Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Două moduri de a teatraliza ideologicul: Gh. Asachi şi Alecu Russo

Doris MIRONESCU

Alte articole de
Doris MIRONESCU
Revista Limba Română
Nr. 1-2, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Pornim în lucrarea de faţă de la distincţia propusă de Paul Cornea în lucrarea sa Originile romantismului românesc între cele două generaţii luminist-romantice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Distinsul istoric literar caracterizează prima generaţie, cea conturată pe la 1910 cu Asachi, Gheorghe Lazăr şi Heliade Rădulescu, drept una luministă, preocupată în primul rând de catehizarea maselor şi propăşirea statului, în timp ce a doua generaţie, a lui Alecsandri, Brătianu, Russo şi Bălcescu, este una de „postluminişti sau chiar supraluminişti; ei reprezintă o depăşire, situarea luptei de emancipare pe un plan superior, care subsumează mijloacele culturalizării unei strategii politice mai vaste” [6, p. 380]. În ceea ce urmează, dorim să urmărim clivajul între cele două generaţii la nivelul reflectării culturale a unei pulsiuni ideologice puternice şi chiar caracteristice în această epocă, şi anume naţionalismul. Pornim, astfel, de la un motiv literar pe baza căruia dorim să ajungem la observaţii de artă literară şi de ideologie politică în opera a doi autori moldoveni, unul din generaţia prepaşoptistă, Gheorghe Asachi, celălalt un paşoptist autentic, Alecu Russo. Probabil că nu e prea încurajatoare nici opţiunea noastră pentru inspectarea unui topos tipic naţionalist, şi anume cel al muntelui, purtător de conotaţii ale autohtoniei, stabilităţii şi rezistenţei în faţa agresiunii străine. Muntele romantic, reprezentat pictural de Caspar David Friedrich şi literar de Jean-Jacques Rousseau, are pentru scriitorii noştri o mai apăsată semnificaţie. Fiind vorba, în operele selectate aici, de Ceahlău, masivul izolat din coasta estică a Carpaţilor Orientali, operele literare care exploatează aura semnificantă a acestui loc participă la lucrarea de construcţie culturală atât de specifică primei modernităţi româneşti din întâia jumătate a secolului al XIX-lea.
Poate că poziţia pitorească, majestuoasă a izolatului munte a inspirat izbucnirile lirice şi învolburările prozastice ale scriitorilor români, sau poate, dimpotrivă, dorinţa de a infuza densitate mitologică peisajului naţional în operele scriitorilor români a întâlnit cadrul atât de propice al muntelui. Nu această chestiune ne preocupă aici. Constatăm că Ceahlăul intră în secolul al XIX-lea cu un halou simbolic gata ataşat, ce va fi exploatat în continuare. În lucrarea geografico-etnografică a lui Dimitrie Cantemir din 1716-1718, Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, muntele Ceahlău figura ca un reper, sub denumirea de „Pionul”. Este greu de identificat provenienţa exactă a acestei denumiri care, fiind utilizată de către Gheorghe Asachi în lucrările sale cu intenţie naţionalist-mitologizantă, va fi reluată şi de către alţi scriitori în cursul secolului al XIX-lea (cel mai proeminent, de către Eminescu, în Feciorul de împărat fără stea), pentru ca apoi să cadă în desuetudine. Nuanţa biblică a denumirii este evidentă, amintind de Sionul iudaic (simbol al Templului lui Solomon şi deci al lumii înseşi ca zidire divină), dar şi de muntele anatolian Pion, unde este localizată legenda hagiografică creştină a Celor şapte adormiţi. Pentru împătimiţi ai limbii poetice dense şi intertextualizante a „vechilor cazanii”, cum era Eminescu, conotaţia sacră trebuie să fi fost evidentă şi, de aceea, conştient speculată. Exista un argument toponimic la baza travaliului mitologic în care sunt angajaţi scriitorii paşoptişti, începând cu Asachi. Pe Ceahlău se găsea un vechi schit, Silvestru, care ar fi fost rebotezat Pionul pe timpul lui Ieremia Movilă, numindu-se ulterior Schitul Hangu şi pierzându-şi destinaţia monahală în secolul XIX, când a fost transformat în curte boierească de către familia Cantacuzino. Faptul că autori precum Gheorghe Asachi şi, mai târziu, Mihai Eminescu atribuie numele fostului schit muntelui întreg se lasă citit ca o investiţie simbolică de ordin naţionalist. Nu este o întâmplare: muntele Ceahlău se află în centrul unei operaţii insistente de simbolizare literară, devenind un motiv recognoscibil al culturii autohtone, de la Negruzzi şi Alecsandri la Coşbuc şi Hogaş, apărând în numeroase poeme, balade, imnuri, piese de teatru, nuvele şi schiţe ce îi promovează statutul de simbol cultural pentru numeroase generaţii succesive de scriitori.
În cele ce urmează vom arăta că, de-a lungul secolului XIX, mitologia Ceahlăului suferă o punere în scenă diferită, fapt care ilustrează atât existenţa unor etape distincte ale culturii naţionaliste, cât şi apariţia unor definiţii diferite ale literaturii ce operează în scrierile generaţiilor mai noi. Ne vom opri asupra scrierilor a doi autori de mare importanţă, Gheorghe Asachi şi Alecu Russo, deci asupra a două stagii ale evoluţiei naţionalismului cultural din România. În prima fază a drumului ei către modernitate, literatura este strâns legată de politică, ideologie, de un program naţional propus de o elită intelectuală. În acest moment, literatura nu face decât să traducă politica în formă mitologică, adică să transforme afirmaţia politică în una literară. Literatura slujeşte naţiunii, iată un slogan potrivit al acestei epoci. Însă relaţia dintre literatură şi naţionalism se modifică în timp, căci politica devine tot mai puţin utopică, ajungând la testul realităţii, în timp ce scriitorii îşi rafinează mijloacele de expresie şi pornesc o reflecţie asupra naturii şi utilităţii propriei întreprinderi. Ei vor chestiona tocmai modul în care sunt abordate problemele ideologice. Acestea rămân în continuare o sarcină nobilă, căci nici unul dintre scriitori nu doreşte să renunţe la a construi imaginea literară a ţării, a trecutului, a oamenilor şi obiceiurilor acestora. În a doua generaţie naţionalistă, totuşi scriitorii îşi percep altfel propria misiune, asimilând experienţa predecesorilor şi dorind să se diferenţieze de aceştia.
 
Gheorghe Asachi
Generaţia de la începutul secolului al XIX-lea este considerată în general ultimul val iluminist din cultura română [6, p. 377], deşi repertoriul ei de teme în expresie literară este contaminat de preromantismul occidental, aşa că între influenţele indexate de istoricii literari se întâlnesc Florian şi Chateaubriand, Voltaire şi Ossian, Rousseau şi Young. Spiritul lor ar fi, după aceleaşi surse, unul constructiv, determinat să contribuie la modernizarea ţării, fără a înţelege prin modernizare nici democraţie, nici egalitate socială (lucruri care erau, poate, oricum utopice în acel moment şi în acele locuri). Ei sunt o generaţie de învăţători şi „apostoli”, dedicată idealului de cultivare a poporului. Iar poporul care trebuie cultivat este unul numeros, nu doar din cauză că puţini sunt cei cu ştiinţă de carte, dar şi pentru că învăţaţii nu cunosc cultura română şi nu împărtăşesc un sentiment naţional. Nu sunt revoluţionari şi, apăsaţi de experienţa istoriei regionale, invocă adesea „mila sorţii” sau „pronia” (cultura ortodoxă poate să aibă un rol aici, după cum şi caracterul maleabil al unora a putut favoriza înclinaţia către supuşenie faţă de „Sublima Poartă” sau faţă de „Înalta Împărăţie” de la răsărit). Dar hotărârea lor de a schimba ţara, de a lucra în spirit patriotic îi inspiră să îmbrăţişeze naţionalismul luminat. Sentimentul patriotic ca o conştiinţă puternică şi autoafirmativă vine abia la sfârşitul epocii fanariote, după 1821, fiind concurent, cum arată memorialiştii, cu o reacţie xenofobă consistentă împotriva grecilor, a căror revoltă antiotomană începută pe teritoriu românesc adusese, după opinia multor contemporani, haosul [11, p. 134].
Moldova contribuie la edificarea unei mitologii naţionale româneşti într-o proporţie mai mare decât Ţara Românească, iar les lieux de mémoire ale sale se bucură de mai mult prestigiu, graţie, probabil, marii tradiţii tipografice şi cronicăreşti medievale de aici. Poate tot din acest motiv, Ceahlăul a devenit obiectul unei investiţii culturale consistente, la care au participat numeroşi scriitori moldoveni şi destui dintre munteni sau ardeleni. Primul dintre aceştia şi unul dintre cei mai importanţi a fost Gheorghe Asachi (1788-1869), poet, prozator şi oficial guvernamental de-a lungul întregii sale vieţi, a cărui operă prodigioasă ne oferă unele dintre primele exemple de mitologie naţională românească în proces de constituire, uneori mai norocoasă, alteori mai puţin. Asachi se simte legat de ţinuturile nemţene (unde a deţinut proprietăţi) şi e angajat puternic în travaliul de mitizare a muntelui Ceahlău, „Pion” în propriile versiuni, de care doreşte să-şi lege în mod direct numele în poezia sa testamentară Poetul, din 1961, dedicată succesorului său desemnat, Alecsandri: „Viersul care-ntâia oară a sunat în Românie / Pe-alăuta ce de secoli fără coarde-a fost rămas / Spre-aminti a patrii fapte prin a doinei armonie / După metrul care muza l-a dictat de pe Parnas / Va trăi atâtea timpuri cât Pionul, petros munte, / Între nouri înălţa-va maiestoasă a lui frunte”.
Asachi este autorul baladei Dochia şi Traian (1839) care, publicată destul de timpuriu, a căpătat notorietate şi a avut o mare circulaţie. Ea situează în muntele Pion (Ceahlău) o legendă propusă a elucida misterul etnogenezei românilor. Uniunea dintre romanii cuceritori şi dacii învinşi este sugerată printr-o poveste de dragoste pe vârful Ceahlăului, unde Traian, „fiul Romei cel mărit”, o urmăreşte pe Dochia, fiica regelui înfrânt al dacilor. Prinţesa se refugiază ca ciobăniţă pe munte, dar urmăritorul îi dă de urmă. Atunci, Dochia le cere zeilor să o salveze, aşa că este transformată în stâncă. Cucerit de un asemenea devotament faţă de castitate, Traian plânge deasupra stâncii, jurând că va apăra pentru totdeauna ţinuturile acestea. Poemul lui Asachi este o scriere naţionalistă genuină, ce îşi propune mitizarea unui colţ al Moldovei prin investire simbolică. Imposibilitatea poveştii de dragoste care leagă bărbatul şi stânca este egalată de situarea ei nerealistă: armatele lui Traian nu au ajuns în Carpaţii Orientali, iar împăratul nu s-ar fi putut aventura singur în această regiune a „dacilor liberi”. Este doar una dintre numeroasele mistificări politice ale culturii în secolele XVIII-XIX, începând cu poemele bardului scoţian Ossian, care nu existase niciodată, şi până la falsa cronică a lui Hurul, „descoperită” în România prin 1853 [2, p. 54]. Astfel de „erori pioase” [5, p. 5] au o valoare fondatoare pentru sentimentul comuniunii naţionale a oamenilor în jurul anumitor „locuri ale memoriei”. Autonomia literaturii este echivalentă, deocamdată, cu dreptul suveran al poetului de a vedea în trecut mai bine decât oricine. Opera lui Asachi se caracterizează printr-o voinţă de a mitologiza, ce nu necesită ingredientul criticii. Scriitorul creează o poveste mitică, aşteptând ca tagma lectorilor să se recunoască în ea ca o „comunitate imaginată” [1, p. 6] şi să o preia ca o reprezentare legitimă. Procesul de creare a unor puncte de referinţă naţionaliste este, de aceea, unul mecanic, iar această lipsă de subtilitate va face ca Asachi şi colegii săi de generaţie să fie dezavuaţi de către generaţiile următoare de scriitori.
În câteva rânduri, Asachi ne oferă şansa de a urmări cum un model străin generează o mitologie literară de contrabandă. Căutând să ilustreze literar dorinţa ţării de a fi una, indivizibilă şi suverană (în cazul lui Asachi nu este vorba de România, ci doar de Moldova), el obţine, uneori, o descriere contrafăcută, imitând alte mitologii naţionale. Este cazul baladei Turnul lui But (1845), care spune povestea apariţiei unei anumite formaţiuni stâncoase de pe Ceahlău. Istorici literari ca G. Călinescu au descoperit în ea influenţe din balada Lenore de Gottfried Bürger, dar mai târziu Ion Chiţimia a dovedit că, în pofida influenţei bürgeriene, reale (dar nu direct suferite de Asachi), poemul nu era decât o adaptare a unui text de Adam Mickiewicz, intitulat Ucieczka (Fuga) [vezi 3, p. 545]. Poemul lui Mickiewicz fructifica influenţa unor autori germani şi englezi precum Bürger sau Byron (cu Mazeppa). Nu este un caz unic: şi legenda „moldovenească” a lacului Jijia din poemul lui Asachi cu acelaşi nume era împrumutată de la Adam Mickiewicz (Switez). Aşa că afirmaţia autohtoniei şi antichităţii unui monument („Lângă a Dochiei tron / Unde turnul meu va sta / Şi-n veci nume-mi va purta”) stă, în mod paradoxal, pe un fals. Nu e în intenţia noastră să afirmăm că practica lui Asachi era neonestă: într-o literatură în curs de dezvoltare, precum cea română de atunci, adaptarea era o metodă de îmbogăţire a patrimoniului naţional, iar nu furt. Pur şi simplu, definiţia literarului era una permisivă, lucru caracteristic pentru o societate tânără, lipsită de pasiunea originalului, deşi înflăcărându-se la gândul originarului. De asemenea, literatura vremii nu îşi căuta o raţiune de a fi prin analiză autoscopică, ci se dăruia altor finalităţi cu largheţea specifică epocilor de tranziţie şi de confuzie conceptuală. În mod simptomatic, o altă operă literară având Ceahlăul în centru, Piatra Teiului (1935), este o piesă de teatru cu caracter omagial, dedicată domnitorului Mihail Sturdza, cu ocazia unei călătorii a acestuia la munte, fără alte pretenţii decât aceea dedicatorie.
În nuvela istorică intitulată Dragoş (1852), Bogdan, fiul domnitorului întemeietor al Moldovei, călătoreşte către muntele Pion. El îşi va întâlni acolo iubita, Branda, care fuge de tătari şi se refugiază pe pământul zeiţei Doina (echivalent, se pare, al zeiţei romane Diana, descrisă aici ca zeiţă „română” a dragostei pure şi a dorului). Pe munte, în vecinătatea stâncilor Dochiei, care a fost pietrificată acolo în timpurile vechi, se găseşte peştera unei călugăriţe, al cărei nume este tot mitologic: Nona. Ea îşi petrece timpul cu o căprioară domesticită, care poartă o cruce în coarne. Enumerăm toate aceste elemente simbolice pentru a sublinia abuzul de mitologie al poetului. Folclor autohton (Doina), mitologie romană (Diana), istorie locală veche (Dochia), mitologie grecească (Nona) şi imagerie creştină (căprioara cruciată) ilustrează, toate, nu confuzia enciclopedică a autorului, ci dorinţa lui puternică de a crea un peisaj mitologic abundent. Funcţia politică a acestuia este evidentă: nuvela se încheie cu o viziune a viitorului glorios al Moldovei sub conducători viteji şi înţelepţi. Risipa de referinţe mitologice ajunge să compromită afirmaţia naţionalistă subiacentă, care presupune originalitatea autohtonă drept o precondiţie a construcţiei mitologice.
 
Alecu Russo
Cea de-a doua generaţie de care ne ocupăm este cea a revoluţiei de la 1848, o revoluţie liberală şi democratică, constrânsă de împrejurări să-şi asume caracterul unei „restaurări”, şi nu al unei răsturnări politice [7, p. 281]. Paşoptiştii sunt intelectuali care înţeleg pe deplin dificultatea misiunii de a construi o naţiune unitară dintr-o colectivitate divizată din punctele de vedere al educaţiei, al moralei şi al structurii sociale. Cea mai mare parte a operelor lor se ocupă direct şi precis cu subiectul construcţiei naţionale, într-o manieră elaborată, complexă, iar nu prin producţie neproblematizantă de mituri naţionale. Generaţia paşoptistă nu este una naivă, păstrează un mare respect pentru idealul naţional şi se fereşte de mistificări. Este simptomatic gestul culegerii de folclor, deoarece în cursul acestei operaţii ea decide care parte a creaţiei populare este „autentică” şi care nu. Un exemplu este colecţia de poezie populară realizată de Vasile Alecsandri în 1853 şi intitulată „Poezii populare. Balade adunate şi îndreptate de V.A.”. Nu trebuie să vedem aici o dovadă a disponibilităţii acestor scriitori de a se folosi în egală măsură de adevărul filologic ca şi de minciună pentru a promova mitologii naţionale corupte. Mai potrivit ar fi să înţelegem titlul lui Alecsandri ca o mărturie a atitudinii faţă de folclor a generaţiei paşoptiste: pentru aceasta, a colecta pur şi simplu relicve folclorice nu este suficient, ci îşi asumă şi sarcina de a le selecta în mod creator, pentru a recompune o imagine cât mai adecvată la realitatea bănuită a „caracterului naţional”. Indiferent dacă condamnăm deontologic sau nu un astfel de procedeu, esenţial este că paşoptiştii cunosc dilema opţiunii între diferitele versiuni a ceea ce este „autentic naţional” în folclor şi ceea ce este doar accidental şi nespecific. Generaţia lor nu mai este una a propagandiştilor lipsiţi de spirit critic, ci una a intelectualilor maturi.
O dispută centenară s-a dus în istoria literară română în jurul generaţiei paşoptiste, încercând să se stabilească dacă aceasta trebuie socotită clasică sau romantică, deoarece nici una dintre variante nu era satisfăcătoare, iar ambele concomitent aveau tendinţa să se excludă reciproc. Temperamentul clasic părea a contrasta cu cel romantic, dar paşoptiştii români erau în acelaşi timp constructori de instituţii şi critici ai lor, revoluţionari şi admiratori ai trecutului, idealişti în căutarea unui viitor mai luminos şi primii care să ia în derâdere momentana lipsă de consistenţă a acestor idealuri. Contrastul puternic i-a inspirat pe unii istorici literari să propună a considera întreaga generaţie ca pe un hibrid clasico-romantic [4], deşi omogenitatea ei este una dintre cele mai puternice din tradiţia culturii române, dând naştere unei paradigme lexicale cu expresivitate ideologică: paşoptism, postpaşoptism, neopaşoptism. Virgil Nemoianu a propus o altă soluţie în studiul său despre romantismul „întârziat”: generaţia paşoptistă ar trebui socotită una romantică de tip „Biedermeier”, autoironică, dar plină de compasiune socială, născută în urma valului de decepţionism politic şi metafizic de după căderea lui Napoleon Bonaparte [9]. Astfel ar putea fi explicată complexitatea proiectelor politice şi literare ale intelectualilor acestei epoci.
Unul dintre cei mai interesanţi autori ai generaţiei de la 1848 este Alecu Russo (1819-1859), scriitor care şi-a ignorat, în mare măsură, propriul talent şi a scris mai ales eseuri (şi foarte puţină proză originală) ce divaghează asupra culturii şi limbii române. Este unul dintre cei mai importanţi eseişti ai generaţiei sale, preocupat de chestiunile naţionale şi democratice (re-)descoperite de către toţi colegii săi de generaţie întorşi de la studii din străinătate. Tot Russo este unul dintre cei mai insistenţi propagatori ai termenului „bonjurişti” ca denominaţie ironică a tinerimii occidentalizate din Moldova anilor 1840, lucru în sine elocvent. Generaţia paşoptistă nu a fost poreclită cu această etichetă plină de succes de către generaţia conservatoare, mai vârstnică, a părinţilor lor. Dimpotrivă, ei au îmbrăţişat cu autoironie această denumire, deoarece, probabil, au simţit că ea sintetiza o dilemă crucială pentru situarea lor politică. Deşi „străini” prin educaţie, moravuri şi vestimentaţie, ei se simţeau chemaţi să preia destinul ţării în numele unui legat arhaic, să o aducă în noua epocă a modernităţii. Erau tineri şi abia acum ajungeau să cunoască, în unele cazuri, realităţile ţării pe care doreau s-o modernizeze, dar doreau şi să se identifice cu frumuseţea şi nobleţea trecutului lor. Situaţia operei lui Alecu Russo este elocventă: jumătate din ea este scrisă în franceză, datorită faptului că a trăit o mare parte a vieţii sale în străinătate şi s-a identificat cel puţin în parte cu cultura franceză. El este autorul cunoscutului poem în stil Lammenais Cântarea României (el însuşi o creaţie „amfibie”: redactat în franceză, apoi tradus în română), dovadă a faptului că în aceeaşi generaţie vibrează atât coarda ironiei, cât şi cea a lirismului patetic. Dar important pentru lucrarea de faţă este faptul că tot Russo a scris mai multe opere literare, pe jumătate proză de ficţiune, pe jumătate memorial de călătorie, aflate în legătură cu toposul naţionalist al Ceahlăului şi atestând maturizarea acestei teme romantice.
Dintre acestea ne vom opri doar asupra textului intitulat La Pierre du corbeau (Stânca Corbului), o proză scurtă despre călătoria la munte făcută de un grup de excursionişti din capitala Iaşi. Textul a fost probabil scris în 1842, dar a apărut abia postum, în anii 1860. El este lucrat în franceză, dar pentru nevoia acestei analize faptul în sine nu reprezintă un impediment. Interpretarea tradiţională, reiterată în critica anilor 1960 şi 1970, subliniază entuziasmul autorului cu privire la înţelepciunea folclorică [vezi Geo Şerban, în 12, V]. Însă scrierea cuprinde o subtilă teatralizare a propriei admiraţii faţă de folclor, evidentă în punerea în scenă. Astfel, proza începe cu reflecţii livreşti, vădit occidentalizante, cu privire la frumuseţea peisajului, conotând distanţa pe care o poartă în suflet faţă de aceste locuri. Grupul de călători ajunge în faţa stâncilor muntoase, exprimându-şi entuziasmul prin paralele culturale: „tablou magic şi demn de penelul lui Salvator Rosa”. Este un semnal al îndepărtării călătorilor din capitală faţă de aceste locuri „autentic moldoveneşti”; tinerii se folosesc de cultura lor occidentalizantă ca de o lentilă ce filtrează şi interpretează. Mai târziu, ei intră în vorbă cu călăuza lor, un ţăran mândru şi lăudăros (prefigurând figurile pitoreşti din Hanul Ancuţei sadovenian), urmând un dialog ilustrativ:
„– Piatra Corbului, răspunse el.
– Are vreo legendă?
– Ce să aibă, domnule?
– Are vreo istorie, vreo basnă, vreo...
– A! înţeleg; are, ca toate stâncile câte le vedeţi.
– O ştii?
– Cum nu? Ce nu ştiu eu?” [12, p. 254].
Dialogul de faţă exprimă distanţa aparent insurmontabilă ce există între călătorii orăşeni şi ţăranul de la munte. Pe de o parte, ei cunosc lucruri inaccesibile ţăranului, sunt, de pildă, familiari cu opera lui Salvator Rosa şi folosesc cuvinte simandicoase, precum „legendă”. Dar, pe de altă parte, cunoştinţele lor nu fac decât să le interzică accesul la un alt tip de cunoaştere, ce vizează mitologia populară (şi, astfel, naţională) a diferitor locuri în care este înscrisă istoria, mitologie păstrată cu gelozie de către oamenii muntelui. Aşa că identitatea naţională adânc înrădăcinată pe care călătorii o caută la munte îi exclude, de fapt, din comunitate; curiozitatea lor este un semn al extrateritorialităţii, al înstrăinării, care generează suspiciune. Călătorii văd în ţăranul tânăr şi lăudăros care le serveşte de călăuză pe Ceahlău „tipul românului din Carpaţi, tânăr, vesel, sprinten, dibaci, lipsit de învăţătură, însă înzestrat cu bunul simţ al strămoşilor noştri” [12, p. 253]. Ignoranţa tânărului ţăran este o garanţie a faptului că el este moştenitorul direct al trecutului, în timp ce cultura modernă a excursioniştilor le semnalează acestora înstrăinarea şi neputinţa de a intra în contact cu „natura”, „pământul” şi „poporul”. Mai departe, călăuza le va spune istoria pietrei, despre o biată fată tânără, Corbiţa, prigonită de tătarii invadatori şi sinucigându-se prin aruncare în apa Bicazului pentru a scăpa de siluire.
Drama ideologică ce se desfăşoară în conştiinţa paşoptiştilor (tinerii intelectuali confruntându-se cu autohtonia compactă, impenetrabilă) este reprezentată şi în mod alegoric, în finalul nuvelei. Călătorii visează (este un vis colectiv, după cum se vede) destinul fetei din legenda pe care tocmai au auzit-o de la călăuză, transfigurat simbolic pentru a reprezenta destinul ţării, invadată de opresori şi gata de sacrificiu. Ei se simt responsabili pentru salvarea fetei, închizând astfel logica ideologică a textului. Ceea ce ţăranul „lipsit de învăţătură” a reuşit să păstreze din vremurile vechi în memorie trebuie salvat de către intelectual, atât în plan cultural, cât şi politic, de la uitare şi de la opresiune. Sub raport cultural, sarcina lor va fi de a identifica „specificul naţional” şi de a îndrepta literatura şi, în general, cultura naţională pe direcţia sa, înţelegând aceasta, totodată, şi ca o misiune politică. Este o sarcină bazată pe deliberare şi discernământ, şi în mai mică măsură pe creaţie originală, stadiu care este aşteptat mai târziu.
La Alecu Russo, dilema identitară este pusă în scenă ca o dramă ideologică ce se desfăşoară în conştiinţa autorului. Spre deosebire de modalitatea de construcţie de la Asachi, eclectică, entuziastă şi suferind din cauza lipsei de complexitate, aici proiectul naţionalist încetează să fie unul optimist, direct şi imediat realizabil, deoarece dificultăţile şi nemulţumirile se află chiar în nucleul generaţiei care îl animă. Intelectualii paşoptişti îşi pun problema omogenităţii culturii naţionale şi a disponibilităţii indivizilor de a se recunoaşte unii pe alţii ca aparţinând aceleiaşi naţiuni [8, p. 7]. În acest fel se articulează prima versiune matură şi completă a proiectului naţionalist în cultura română.
 
Bibliografie
1. Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism, revised edition, Verso, London, New York, 2006.
2. Mircea Anghelescu, Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură, Editura Compania, Bucureşti, 2008.
3. Gheorghe Asachi, Opere, I-II, edited by N.A. Ursu, Editura Hiperion, Chişinău, 1991.
4. Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
5. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
6. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780 şi 1840, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009.
7. Marcel Cornis-Pope (ed.), History of the Literary Cultures of East-Central Europe, Junctures and Disjunctures in the 19th and 20th centuries, I, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamin, 2004.
8. Ernest Gellner, Nations and nationalism. New Perspectives on the Past, Cornell University Press, New York, 1983.
9. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.
10. Piere Nora (ed.), Les lieux de mémoire, I, Gallimard, Paris, 1984.
11. Radu Rosetti, Ce am auzit de la alţii. Amintiri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
12. Alecu Russo, Piatra Teiului, edited by Geo Şerban, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967.
13. Edward Said, The Edward Said Reader, edited by Moustafa Bayoumi and Andrew Rubin, New York, Vintage Books, 2000.
 
 
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Reţea transnaţională de management integrat al cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei. Construcţie instituţională (şcoală postdoctorală) şi program de burse (CommScie)” – POSDRU/89/1.5/S/63663, finanţat prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog