, „cinicul” a continuat: „Şi apoi, pe dumneata, ca scriitor, ar trebui să te intereseze părerea unui tip ca mine, care nu gândeşte stereotip ca ceilalţi, deşi mulţi îmi împărtăşesc părerile. (...) Eu am făcut matematicile, ştiu că doi şi cu doi fac patru, pentru dumneata pot face şi patru, dar patru ar fi o rutină, pentru dumneata contează metafora, aceasta cuprinde necuprinsul, doi şi cu doi poate conduce la ideea că fac mai mult decât patru ori nu fac nimic. E cu totul altă mâncare de peşte” (p. 12).
Se întâlneau două moduri de gândire opuse: unul cartezian, gândirea tare, imperială, cum o va numi Gianni Vattimo, celălalt al „metaforei”, al gândirii „moi”, cum o numeşte acelaşi filozof italian postmodern. Ca şi centrul imperial moscovit, bărbatul matematician îi demonstra „riguros” imposibilitatea supravieţuirii unei limbi condamnate de „istorie”. El nu voia să ştie că în lume se năştea şi o altfel de ştiinţă, dincolo de logica lui Ares, care dădea dreptate metaforei, iar nu calculului rece. Biologul Gregory Bateson decidea în aceiaşi ani: „Da, metafora. Ea ţine laolaltă întreaga ţesătură de interconexiuni mentale. Metafora este baza faptului de a fi viu”. Marele fenomenolog Paul Ricoeur va scrie fascinanta carte Metafora vie. Lucian Blaga o numise deja, între cele două războaie mondiale, metaforă revelatorie. Conform gândirii carteziene, limba română n-avea nicio şansă de supravieţuire în Basarabia. O asemenea spaimă a trăit autorul poemei O altă limbă mai frumoasă nu-i. De fapt, mai îngrijorat decât dânsul era „cartezianul”, căzut el însuşi în îndoială metodică. Brusc, el a trecut în spaţiul metaforei: „– Nu-mi poţi imputa faptul că nu-mi cunosc limba ori că nu port o anumită dragoste faţă de ea. O cunosc şi o iubesc chiar, dar altfel. Limba noastră este foarte frumoasă, frumoasă ca romanţa pe care o ştim cu toţii şi la auzul căreia simţim un nod sărat în gât, lacrima”.
Stranie coincidenţă! Matematicianul făcea aluzie la aceeaşi romanţă invocată cu ani în urmă la serata de la Biblioteca „Krupskaia” de cel care n-avusese curajul să-şi dezvăluie identitatea:
„Scârţâie din osii carul
   Şi în snopii lui de grâu
Stă proptit în furcă tata,
   Îngropat până la brâu,
Şi-ntr-un lan cu mături line
   Vântul fâşâie prin foi,
Ce n-aş da să fiu cu tine,
   Car frumos cu patru boi!”.
Poetului i-a fulgerat prin minte că anonimul de-atunci trebuie să fie chiar matematicianul din Orhei. Nu era acela, dar cu atât mai tulburător. El îşi continuă „teoria” că tot ce e cu adevărat frumos aparţine trecutului, ca şi limba română, ca şi carul cu patru boi. Biruie, în timp, doar limba imperială. Matematicianul coborât din gândirea tare continuă: „Poate nici nu ştii, nu-ţi dai seama, de fapt, ar trebui, cât de frumoasă este, dar e o romanţă şi, ca o romanţă, nu vorbeşte despre altceva decât despre ceva trecut, despre ceva ce, dacă mai este, apoi e pe cale de trecere. E ca în «La steaua care-a răsărit», numai că invers, la steaua care apune acum ori e pe cale să apună, deşi a apus de mult. Se mai vede, luminează, venind spre noi cu sfârşitul luminii ei. Ştia Eminescu pe atunci care este viteza luminii? Ştia, desigur, dar el o făcea nu prin ştiinţă, ci prin intuiţie. Eminescu nu scria poeziile ca voi, el le visa şi ele prindeau viaţă prin felul lui de a visa” (p. 13).
Dacă limba română are povestea stelei eminesciene şi a „carului frumos cu patru boi”, istoria acestora se întretaie cu cea a personajului din eseu. Prin 1963-1964, el era la Moscova, unde s-a făcut tobă de carte, studiindu-l pe Eminescu şi pe mulţi filozofi din cauza cărora nu şi-a mai terminat aspirantura. S-a căsătorit cu o rusoaică pe care a adus-o la Orhei. Rusoaica i-a născut doi feciori, dar niciunul nu mai ştie limba română. Cu deşteptăciunea lor, îşi petrec viaţa în străinătate, unul în Anglia, altul în Suedia. Sunt, altfel spus, pierduţi pentru limba română. El şi soţia au rămas la Orhei, fiindcă, în primul rând, ruşilor le-a plăcut să rămână în Basarabia, căci nicăieri nu găsesc mai mult bine ca aici, vorba lui Ion Druţă. El nu se mută la Moscova, fiindcă este om al locului, om al „carului frumos cu patru boi”, simbolizat în statuia lui Vasile Lupu, pe lângă care trece zilnic şi o salută. Spre deosebire de serata de la „Krupskaia”, la Orhei s-a cântat romanţa Car frumos cu patru boi. Pe faţa matematicianului s-au ivit lacrimile. În faţa inerţiei feciorului care nu-şi mai cunoştea limba, orheianul i-a turnat un pahar cu vin, îndemnându-l: „– Bea măcar moldoveneşte, dacă n-ai învăţat limba bunicilor de aici. Vidişi, vse piut za papu” (p. 16).
Drama orheianului şi a feciorilor lui devine drama limbii române în Basarabia, adunată în povestea romanţei: „Da, limba noastră e romanţa acelui Car frumos cu patru boi, care ne-a adus până aici pe drumurile desfundate ale istoriei. Pe la răscruci şi cotituri, cei care nu s-au putut urca în el rămaşi au fost. Curenţii i-au dus spre alte tărâmuri şi au uitat limba în favoarea altor limbi, dar ei au rămas străini pe ţărmuri străine şi nu s-au mai putut întoarce de unde au plecat, şi cine mai are nevoie de omul care s-a dezis de limba lui mare sau mică? Aceştia sunt oameni fără trecut, pentru că s-au dezis de el, şi fără viitor, pentru că au vrut alt viitor decât cel care li s-ar fi cuvenit” (p. 17). El, poetul, are revelaţia misiunii sale eminesciene şi heideggeriene, aceea de păzitor al Casei Fiinţei, al Limbii Române. Fiindcă nici „carul frumos cu patru boi” n-a dispărut şi nici nu poate să dispară de vreme ce a rămas în romanţă, dar şi proiectat cosmic în Carul Mare de pe firmament. Aidoma Carului Mare de pe cer, şi carul limbii române pare să dispară, pentru un timp: „Mă înspăimânt că poate dispărea pentru totdeauna şi, cu sufletul la gură, lungit pe braţul de fân, sub cerul de vară în tăcerea şi liniştea câmpului, deodată aud cum scârţâie carul şi îl văd cum apare pe boltă, cu oiştea înainte, urcându-se tot mai sus, prefăcut în Constelaţia Carului Mare, să-l vadă toată lumea şi noi toţi că este, că el nu are chip să nu fie, şi atunci, de emoţie, simt un nod sărat în gât, locul până unde ajung lacrimile mele de emoţie şi de bucurie că, totuşi, noi suntem. Închid ochii şi îl aud cum scârţâie, şi eu adorm în scârţâitul lui. Scârţâie neuns, greu de osemintele milenarilor mei strămoşi, care l-au înjghebat şi s-au pornit cu el spre noi. Şi în somnul acesta al meu, fericit că sunt acasă, aud cum cineva – din străfundurile spiritului meu contradictoriu şi neîmpăcat cu nimeni, decât cu acest car frumos cu patru boi – cântă, şi când ajunge la versul «Tot mai sfântă văd icoana / Unui car cu patru boi», lăcrimează. Lacrimile-i curg într-o cană de lut şi el bea, cântând şi plângând, lacrimile în sănătatea acestui car frumos cu patru boi, care este limba mea şi a strămoşilor mei dintotdeauna, limba română, în care azi învaţă copiii şi nepoţii noştri” (p. 17-18).
Reîntâlnindu-l pe orheian, află că soţia rusoaică a murit în străinătate, plecată la feciori, care nu mai au nimic cu Moldova. Când îi întâlneşte, „cel mic plânge, cel mare înjură. Cel mic plânge, nu ştiu dacă ai să mă crezi, moldoveneşte, iar cel mare înjură ruseşte. Altfel o duc foarte bine” (p. 19). Uitând limba, feciorului mic i-au mai rămas doar plânsul şi tăcerea în limba lui, ca în extraordinarele versuri ale lui Grigore Vieru: „Iar când nu poţi / Nici plânge şi nici râde, / Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea / Tot în limba ta”.
Restul e tăcere, vorba „divinului brit”. Iar improvizaţiile mancurtului în limba de adopţie sunt doar zgomotul de supravieţuire a individului agonic, dar „fericit”.

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog