Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARGUMENT

Iarăşi despre identitate

Theodor CODREANU

Alte articole de
Theodor CODREANU
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Dintotdeauna, imperiile au avut interesul să-şi asigure, dincolo de forţa brută a războiului, o dominaţie „cu faţă umană” şi de aceea au utilizat religiile ca pe o armă ideologică sau, cel mai sigur, au inventat ideologii cu principii teoretice frumoase, umanitare. Imperiile au folosit cu succes religia, deformată în ideologie, până în secolul al XVIII-lea, când aceasta a fost înlocuită cu doctrina „drepturilor şi libertăţilor omului”. Această ideologie, radicalizată în marxism, apoi în leninism şi stalinism, a constituit, pe lângă arma violenţei, cea mai sigură formă de expansiune a imperiului rusesc asupra popoarelor din jur, ajungând, cu acordul altor imperii, până în inima Europei occidentale, rupând în două naţiunea germană în urma nereuşitei lui Hitler de a menţine Germania în rândul imperiilor. Dacă până în secolul al XIX-lea Rusia s-a servit de ortodoxie sub pretext că eliberează popoarele ortodoxe, din partea estică şi centrală a Europei, de sub jugul păgânilor otomani, din momentul când ideologia comunistă internaţionalistă a intrat în prim-plan, ortodoxia însăşi a avut de suferit, fiindcă ea, în realitate, este o religie a iubirii, iar nu a împilării şi a crimei. Chiar şi Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, cărturar şi scriitor, a crezut în misiunea istorică a imperiului rus ortodox de a elibera, „frăţeşte”, Moldova, aliindu-se cu Petru cel Mare în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. Cantemir împărţea imperiile în cele cu misiune divină, civilizatoare şi în imperii-avorton, precum cel otoman, lipsite de civilizaţie şi cultură, ce parazitează pe seama popoarelor cucerite. El s-a înşelat şi, în consecinţă, a fost nevoit să plece în exil, tânjind pentru tot restul vieţii după Moldova lui, pe care o va iubi până la moarte, dar pe care n-o va mai putea sluji decât prin scrisul său. Cantemir „s-a lecuit” de propria-i teorie, dar nu şi imperiul în care crezuse şi care îi făgăduise, în 1812, că va „elibera” o parte a Moldovei, cea pe care o numim Basarabia, mutilând-o identitar timp de două secole, până în zilele noastre. Această mutilare istorică a atins un prag atât de primejdios, încât românii dintre Prut şi Nistru au ajuns să nu se mai recunoască români, ci o naţiune cvasislavă, pentru care fraţii din Ţară nu-i mai sunt fraţi, ci duşmani de moarte, „imperialişti”, pe când adevăraţii imperialişti sunt identificaţi drept „salvatori” de identitate. Asemenea monstruozitate nu putea fi mai bine surprinsă decât de un intelectual de geniu precum Cinghiz Aitmatov, care a numit fenomenul mancurtism, în capodopera sa O zi mai lungă decât veacul. El a înţeles că păgânismul asiatic este cu mult mai puternic decât creştinismul pravoslavnic, care, de facto, îşi dădea duhul în braţele de fier ale ideologiei comuniste.
Când imperiul sovietic a căzut împreună cu ideologia susţinătoare, un alt moştenitor al „naivităţii” cantemiriene, scriitorul Ion Druţă, a considerat că revenirea Moscovei la ortodoxie va însemna o nouă „mântuire” pentru moldoveni şi, în numele iubirii descoperite de Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, s-a refugiat la Moscova. De data aceasta, de bunăvoie, nesilit de circumstanţe ca Dimitrie Cantemir. Acum, principala misiune ideologică a fost preluată de Biserica pravoslavnică. Istoricul Charles King1 a observat că Moldova postgorbaciovistă şi-a dobândit independenţa politică, Moscova lăsând iluzia acestei independenţe în spaţiul aşa-numitei Comunităţi a Statelor Independente, dar asemenea gest nu s-a manifestat şi la nivel religios, îmbrăţişarea Patriarhiei Moscovei fiind atât de „frăţească” şi de „iubitoare”, încât nimic nu o poate descleşta din jurul firavului trup al Basarabiei. Câţi dintre politicienii şi intelectualii de pe malurile Dâmboviţei şi ale Bâcului au înţeles importanţa istorică a acestei îmbrăţişări?
Fireşte, imperiul nu a renunţat la alte strânse „îmbrăţişări”: cea a forţei armate, exercitate în războiul din 1992 prin intermediul fostei R.A.S.S. Moldoveneşti create de Stalin în 1924, reinventată sub numele de Republica Transnistriană, dar nu uită nici că ideologiile cele mai profitabile au fost inventate de Occident. Cândva, comunismul, iar după căderea acestuia, o nouă formidabilă armă propagandistică – corectitudinea politică, urmaşa de drept a marxismului în condiţiile globalizării. Or, ce portiţă salvatoare au descoperit foştii comisari moscoviţi? Political correctness pune mare accent pe drepturile minorităţilor de orice soi: etnice, sexuale, religioase etc. Şi fiindcă românii basarabeni sunt încă majoritari, susţinerea „minorităţilor” din Republica Moldova a căzut ca o mană din cer: astfel, a fost încurajat separatismul transnistrean şi găgăuz, s-a renunţat la generalizarea limbii de stat, răsbotezată în „moldovenească” etc. Şi pentru a nu lăsa impresia că toate cedările în faţa minorităţilor sunt orientate împotriva majorităţii, s-a „încurajat”, ca ideologie de stat, consolidarea unei identităţi antiidentitare denumită „moldovenism”, ocultându-se faptul că moldovenitatea este o diversitate regională a străvechii etnicităţi daco-romane care a stat la baza consolidării României moderne, că oglinda conştiinţei de neam a fost formulată mai ales de marii cronicari moldoveni, de la Grigore Ureche până la primul nostru istoric propriu-zis, Dimitrie Cantemir, pentru ca figura centrală a canonicităţii noastre etnolingvistice şi culturale, Mihai Eminescu, să dea verdictul final: Suntem români şi punctum!
Astfel, moldovenismul a devenit cea mai deşănţată diversiune antiidentitară, o struţo-cămilă, aşa cum a văzut-o în toată hidoşenia ei Dimitrie Cantemir, ca să nu zic un avorton care sfidează atât bunul-simţ tradiţional al neamului nostru, cât şi cele mai elementare exigenţe ale spiritului ştiinţific. Nu poate fi denumit decât catastrofă faptul că mari specialişti în lingvistică şi filologie precum Eugeniu Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Nicolae Mătcaş, Anatol Eremia, Vl. F. Şişmariov, V. V. Vinogradov, D. E. Mihalci, R. A. Budagov, Rajmund Piotrowski, Stanislav Semcinski şi mulţi alţii nu sunt „credibili” în faţa ideologilor politici de la Chişinău, şi, în schimb, „autorităţi” în materie sunt declaraţi... Vladimir Voronin şi Vasile Stati! O asemenea ruşine niciodată nu a lăsat o pată mai respingătoare pe obrazul intelighenţiei naţionale. De ce limba noastră nu a putut să se numească decât română a explicat foarte bineI. C. Ciobanu: „Doamne fereşte dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!”2.
Eminescu, despre care nu se poate spune că n-a iubit moldovenitatea, este arheul identităţii noastre, şi nu întâmplător ontologia arheităţii are ca pilon central tocmai conceptul de identitate. Este meritul lui Titu Maiorescu de a fi intuit cel dintâi, chiar din clipa morţii tragice a poetului, cine este şi ce va însemna Eminescu nu doar pentru poezia românească, dar şi pentru întreaga cugetare a secolului XX: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”3. Maiorescu nu a făcut decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu. Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – „poetul naţional”, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo. Noica îl numea „omul deplin al culturii româneşti”, iar Dimitrie Vatamaniuc – „coloana infinită” a spiritualităţii noastre. Trebuie spus că şi oamenii de ştiinţă l-au pus pe Eminescu în vârful ierarhiilor culturale: A. C. Cuza, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu ş.a.
Aşadar, dacă nu avem de gând să ne lepădăm de noi înşine în drumul spre integrarea europeană şi globală, o integrare cu specific, precum fac toate naţiunile care se respectă, atunci se cuvine să dăm câştig de cauză lui Mihai Eminescu şi nu pigmeilor: Suntem români şi punctum! După norma formulată de Titu Maiorescu: naţionalitatea în marginile adevărului.
 
Note
1 Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, trad. Diana Stanciu, Editura ARC, Chişinău, 2002.
2 Apud Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda limbii române, antologie, de Alexandru Bantoş, Chişinău, Casa Limbii Române, 2010, p. 27.
3 Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog