Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Anatol Danilişin: două cardiograme cromatice

Mihai Ştefan POIATĂ

Alte articole de
Mihai Ştefan POIATĂ
Revista Limba Română
Nr. 3-4, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Am în faţă două texte. Unul scris în 1996, altul călduţ, terminat acum câteva ore, în ultima duminică a ultimei luni de iarnă a anului 2012. Ambele despre pictorul Anatol Danilişin. Ambele semnate de... subsemnatul. În 1996 Anatol avea 36 de ani. În 2012, peste câteva luni, Anatol va împlini 52. Aceste repere cronologice ar fi suficiente pentru a considera că primul text este deja „o filă întoarsă”, şi pentru autor, şi pentru pictor. Am recitit paginile de atunci doar pentru a căuta un citat, care să servească drept „reper pentru comparaţie” şi să demonstreze evoluţia creaţiei lui A. Danilişin, dar am descoperit că reflecţiile de atunci au mai rămas valabile şi astăzi. Şi nu pentru că pictura lui Anatol Danilişin ar fi încremenit în timp, ci pentru că evoluţia creaţiei lui nu se produce prin neglijarea celor realizate anterior, prin renunţarea la anumite predilecţii cromatice sau compoziţionale. Dimpotrivă, „descoperirile” din tinereţe sunt reevaluate, revalorificate şi aprofundate. Tot analizând, cântărind, comparând, mi-am dat seama că citatele din primul text ar fi prea întinse, iar renunţarea la ele ar ştirbi din portretul lui A. Danilişin. Iată de ce am decis să prezint ambele texte, iar cititorii hotărăsc când am avut dreptate: atunci, în 1996, sau acum, în 2011? Sau poate ar fi mai indicat să renunţăm la logica disjunctivă, pentru a evita raportul de excludere a unei „coordonate” faţă de cealaltă? N-ar fi oare mai bine să înlocuim „ori, ori” cu „şi, şi”? Să ne imaginăm că suntem în situaţia cardiologului care, pentru a evalua dinamica unui proces, confruntă două electrocardiograme înregistrate în perioade diferite. Pentru medic cea de a doua cardiogramă capătă importanţă şi valoare doar în raport cu prima. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre cealaltă cardiogramă. Să procedăm la fel, atâta doar că, spre deosebire de cardiolog, noi vom confrunta două cardiograme... cromatice.
 
Un risipitor... zgârcit
Ceea ce-l poate surprinde (şi chiar deruta) pe un diletant la un prim contact cu pictura lui Anatol e faptul că o bună parte a suprafeţei pânzelor sale nu este „folosită”, fiind lăsată în stăpânirea unei culori mate, neutre. Dacă n-a avut ce „spune”, de ce nu şi-a ales o pânză mai mică?, se pot întreba ei. Bănuiesc că această risipă de spaţiu trezeşte şi nedumerirea unora dintre profesionişti, Domniile Lor ştiind foarte bine că echilibrul dintre dimensiunile lucrării şi mesajul ei „vorbeşte” despre maturitatea şi profesionalismul autorului.
Deocamdată, nici unii, nici alţii nu se grăbesc să-şi exprime rezervele. De ce oare? Pentru că suprafaţa „folosită” e atât de expresivă şi semnificativă, încât autorului i se iartă capriciile şi şotiile, iar „unitatea de măsură” pe care şi-a ales-o este acceptată şi respectată.
„Norocul” lui A. Danilişin este că are experienţa unui întemniţat, care se simte liber şi nu are nevoie să-şi „dovedească dreptatea”. Se pare că este un om al prezentului pe care nu-l împovărează trecutul şi nu este intimidat de imprevizibilitatea viitorului. Un plăzmuitor care, cu voia sau fără voia lui, cultivă impresia că e liber de tradiţii şi imun la nişte eventuale critici. Un echilibrist care nu are conştiinţa forţei de gravitaţie, nu are frica eşecului sau căderii. Libertatea lui nu este ameninţată, iar imboldul de a picta nu este „redactat” de circumstanţe exterioare, relaţiile lui cu materialul ce-l inspiră nu sunt „bruiate”, nu sunt denaturate nici de ambiţiile sale extra-artistice, nici de „doleanţele” altora.
E un fotbalist care încă nu a fost traumatizat, un pilot care încă nu a fost nevoit să se catapulteze, un îndrăgostit care încă nu ştie de existenţa bolilor venerice.
Aceste presupuneri sunt sugerate de senzaţia că atunci când pictează şevaletul lui Anatol se află... în imponderabilitate. Lucrările lui nu miros a... sudoare, efortul rămâne în umbră, prevalează... plăcerea.
Bine, domnule, dar crezi că presupunerile dumitale pot rezista la confruntarea cu starea reală de lucruri? Doar Liceul „I. Vieru” şi Facultatea de Grafică şi Pictură a Universităţii „I. Creangă”, pe care le-a absolvit, nu sunt nişte incubatoare de abstracţionişti, ceea ce înseamnă că A. Danilişin a polemizat totuşi cu tradiţia. Având în palmares zeci de expoziţii, A. Danilişin încă nu este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, iar aceasta înseamnă că nu este chiar atât de „liber de trecut”, că „profesioniştii” şi-au exprimat totuşi rezervele şi circumstanţele exterioare nu scapă nicio ocazie de a-i „redacta” intenţiile.
Fără a neglija aceste eventuale replici, nu renunţ la „presupuneri”. Dimpotrivă, le transform în... afirmaţii. Căci Anatol se simte liber în pofida (sau datorită?) faptului că este constrâns de mediu. Şi dacă, în ciuda disconfortului social-psihologic, crede în vocaţia sa, înseamnă că nu mai este un june încântat de propria persoană, ci un bărbat conştient de posibilităţile pe care le are, stăpân pe destinu-i de artist.
Iar dacă „presupunerile” s-au transformat în afirmaţii, înseamnă că „fotbalistul” a fost totuşi traumatizat? A fost, dar „driblingul” i-a rămas la fel de spectaculos şi eficient. „Pilotul” a fost nevoit să se catapulteze, dar zborul lui e la fel de riscant şi acum. „Îndrăgostitul” ştie că poezia iubirii poate ceda locul... prozei, dar sentimentul lui rămâne la fel de profund.
Altceva e impresia pe care o creează lucrările sale.
Se pare că nu pune mare preţ pe denumirea pânzelor. Bănuiesc că nici nu-i prea place să mediteze mult în faţa lucrărilor terminate. Preferă să înceapă altele.
Vrea şi îi reuşeşte să fie cel care este acum şi nu cel care ar putea fi mai târziu sau a fost în frageda tinereţe.
Trece cu dezinvoltură hotarul dintre real şi ireal, figurativ şi non-figurativ, dar mărturiseşte că are din când în când nevoie de „natura reală” pentru a nu uita pe ce lume trăieşte. Însă ceea ce preferă mai mult e să balanseze între „real” şi „ireal”, să detecteze concretul în abstract şi să demonstreze cât de abstract este sau poate fi concretul.
Mişcarea pensulei este sincronizată cu pulsaţiile temperamentului său. Iată de ce compoziţiile sunt laconice, cu o încărcătură emoţională nesimulată, exploziile culorilor fiind disciplinate de o voinţă inspirată şi consecventă. Creează impresia unui risipitor, dar, de fapt, este foarte econom, explorând la maximum motivele pe care le alege şi utilizând conştiincios resursele de care dispune.
Dacă am face o analogie cu poezia, putem spune că uneori pictează „textul”, propunându-ne să ghicim mesajul, alteori pictează „mesajul”, propunându-ne să intuim... „textul”, realitatea.
Cât despre suprafeţele „nefolosite”, Anatol, simţindu-se liber, vrea să ne simţim şi noi la fel de liberi, oferindu-ne posibilitatea să mai „adăugăm” câte ceva la cele pictate de el. Dacă n-o facem noi, s-ar putea să o facă el. Mai târziu. Dar s-ar putea să n-o facă niciodată. Căci nu va dori să trăiască din nou aceeaşi experienţă. Şi-apoi, nici nu va avea timp să o facă. Îl vor aştepta alte lucrări.
 
Expoziţie cu un singur tablou?
De fiecare dată când ne pomenim în faţa unui tablou, simţim că ne dau ghes câteva întrebări, conştiente sau inconştiente: de unde vine autorul, unde vrea să ajungă şi a treia întrebare, cea mai importantă, vizează „staţia terminus” – vrem să ştim dacă punctul de destinaţie a acestui traseu suntem noi, privitorii, spectatorii, consumatorii, sau ne este predestinată doar ipostaza de martori, de pietoni aflaţi din întâmplare pe trotuar, în timp ce pe carosabil trece în viteză un bolid.
Oricare ar fi rolul care ne este atribuit, e firesc să credem că suntem vizaţi. Şi după ce facem turul unei expoziţii personale şi urmează să ieşim pe uşa prin care am intrat, adeseori mai zăbovim un pic în sală şi ne întrebăm: dacă printr-o minune autorul ne-ar oferi în dar una dintre pânzele expuse, pe care am alege-o oare? Deşi nu ne paşte riscul să plecăm acasă „cu mâna plină”, mai facem o dată turul expoziţiei, de astă dată examinând tablourile de la distanţă, pentru a cuprinde mai multe pânze în câmpul de vedere, ca să vedem care din ele „ne face cu ochiul”.
Încă nu ştim pe care ne-am dori-o, dar am vrea ca pânza pe care o vom alege să ne aducă în casă cât mai mult din expoziţia şi din creaţia pictorului. Este o dorinţă firească, la prima vedere, dar intră în contradicţie cu intenţiile autorului, pentru care fiecare lucrare ar trebui să se deosebească de cele precedente şi dacă nu reuşeşte să marcheze o etapă nouă în creaţia sa, cel puţin să fie dovada unei noi experienţe artistice. Spre deosebire de mulţi dintre confraţii săi de breaslă, Anatol Danilişin pare să nu fie stăpânit de această idee fixă.
Dacă Anatol ţi-ar propune să-ţi alegi o pânză, ar trebui să i-o arăţi cu degetul. Şi asta din mai multe motive. În primul rând picturile lui, cu unele mici excepţii, nu au denumiri. În al doilea rând, Anatol lucrează „în serii”, chiar am putea vorbi de seriale plastice. Iată de ce este contraindicat şi contraproductiv să analizezi unele picturi ale lui Anatol Danilişin izolându-le de celelalte. Pentru aceasta ar fi necesar un instrumentar descriptiv-analitic foarte sofisticat şi foarte divers, dar şi acesta s-ar dovedi ineficient, deoarece în tablourile sale elementele figurative practic lipsesc (cu excepţia unor aluzii la formele şi contururile pe care le-am văzut în realitate), picturile lui nu au o fabulă, nu pot fi „povestite” şi deci este foarte greu să le identifici folosindu-te de limbajul verbal. Pânzele lui se cer nu comentate, ci... continuate, fie că e vorba de emoţiile sau asociaţiile pe care le trezesc, fie că ar servi drept surse de inspiraţie pentru nişte improvizaţii muzicale. Lucrările lui Anatol Danilişin fac parte dintr-un întreg cu frontierele necunoscute, flotante, mereu schimbătoare...
„Fără titlu” nu înseamnă fără mesaj. „Fără titlu” vrea să spună că sunt posibile prea multe titluri sau că spectatorul nu ar avea nevoie de acest cod de acces, cum este considerat de unii titlul unei opere de artă, pentru a se conecta emoţional şi intelectual la universul tabloului.
Privind picturile lui parcă ai sta în faţa focului care este mereu acelaşi şi mereu altul sau te-ai lăsa furat de valurile mării care se lovesc bezmetice de maluri – mereu altele şi mereu aceleaşi.
Este greu să-ţi dai seama în care picturi Anatol este martorul şi în care este participantul sau declanşatorul procesului. Când zic „proces”, mă refer la Facerea, dar şi des-Facerea lumii materiale, dar poate nu numai a celei materiale...
Lui Anatol îi place să surprindă dinamica procesului (din interior sau din exterior), fie cel de dezintegrare, fie cel de „integrare”. Treptat ajungi la concluzia că atenţia îi este furată de limita dintre haos şi ordine. Fie că ordinea nu mai poate stăpâni disciplina interioară sau nu mai poate rezista la presiunea exterioară şi se dezintegrează, fie că haosul simte nevoia de a da un sens energiilor sale şi se lasă atras de cei mai activi „atractori” pentru a se configura în structuri şi modele inteligibile. Presupun că în rolul de atractori se produc elementele primare ale unui tablou, uneori o anumită dominantă cromatică, alteori un element compoziţional care îşi asumă iniţiativa pentru organizarea întregii lucrări. Astfel, figurativul se transformă în non-figurativ sau non-figurativul este surprins în clipa când apar primele contururi ale figurativului. Danilişin se interesează de figurativ doar în măsura în care acesta tinde să-şi extindă „spaţiul vital” sau este constrâns de circumstanţe să accepte invazia haosului. Şi nu un haos de dragul haosului, ci reînnoirea, reorganizarea, recompunerea prin haos.
Dacă ne-am permite obrăznicia de a-l „redacta” (sau a-l adapta) pe Eminescu la obiectivele acestor meditaţii, am spune: „Căci tot se naşte spre-a muri şi moare spre-a se naşte”. Plictisit de monotonia existenţei sale, figurativul din picturile lui Danilişin moare pentru a încerca experienţa non-figurativului, iar non-figurativul se sacrifică pentru a da viaţă formelor, structurilor şi odată cu ele unor noi raporturi cromatice. Iar Danilişin trece dintr-o „tabără” în alta, pentru a se lăsa fascinat de ceea ce am putea numi... misterul genezei.
Dacă ar fi fizician, Anatol ar fi preocupat de fizica cuantica, domeniu care studiază comportamentul materiei la nivel subatomic, un fenomen inexplicabil pentru fizica „clasică”. Conform lui Basarab Nicolescu, „Obiectul clasic este localizat în spaţiu şi timp, spre deosebire de obiectul cuantic care nu este localizat în spaţiu-timp. El se mişcă într-un spaţiu matematic abstract, descris de algebra operatorilor, nu de cea a numerelor.”.
Se pare că Anatol Danilişin procedează la fel. Aţi observat că uneori este greu să identifici „centrul de greutate” a unei picturi. Dar nu te întrebi unde-i „susul” sau unde-i „josul”. Pentru că privirea nu este deranjată de această „neregulă”. Nu am greşi prea mult dacă am presupune că Anatol trăieşte (şi creează) într-un univers cu mai multe forţe de gravitaţie. Şi dacă ar nega acest lucru, compoziţiile lui ar fi de altă „părere”.
Unii pictori revin la lucrările mai vechi şi mai schimbă câte ceva... Anatol preferă să facă alte lucrări, nişte versiuni ale aceloraşi sentimente, dar trăite la vârste diferite şi în circumstanţe diferite. De aici senzaţia amăgitoare că lucrările lui se aseamănă şi impresia că la expoziţiile sale este prezentat un singur tablou: imens, cu frontierele invizibile şi imprevizibile...
Aflând că Anatol şi-a postat o parte din lucrările sale pe Facebook, m-am gândit că ar fi bine să o facă şi cei (foarte mulţi şi din multe ţări) care au în colecţiile lor particulare pânze semnate de Anatol Danilişin. Prin intermediul acestei reţele de socializare „tabloul” creaţiei (şi vieţii) lui ar putea fi reîntregit, cel puţin într-o versiune virtuală...
Astfel, dragă cititorule, dacă vei avea norocul să aduci în casă o singură lucrare de Anatol Danilişin, doar un mic fragment din acest imens tablou, vei simţi neapărat în jurul tău şi prezenţa pânzelor care se află în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog