Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Distanţa dintre mine şi un iepure

Nicolae Grigore MĂRĂŞANU

Alte articole de
Nicolae Grigore MĂRĂŞANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXI, 2011

Pentru tipar

Distanţa dintre mine şi un iepure
 
Şi dintr-odată, între ochii ce fascinează
ai automobilului meu –
a răsărit, ca o stafie, iepurele!
 
Un duh al strămoşilor mei, mi-am zis,
venit să se scalde în undele fluviului,
răcorit să reintre în digul de oase,
pe care până atunci rulasem pios, în tăcere.
 
„Accelerează, accelerează!” – îmi striga un gând,
în timp ce (prins între drugii de lumină
ai celor două faruri) iepurele alerga –
ogar deşirat, gâfâind ca un foale puternic.
 
Şi eu, ascultând de îndemnul războinic, acceleram,
împingeam motoarele către turaţiile de sus,
acolo unde tăria vitezelor fierbe
şi îmbată ca vinul!
Şi asemenea unui Mefisto instalat la volan,
hohoteam de plăcere
văzând că distanţa dintre mine şi iepure se micşora,
revenea către Punctul Dintâi!
Apoi, o bubuitură se auzi în pieptul automobilului
şi goana sfârşi...
Blestemată idee pe patru roţi, mi-am zis
                              (în timp ce trupul strivit
                              cu-ai săi ochi sângerânzi
                              mă privea),
nu credeam să aibă muşcătura unei carabine cu lunetă!
 
 
Stam şi aşteptam vesela cegă să muşte
 
Stam la doi paşi de invalidul cu barbă,
la pescuit;
acolo unde niciodată nu ştii
cine e vânatul şi cine – vânătorul.
 
Stam şi aşteptam vesela cegă să muşte,
când un glas nevăzut îmi strigă:
„Hei,
ţi-era prieten morarul prăvălit de pe dig,
în timp ce cu uiumul de-o vară
alerga spre oraş! L-au găsit edecarii
cu volanul maşinii înfipt în piept,
de parcă vrednic ar fi înfipt steagul
într-o cucerită redută.
 
Ştii (a mai zis) fermierul cât plopul,
cel întors de la bal cu tractorul?
Găsitu-l-au cu jumătate de trup sub şenile,
De parcă un lup uriaş îl ţinea sub labă”.
 
Uimit,
m-am întors spre invalidul cu barbă,
cel ce, ca şi mine,
aştepta vesela cegă să muşte –
să-l cert,
să nu mai îndruge tragice amintiri,
chiar acum, când eu,
aşteptând să se ivească ceva din ape,
ieşisem din timp.
 
Dar, probabil, trecuse un număr de ani,
că în locul vecinului meu,
invalidul cu barbă, îmi făcea cu mâna
o oacheşă, lustruită movilă de oase.
 
Mi-am văzut mai departe de pripoane
şi plute,
aşteptând obsedant vesela cegă să muşte,
când, ironic, acel glas,
din adâncă uitare de sine-mi,
din nou mi-a strigat:
„Ţi-era prieten poştaşul,
omuleţul glumeţ, scurtat de cap
la barieră, în timp ce-alerga
cu tolba plină pe două roţi,
să ducă insularilor scrisori!
Fără de cap aleargă umbra lui acum
prin satele ce cresc sub semnul fluviului”.
 
Stau, deci, cufundat în mine
pe malul ce se ridică drept
ca o sabie
şi, mărturisesc, toate astfel se întâmplaseră.
Crucile prietenilor mei
stau mărturie şi azi
pe digul vorbitoarelor
fantasme.
 
Înapoia mea,
insula se învârteşte ca o roată de apă,
ceasornic fantastic
măsurând timp după timp,
şi eu, răbdător şi hipnotic,
încă aştept vesela cegă să muşte...
 
 
Cherhanale
 
Cherhanale, redute ale singurătăţii,
dorul m-aduce la voi ca un cal de căpăstru.
Bun găsit, moruni spânzuraţi în cârlige,
steaguri de carne fluturând în vânt –
ofrande ale vânătorii pe ape,
dar al mâinilor în care gerul sapă şanţuri
până la os,
bun găsit, şepci slinoase,
şorţuri de gumă şi cizme de cauciuc,
putini şi butoaie cu ştiucă la saramură,
fum de mahorcă, bărbi netunse în care
se-ncurcă vântul, sudoare acrie, alcool,
samurzac,
spiriduşi tocmiţi să-ntărâte nările
cu policrome arome,
bun găsit, pescăruşi-câini cu aripi,
gata să vă luaţi în gheare
pentru un maţ de stavridă.
 
Cântă cuţitele prin burta nisetrului,
cad securile cu orbire de fulger
pe crupa morunilor,
sună cutii de alămuri cu icrele negre
şi-un sărman aşteaptă în colţ
mila pescarului – un cap de păstrugă.
 
Cât vă iubesc, cherhanale,
mine de aur ale templului meu,
aurore ale omului născut pe ape,
ale cărui linişti durează cât clipa
dintre două valuri,
în rest viaţa lui fiind luptă şi momeală
a morţii prin apă, pradă a leviathanului.
 
Acolo,
în semiîntunericul de salină,
printre butoaie şi budane, un copil iubeşte
fata atamanului şi, de ciudă c-a fost sedusă,
steaua se aruncă în fluviu.
Cât vă iubesc, cherhanale,
 
mici porturi în care o roză a vânturilor
măsoară anii şi un steag la pupă
spune o rugăciune înainte de a pleca pe mare,
domenii ale fluviului şi ale mării,
cuibare ale vântului,
cetăţi ale iubirilor pătimaşe,
leagăn şi mormânt al celui care nu vrea să plece
în singurătatea marilor oraşe,
al îndărătnicului blând ca un copil,
al săracului şi al neputinciosului,
al celui îndrăgostit de stele căzătoare,
liman al şarpelui de apă,
al broaştei ţestoase,
al lişiţei şi corcodelului
şi al anghilei în drumul ei lung
de la Sargasse la Dunăre.
 
Cât vă iubesc, cherhanale,
faruri luminoase către care navigă corăbiile mele,
ca aisbergurile îmi ieşiţi în cale vara
cu adâncile voastre gheţării,
vă deschideţi marile colibe de stuf
şi asemenea lui Iona mă las înghiţit
de chitul ce sălăşluieşte în întunericul din voi.
 
Într-o zi, ştiu, voi fi aruncat la un ţărm
cu o cherhana unde un om cu privirea
ca marea de senină îmi va spune:
Bine ai venit, străinule, uite, am fript
cinci peşti pentru tine, ospătează.
 
Acum
stau singur pe mal şi-aştept să se întoarcă
tovarăşii mei din mare; privesc în zare
vântul duce un cal de căpastru
şi un fanion spune o rugăciune la pupă
în înserare.
 
 
Insomnii
 
Seara
îi găseam aruncaţi la maluri
ca pe înecaţii de trei zile;
 
noi veneam cu zimbrii înjugaţi la grijanie
şi le trăgeam leşurile din mare;
 
catargele se înfigeau în nori
şi o noapte ploua cu sânge
peste cabestane;
 
dimineaţa
întâiul pe ţărm găseam pânzele roşii.
 
Ce corăbii,
ce insomnii!
 
 
Abstractul luminos al beznelor homofage
 
E timpul să te las somnului
spre care ai migrat.
Somnul,
ah, somnul! Punte
ce ne teleportează
în camera albă a visului,
în care pătrunzi prin
imperceptibilă efracţie
şi în care te întâlneşti
cu lumi care au fost demult,
foarte demult
şi care nu trăiesc decât
în abstractul luminos
al beznelor homofage. Acolo,
 
Dacă ajungi,
constaţi că totul e o lentă mişcare
în imponderabil:
nu există timp,
nici spaţiu,
nici sus,
nici jos,
există doar Visul ce ne ţine plută
pe apa Acheronului
şi există viaţă fără sfârşit.
 
Da,
te voi lăsa, somnului
pe care într-atât l-ai ademenit;
că, iată,
fulguie de amurg
şi pe coama valului violet
se iveşte înotătorul:
la început un punct,
apoi fantasma prinde chip
şi certitudinea sporeşte. Va
atinge ţărmul? Salvamari,
salvamontişti,
salvapoeţi,
săriţi în crupa cailor de foc
şi tăiaţi din goană
ştreangul spânzurătorii!
 
Că, iată, damnatul
se auto-osândeşte,
iar călăul moţăie sub trapa
de jos
şi-adună capetele în coş.
 
                               Luni, 8 februarie 2009
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog