Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NOTA BENE

Basarabia mai aşteaptă să fie descoperită, cu dragoste, în complexitatea ei istorică

Alexandru BANTOŞ

Petre GURAN

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Petre GURAN
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

– Stimate domnule director Petre Guran, în decursul mai multor ani la Chişinău şi Bucureşti s-a tot discutat despre oportunitatea inaugurării în Republica Moldova a unei „Case a culturii române”, care iată că este un fapt deja împlinit – s-a deschis la 29 septembrie 2010, Dumneavoastră fiind director. Ce misiune are instituţia pe care o conduceţi şi cum îşi îndeplineşte programul, având în vedere condiţiile de lucru, oarecum specifice, atmosfera din societate, colaborarea cu diverse instituţii şi organizaţii din Republica Moldova?
– Am definit misiunea Institutului Cultural Român la Chişinău chiar în discursul meu inaugural cu termenul „regăsire” şi adăugam imediat că e vorba de o regăsire pe două axe, cea orizontală, care reprezintă cele două spaţii geografice, de-a dreapta şi de-a stânga Prutului, dar şi cea verticală, ceea ce înseamnă regăsirea trecutului într-o privire eliberată de ochelarii ideologici. Astăzi aş mai adăuga o a treia dimensiune a regăsirii, una psihologică, pe care aş numi-o regăsirea de sine. Precizez însă că nu există nicio reţetă a acestei regăsiri şi că ea trebuie să fie un fenomen autentic şi personal. Cât priveşte formula „Casă a culturii române”, eu sper că fiecare cămin din Republica Moldova are vocaţia de a fi o casă a culturii române, fie ca sensibilitate culturală proprie, identitară, fie ca varietate a unei palete largi de culturi europene.
– Să enumerăm cele mai importante acţiuni culturale desfăşurate cu participarea ICR „Mihai Eminescu” de la deschidere încoace. Care dintre ele v-au produs satisfacţia, bucuria gândului împlinit? Vă rog să vă referiţi la natura dificultăţilor, obstacolelor pe care le-aţi întâlnit în procesul de organizare a activităţii.
– Aş menţiona în primul rând acţiunea cea mai dificilă din punctul de vedere al infrastructurii, este vorba de Expoziţia Stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare, o broderie de la sfârşitul sec. XV (evaluată la şapte milioane de euro) pe care este reprezentată o icoană a Sf. Gheorghe aşezat pe tron, ţinând sub picioare balaurul învins. Acesta a fost expus la Muzeul de Istorie din Chişinău timp de două săptămâni, din 27 august până pe 12 septembrie 2011. Apoi, dintre proiectele care m-au animat cel mai tare au fost cele legate de covorul basarabean (o expoziţie temporară a colecţiei de covoare a Muzeului de Etnografie inaugurată printr-o sărbătoare de Drăgaica, Albumul covoarelor basarabene din aceeaşi colecţie, care va apărea anul acesta, în cele din urmă, atelierul de ţesătorie prin care am încercat să reînviem acest meşteşug), cele privitoare la formarea specialiştilor în restaurare şi cele de creare a unor centre de excelenţă în domeniul universitar. Programul de Studii Avansate „Alexandru Sturdza” a început cu o sesiune de burse de cercetare în ştiinţele sociale şi cu o serie de conferinţe şi colocvii organizate în mediul universitar, iar anul acesta se va îmbogăţi cu un masterat dedicat studiului marilor cărţi ale civilizaţiei europene. Mă opresc aici deocamdată cu enumerarea, ca să nu transformăm interviul într-o dare de seamă.
– Vorbiţi-ne, vă rog, despre echipa antrenată la derularea proiectelor ICR. Ce suport vă acordă partea moldovenească la organizarea manifestaţiilor?
– Suntem o echipă mică dar devotată unui proiect mare. Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu şi Andrei Nicolescu, colaboratorii mei apropiaţi, vă sunt deja cunoscuţi. Toate proiectele noastre au fost realizate în colaborare cu actori culturali din Republica Moldova. Acesta a fost un principiu de acţiune, de a coopta sistematic un partener local sau de a răspunde unei iniţiative locale. Aceşti actori culturali sunt deopotrivă cei publici (Ministerul Culturii, muzeele din Chişinău, Bălţi, Soroca, săli de orchestră, universităţi), cât şi cei privaţi (ONG-uri sau persoane fizice).
– Lumea largă, în diversitatea şi complexitatea ei, ne poate fi adusă acasă prin intermediul unor acţiuni culturale de anvergură, de reală valoare culturală şi profesională, cu mesaj clar pentru societate. Un asemenea prilej l-a constituit Festivalul internaţional al şcolilor de teatru, Bienala 2011 ş.a., organizate anul trecut la Chişinău cu sprijinul ICR „Mihai Eminescu”. În ce măsură aceste acţiuni şi-au atins scopul propus?
– Evaluarea mea a fost la superlativ, în sensul că m-am întâlnit cu bucuria oamenilor, le-am văzut chipurile luminoase, dar mai important este faptul că ea coincide cu evaluarea mediatică şi a publicului. Cooperările în domeniul teatrului, Classfest, dar şi FINT (Festivalul Ideilor Noi în Teatru), Poduri de Teatru (Festivalul One Man Show), Le soufleur de la peur de Matei Vişniec au avut un mare succes. Dar dacă adăugăm evenimentele muzicale, cinematografice, filmul documentar (Cronograf) şi filmul de animaţie (Anim’est), atunci marele public a avut de unde să-şi aleagă pe pofta inimii. Ca performanţă însă pe primul loc a fost tot Expoziţia Stindardului liturgic al lui Ştefan cel Mare (cu icoana brodată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe) cu cei peste 20.000 de vizitatori ai săi. Însumate toate proiectele cu un public de peste câteva sute de mii de persoane, cele pomenite şi altele încă, ne îngăduie să credem că o atât de puternică interacţiune culturală între România şi Republica Moldova încă nu a avut loc.
– Guvernul Republicii Moldova a decis, pe 8 februarie, în sfârşit, să transmită în folosinţă, prin concesiune, ICR „Mihai Eminescu” o parte din fostul sediu al Zemstvei guberniale basarabene. Este un pas important pentru instituţie şi acum, desigur, contează ce cheltuieli va implica restaurarea edificiului. Ce urmează să întreprindeţi pentru a pune în circuit vechiul ansamblu arhitectonic?
– Acesta este proiectul meu de suflet. M-am plimbat din nou zilele acestea în perimetrul străzilor Moara Roşie, Pruncul, Colina Puşkin, Anton Pann, B.-P. Hasdeu şi împrejurimi, analizând potenţialul cultural-turistic şi de dezvoltare durabilă al acestei zone, care prezervă trama stradală a Chişinăului din secolul al XVIII-lea. Din primele zile ale şederii mele la Chişinău m-am luptat cu sentimentul că asist la dispariţia definitivă a memoriei de piatră a oraşului. Mi-am propus însă să nu asist melancolic, ca un poet romantic pe ruinele antichităţii, ci să trezesc o conştiinţă culturală că aceste „ziduri vechi” sunt un patrimoniu de suflet, dar şi economic. Chişinăul este parte a civilizaţiei europene şi îşi are vocaţia de a dialoga cu aceasta şi prin intermediul turismului cultural. Or, trebuie să fie limpede că nimeni nu are să vină la Chişinău să vadă un pseudoManhattan din alucobond (material sintetic din care se fac faţadele clădirilor moderne) sau o masivă structură de beton cu perete de sticlă şi nici reconstrucţii Disneyland mai kitsch decât originalul. În mod paradoxal, orice efort de sincronizare tehnologică condamnă zonele noastre la anacronism. Cea mai inspirată pastişă dintr-un univers arhitectural globalizat este mai puţin valoroasă din punctul de vedere al vizitatorului străin decât jumătate de zid ruinat din piatră de Chişinău şi mortar de pământ. Modernizarea urbanistică nu poate să însemne înlocuirea oraşului vechi cu un oraş contemporan. Cele două trebuie să înveţe să convieţuiască, mai ales în sensul că cel din urmă nu trebuie să-l strivească pe cel dintâi. Revin acum la întrebare. Văzând ruinarea oraşului istoric şi tristeţea din ochii celor câţiva iubitori ai acestuia (aici trebuie să-i pomenesc pe Lică Sainciuc şi grupul de tineri inimoşi de la Agenţia pentru inspectare si restaurare a monumentelor), cunoscând lipsa acută de resurse financiare pentru restaurare, am propus Ministerului Culturii din Republica Moldova ca ICR Chişinău să preia în grijă un monument istoric în stare de abandon şi proces de ruinare – există câteva zeci în Chişinău – şi să-l restaureze după rigorile meseriei de restaurare. Mai mult de atât, am propus ca această restaurare să se transforme într-un şantier-şcoală, astfel încât să formăm oameni (elevi şi ucenici ai şcolilor profesionale, meşteri, arhitecţi, ingineri constructori) în specializarea de restaurare. Despre costuri vom vorbi mai târziu, vreau să spun doar că restaurarea nu este ieftină, dar nici aşa scumpă cum o prezintă îndeobşte firmele de construcţii sau de restaurare, care au interesul să-şi mărească veniturile.
– Preluarea sediului fostei Zemstve a guberniei Basarabia şi transformarea ei într-o „şcoală de practică pentru tinerii formatori, meşteri populari şi elevi din şcolile profesionale” este o idee excepţională prin elementul de noutate ce-l comportă restaurarea unui obiectiv istoric, dar şi prin perspectivele aplicative de rezonanţă pe care le poate avea în final o asemenea acţiune temerară, în special pentru Chişinăul de azi. Aşadar, stimate domnule director Petre Guran, cum va arăta şcoala de restauratori şi cum evaluaţi impactul instituţiei asupra procesului de reconstituire şi de valorificare a patrimoniului cultural din Republica Moldova?
– Aş vrea să profit de această întrebare şi să introduc în dezbaterea publică câteva concepte noi. Deoarece oamenii de ştiinţă au propagat credinţa că progresul tehnologic este infailibil şi în mod necesar pozitiv (credinţă pe care oamenii mai clarvăzători o denunţă azi ca fiind mincinoasă şi duşmănoasă omului), în domeniul restaurării monumentelor istorice de multe ori „specialiştii” au optat pentru înlocuirea clădirii vechi cu una nouă, păstrând doar imaginea clădirii vechi. Cu un vers din La steaua lui Eminescu, putem spune despre câte o clădire „azi o vedem şi nu e”, fiindcă într-adevăr materialitatea ei a fost înlocuită de ziduri noi sau, cum se spune în limbaj tehnic, „cămăşi de beton”. Această metodă a predominat încă din secolul al XIX-lea (sunt mai cunoscute cazurile tragice ale Mânăstirii Argeşului şi ale Bisericii Trei Ierarhi din Iaşi, „restaurate” prin demolare şi reconstrucţie de arhitectul francez André Lecomte du Noüy) şi a rămas preponderentă ca filozofie de restaurare. De aceea propun să folosim concepte mai prudente, mai puţin încrezătoare în atotputernicia şi omniştiinţa omului contemporan. Acestea sunt conservare, reabilitare şi ca pandant social al lor refuncţionalizarea. Clădirile vechi au fost construite de oameni care locuiau altfel decât noi, aveau alte nevoi, percepeau altfel lumea. În prezent în regiunile noastre ne aflăm în situaţia de a reorganiza o civilizaţie distrusă de un imens cataclism social. Acesta a fost totalitarismul comunist. Distrugând oamenii care locuiau în case vechi, casele vechi nu numai că au rămas fără stăpân, dar au fost grevate de oprobiul căruia i-au fost supuşi oamenii vechi. De aceea o casă veche, cum ar fi un palat, dar şi o dugheană de negustor, o casă ţărănească, trebuie reabilitată moral, social şi abia în al treilea rând fizic. Dacă ne apropiem de ea cu dispreţul progresismului, ura proletcultismului şi amnezia postcomunismului, restaurarea se va transforma în distrugere definitivă şi irevocabilă. Unealta-simbol a combinaţiei celor trei atitudini o reprezintă consolidarea cu beton armat. Stâlpi, centuri, cămăşuiri, planşee de beton armat sunt figura unei îmbrăţişări strangulante. Efortul reabilitării trebuie să pornească de la întrebarea ce este bine şi frumos într-o casă veche, ce putem învăţa de la ea? În paralel trebuie identificate acele cerinţe ale societăţii contemporane, acele contexte care să permită o atitudine deschisă, receptivă faţă de acea clădire. Acesta e procesul de refuncţionalizare. Din această abordare se degajă câteva reguli de natură tehnică. Regula nr. 1: acţiunea noastră asupra clădirii să fie reversibilă. Regula nr. 2: intervenţia să fie făcută cu materialele şi tehnicile epocii în care a fost construită clădirea. Regula nr. 3: criteriul de durabilitate şi rezistenţă a unei clădiri vechi este dat de felul cum s-a comportat la provocările timpului, uzurii şi mişcărilor seismice. Dacă o astfel de clădire s-a avariat foarte tare, în repetate rânduri şi nejustificat, sigur că se ridică semne de întrebare asupra durabilităţii ei. Îndeobşte, în asemenea cazuri, clădirea este demult dispărută. Abandonul şi avarierea intenţionată a unei clădiri însă nu pot fi luate în considerare evaluând durabilitatea şi rezistenţa ei. Regula nr. 4: Normativele antiseismice contemporane nu se aplică unei clădiri existente. Regula nr. 5: orice intervenţie de consolidare a structurii de rezistenţă trebuie să fie minimală, discretă şi neinvazivă. Şantierul-şcoală de la Casa Zemstvei va încerca să ilustreze un astfel de demers.
– Aţi fost (mai sunteţi?) coordonatorul Şcolii de la Buneşti. Ce premise au favorizat apariţia acestei instituţii, menită să ofere, afirmă presa, un altfel de învăţământ? Ce experienţă s-a acumulat în cadrul ei şi care este destinul şcolii?
– Sunt iniţiatorul Şcolii de la Buneşti în concepţia ei generală, ca o îmbinare dintre toate cunoştinţele, atitudinile, simţirile de care este nevoie pentru formarea unui om. Şcoala de la Buneşti este o şcoală despre a fi, nu despre a avea (inevitabil în această formulare se ascunde puţin din titlul inspirat al dialogului filozofic al lui Mihai Şora, A fi, a face, a avea). Gândul meu călăuzitor a fost acela ca la Şcoala de la Buneşti să nu capeţi ceva, chiar dacă este vorba de cunoştinţe sau îndeletniciri, ci să devii cineva. Dintre toate manifestările lui a fi, am început cu a fi într-un loc, aceasta este arhitectura. Or, Şcoala de arhitectură de la Buneşti este coordonată de arh. Ana-Maria Goilav. De patru ani se desfăşoară acolo Şcoli de vară de arhitectură, în care studenţi de la facultăţi de arhitectură sau de la alte discipline învaţă pe un şantier real să clădească cu materialele de construcţii naturale: lemn, pământ, piatră, cărămidă. Dar este mai mult decât o şcoală despre arhitectura vernaculară sau arhitectura primitivă, şi aici citez din Ana-Maria Goilav, este o şcoală despre arhitectul şi arhitectura secolului XXI, despre cum este cu putinţă ceva nou în arhitectură atunci când foloseşti aceleaşi materiale ca cele ale arhitecturii clasice.
Mai în glumă, mai în serios, am avut şi eu o contribuţie la demersul arhitectural, în anul al doilea al Şcolii am stabilit centrul celei de-a doua clădiri în vizuina ariciului. Ceea ce vreau să spun prin această metaforă este că revendic o competenţă în vecinătatea arhitecturii, aceea de a închipui cu ochii minţii locul, de a formula o viziune de ansamblu, de a redacta o temă de proiectare sau, cu un cuvânt foarte sofisticat, mă socotesc hierotopist. Hierotopia (termen inventat de istoricul de artă rus Alexei Lidov) este cunoaşterea, capacitatea de a concepe şi proiecta spaţii sacre. Extrapolând eliadesc, un spaţiu care nu e sacru nu există, deci în mod necesar o Şcoala despre a fi este un spaţiu sacru.
Şcoala de la Buneşti este în al treilea rând un program de studiu al canonului cultural european construit pe lectura şi analiza marilor cărţi ale civilizaţiei europene. După cum am spus deja, încerc să introduc acest tip de învăţământ practicat mai ales în spaţiul universitar anglo-saxon şi la Chişinău, însă aici cu o notă francofonă.
– Ce calităţi fundamentale ar trebui să educe tinerei generaţii şcoala modernă naţională şi de ce învăţământul actual are atâtea restanţe la capitolul „formarea unor oameni inteligenţi, cu identitate şi caractere distincte”, trăsături indispensabile promovării intereselor comunitare, dar şi personale, într-o lume debusolată din punct de vedere material şi moral?
– Când vorbim de învăţământul de masă, punctul de plecare greşit este chiar acela al pedagogiei iluministe şi anume ipoteza că performanţa intelectuală de vârf poate fi generalizată, că studiul este accesibil tuturor dacă asigurăm condiţii materiale adecvate, că progresul material este acompaniat de progresul intelectual. Crezul acesta, la fel de fals şi perfid ca patul lui Procust, a fost transformat într-un obiectiv administrativ de-a lungul a mai multe generaţii de deformare a procesului de învăţământ. Astfel, nivelul general al performanţei intelectuale a fost scăzut, pentru ca tot mai mulţi indivizi să poată atinge un obiectiv administrativ, până când s-a ajuns la contraperformanţa de a avea titulari de doctorate semianalfabeţi. Dincolo de această butadă, evaluarea mea este că nivelul de pregătire şi maturitate a gândirii pe care îl oferea bacalaureatul în secolul XIX este astăzi atins abia după o formaţie doctorală serioasă, ceea ce înseamnă în sistem Bologna, adică minimal, opt ani în plus de studiu. Dacă mergeam numai pe mâna optimismului iluminist, evidenţele s-ar fi impus, măcar cât lui Candide al lui Voltaire. Dar când optimismul filozofic s-a aliat cu egalitarismul, transformând prestigiul studiului într-un mijloc de distribuţie egalitară a statutului social şi a bogăţiilor, atunci menirea iniţială a educaţiei a dispărut. În explicarea fenomenului trebuie să mai adăugăm dispreţul atroce al civilizaţiilor scrisului faţă de civilizaţiile orale. De aceea noi socotim că a fi un ţăran analfabet este o stare inferioară de umanitate. Şi am introdus binefacerile „progresului” în toate civilizaţiile „înapoiate”, evident distrugându-le pe acestea. Din cauza acestei viziuni progresiste, nu avem nicio explicaţie pentru fenomene artistice şi culturale de un extrem rafinament şi de un imens conţinut cognitiv, produse de societăţi analfabete după criteriile noastre. Şi vă dau doar două exemple dintre cele care m-au frapat recent: civilizaţia Cucuteni, cu incredibila estetică a ceramicii sale şi covorul ţărănesc, a cărui variantă basarabeană face o carieră fantastică pe piaţa artistică internaţională.
– În Republica Moldova se poartă o lungă, controversată şi virulentă discuţie privind concepţia disciplinei şi a manualului de istorie. Cum trebuie abordată această problemă, foarte importantă pentru învăţământul din Republica Moldova, aşa încât istoria să înceteze a mai fi un măr al discordiei, ci să devină un element important în educaţie şi în formarea conştiinţei istorice a tinerei generaţii, oferind concomitent premise pentru înţelegerea şi asumarea traseului istoric traversat de către românii basarabeni.
– Problematica predării istoriei trebuie rezolvată la pachet cu cea a limbii şi a literaturii. Dacă numeşti limba vorbită în Republica Moldova limbă română, atunci şi istoria celor care vorbesc limba română este în mod logic o istorie a românilor. Deriva moldovenistă este o formulă istoriografică artificială şi prezintă pericolul de a închide mintea copilului într-un univers prea îngust. Deriva universalistă, cea în care i se propune tânărului să se integreze direct în istoria întregii omeniri, nu-i creează elevului sentimentul apartenenţei la o comunitate istorică. Care este comunitatea de limbă, civilizaţie şi destin cea mai apropiată basarabenilor? Rolul predării istoriei în şcoală este de a oferi un răspuns argumentat la această întrebare. Ar fi şi o a treia derivă, unilateralismul etnicist, care dacă este aplicat istoriei românilor deformează deopotrivă realitatea convieţuirilor diverse şi a interacţiunilor culturale succesive din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Există astăzi un curent de gândire istoriografică care subliniază natura subiectivă a naraţiunii istorice. Istoria ar fi, în mod inevitabil, povestea despre trecut a celui care o scrie şi fiecare ar avea dreptul să-şi spună povestea pe care o crede adevărată. Cu toate acestea, când ajungi cu povestea ta subiectivă în faţa unui judecător, trebuie să-l determini pe acesta să te creadă. De asemenea, din două naraţiuni subiective şi contradictorii un judecător va da câştig de cauză numai uneia. Adică atunci când două poveşti se contrazic în mod necesar una este mai adevărată decât cealaltă. Dacă pe deasupra naraţiunea subiectivă apelează la şiretenie, minciună sau orice formă de violenţă simbolică sau reală, atunci cu siguranţă că relativismul metodologic nu mai este legitim. Există informaţii certe, evenimente, fapte care nu pot fi tăgăduite. Abia dincolo de această structură factologică a istoriei intervine subiectivitatea povestitorului. În cele din urmă, relaţia dintre afirmarea identitară şi naraţiunea istorică proprie poate fi dezbătută, dacă mizele rămân strict ştiinţifice. Dincolo de denumirea manualului şi a materiei mai este necesară şi o reconsiderare a felului în care e predată istoria prin evidenţierea virtuţilor stilistice şi logice ale gândirii istorice. În ceea ce priveşte importanţa stilului în naraţiunea istorică, avem exemplul cărţilor lui Neagu Djuvara, pline de o subiectivitate care face parte din însăşi fiinţa autorului, dezvăluită cu ingenuitate de el însuşi, însă atât de bine scrise, încât au devenit cele mai vândute cărţi din istoriografia românească contemporană. Subiectivitatea lui Neagu Djuvara nu este deranjantă, fiindcă nu se impune decât cu talentul literar al autorului. Însă mai presus de orice, probitatea morală a lui Neagu Djuvara, faptul că s-a aflat o viaţă întreagă în slujba unei cauze drepte dau întreaga valoare poveştii spuse de el. Dacă ne plasăm în contextul post-totalitar şi al istoriei recente, ce autoritate morală ar putea invoca un fost profesor de marxism? Cât de credibil mai poate fi el astăzi, dacă ieri a minţit? Credibilitatea sa ar putea renaşte însă din felul în care îşi judecă propriul trecut, din intensitatea şi autenticitatea dezbaterii sale interioare asupra naturii angajamentului ideologic, din coerenţa discursului metanoic. În cele din urmă, eu mă tem de efectul nociv asupra minţii tânărului al surogatului istoriografic, fără personalitate şi fără cauţiune morală. Un curs de istorie poate fi construit din cronologie şi o culegere de mărturii istorice (documente, memorii, imagini şi elemente de numismatică, genealogie, heraldică, toponimie şi antroponimie). Pe deasupra trebuie citită marea literatură istoriografică ca instrument de formare a minţii tânărului.
– Studiile, articolele, prelegerile Dumneavoastră denotă o largă şi diversă arie de interese şi preocupări – arhitectură, educaţie, religie, limbă, literatură , ca să numesc doar câteva – şi, lucru pe care aş dori neapărat să-l subliniez, -- mai denotă şi un mod original, competent, complex, argumentat, exhaustiv, punctual de abordare a subiectelor tratate, indiferent de temă, lucru admirabil, firesc şi explicabil pentru un autentic om al cărţii. Ce împrejurări au fost determinante pentru formarea Dumneavoastră ca intelectual şi, desigur, pentru alegerea destinului de cercetător familiarizat cu mai multe domenii ale ştiinţei şi creaţiei clasice şi moderne.
– Îmi daţi ocazia să spun o enormitate pe care n-am afirmat-o încă public, dar o gândesc demult, anume că eu m-am format în pofida faptului că a trebuit să merg la şcoală. În anii mei de şcoală factorul ideologic era obsesiv, iar cum eu inclinam către ştiinţe umane, l-am perceput şi mai puternic. Am avut câţiva dascăli de excepţie şi în şcoală, cum a fost profesorul de istorie Alexandru Avram. Mi-ar fi putut fi dascăl Constantin Ottescu, care preda matematica, dar n-am avut parte de el în liceu, ci m-am împrietenit cu el privat ceva mai târziu, pornind de la pasiunea comună pentru cai. În plimbările noastre ecvestre, am învăţat atât matematică, cât şi literatură şi istorie, profesorul Ottescu având o formaţie intelectuală universală de tip renascentist. Educaţia mea a reieşit dintr-o combinaţie de lecturi individuale, începute la îndemnul şi sugestia părinţilor, şi de întâlniri cu adulţi generoşi, care mi-au acordat câte puţin din timpul şi cunoaşterea lor: germana împreună cu fascinaţia universului magic al copilăriei cu Johnny Sturdza (tatăl celebrului arhitect Şerban Sturdza), franceza cu Micaela Slăvescu, un excelent profesor de literatură franceză, latina cu clasicistul şi bizantinistul Nicolae-Şerban Tanaşoca. Apoi au fost întâlniri unice, dar cu mare impact, spre exemplu, Modest Morariu mi-a pus în mână Anatol France, Thaïs, iar Sorin Dumitrescu mi-a pus în mână Vladimir Lossky, Teologia mistică a bisericii de răsărit, lecturi ce au trezit în mine interesul pentru marea spiritualitate răsăriteană. Alexandru Paleologu de asemenea a fost o figură luminoasă a adolescenţei mele, de a cărui bunăvoinţă m-am bucurat graţie unei prietenii strânse cu fiul său. În toate aceste întâlniri este vorba de ceea ce învaţă un adolescent observând şi ascultând. N-am încheiat lista, dar mai povestim şi altă dată.
– Care este rolul limbii române, al limbilor de circulaţie universală în formarea Dumneavoastră ca specialist?
– Înainte de a avea un rol în formarea mea ca cercetător, cunoaşterea limbilor străine m-a înzestrat cu un orizont spiritual mai bogat. Limba română îmi este, în mod firesc, limbă maternă, dar nu vă ascund că părinţii m-au fericit cu învăţarea limbilor străine încă de la vârsta preşcolară. Iar marea lor inspiraţie a fost să mă îndrume către Şcoala germană din Bucureşti, şcoală a minorităţii germanofone, cu toate că se numea la acea vreme deja liceul de matematică-fizică nr. 6, iar mai apoi chiar liceul industrial 34. Vă dau aceste detalii pentru a sublinia intenţia regimului de a desfiinţa liceul, ceea ce a avut drept consecinţă reducerea materiilor predate în limba germană. Totuşi îmi aduc aminte de chimia din clasa a IX-a cu Gerhard Schullerus, de o dirigintă din gimnaziu Schuster, profesoară de muzică, şi încă câţiva germanofoni autentici, dar mult mai puţini decât ar fi trebuit. Resimt ca pe un imens câştig lecţiile de literatură germană, deşi se trecea repede peste perioada medievală şi clasică, pentru a ne împuia capul cu stângiştii şi comuniştii secolului XX, de la Bertolt Brecht, care era parţial lizibil, până la Alfred Margul Sperber, notoriu proletcultist român de limbă germană. Rezultatul acestei frecventări asidue a literaturii germane a fost prima mea lucrare de cercetare la vârsta adolescenţei, o compunere de câteva zeci de pagini despre originile şi evoluţia temei faustice în literatura universală.
– Sunteţi discipolul lui Gilbert Dagron, cel mai important bizantinolog al Franţei, care, în timpul aflării Dvs. la College de France, v-a încredinţat cheia de la biblioteca de studii bizantine a acestei instituţii. Cum aţi câştigat încrederea ilustrului dascăl?
– Chestiunea cu cheia arată mai degrabă cum funcţionează Occidentul, decât aprecierea lui Gilbert Dagron pentru mine. La vremea când am ajuns eu la Centrul de istorie şi civilizaţie a Bizanţului de pe rue Cardinal Lemoine nimănui nu-i trecea prin cap că un doctorand în istorie ar intra într-o bibliotecă cu un alt scop decât acela de a citi. Nu exista niciun motiv să nu mi se dea cheia. A fost o decizie administrativă, deşi e adevărat că peste câţiva ani, când au năvălit studenţii est-europeni, s-au mai redus aceste facilităţi, iar recent am aflat chiar că a existat un scandal de furt de cărţi din acea bibliotecă. Odinioară bizantinistica era un domeniu de erudiţie rezervat câtorva curioşi, azi sunt câteva zeci de doctoranzi simultan. Vedeţi acelaşi fenomen de industrializare a învăţământului. Retrospectiv normalitatea de care am beneficiat eu pare un privilegiu. La Gilbert Dagron am ajuns prin două scrisori de recomandare, de la Alexandru Duţu şi de la Alain Boureau. M-a primit iniţial ca pe un experiment, apoi a devenit o relaţie profesională cu accente de relaţie personală. Am găsit în persoana lui maximum de exigenţă ştiinţifică pe care mi-o puteam dori. Am împrumutat mult din scepticismul lui metodic şi din stilul lui lapidar, foarte literar, de altfel, în care formulările reuşite sau jocul de cuvinte prevalează asupra amplorii argumentative sau a cantităţii detaliilor, cu toate acestea, la susţinerea tezei m-a acuzat că sunt palamit, vroia să spună că îl luasem prea în serios pe Grigore Palama şi grupul lui de discipoli, că îmbrăţişasem în analiza mea felul acestui personaj istoric de a vedea lumea, şi el se referea la universul politico-religios al secolului al XIV-lea. Deşi eu cred în continuare, deopotrivă cu mulţi dintre cititorii mei ulteriori, că am evitat să fiu părtinitor în analiza mea istorică, totuşi Gilbert Dagron avea oarecum dreptate. Înţelegerea operei şi acţiunii istorice a lui Grigore Palama e o bună hârtie de turnesol pentru abordările stângiste. Istoricii marxizanţi sunt iritaţi de Palama. Pe mine nu m-a iritat!
– Vorbiţi-ne şi despre alte distinse personalităţi pe care le-aţi cunoscut în timpul studiilor efectuate în Germania, S.U.A. şi care au lăsat o amprentă adâncă în viaţa Dvs.
– Ultimele două întâlniri determinante au fost cu Peter Brown, cel care a scris Lumea antichităţii târzii sau Cultul Sfinţilor: apariţia şi rolul său în creştinismul latin sau Trupul şi societatea în antichitatea târzie. Am publicat un interviu cu Peter Brown în revista „Tabor” la întoarcerea mea în ţară despre parcursul său intelectual, felul în care graţie ancorării în spiritul studiilor liberale anglo-saxone, deşi s-a lăsat atras de modele intelectuale ale perioadei lui de formare, nu s-a lăsat subjugat de ele, un fel de marxism zen, al cărui mare preot a fost Michel Foucault. În plină eră a eliberării sexuale, Peter Brown a scris despre înfrânare şi stăpânire a pulsiunilor în creştinismul timpuriu. A doua întâlnire, tot la Princeton, a fost cu Slobodan Čurčić, un istoric al arhitecturii, care a publicat recent o monumentală Istorie a arhitecturii în Balcani de la Diocleţian la Soliman Magnificul. Ambii sunt cărturari de o dimensiune ieşită din comun, oameni transformaţi de pasiunea pentru cercetarea geniului uman, a manifestărilor celor mai frumoase şi bune din om.
– În acest context, vă rog să invocaţi calităţile, însuşirile, virtuţile unui cadru didactic exemplar apt să răspundă provocărilor sistemului de învăţământ de azi aflat în perpetuă înnoire şi reformare.
– Un dascăl trebuie în primul rând să fascineze. Studentul dă tot ce poate din el când este obsedat de profesor, când este provocat să-l imite şi să-l depăşească. Profesorul trebuie să fie autentic, iar pentru a obţine această autenticitate are nevoie de virtuţi: de cinste, de constanţă, de abnegaţie, de curaj, de dreptate, de generozitate, de moderaţie. Virtuţile acestea sunt şi garantul competenţei profesionale.
– Pledaţi pentru intelectualul preocupat sincer de cetate şi de cetăţeni şi sunteţi un aprig şi documentat apărător al onoarei şi profesionalismului, indiferent de domeniul de referinţă – politică, învăţământ, cultură, istorie, ştiinţă etc., dovadă concludentă în acest sens sunt numeroasele luări de atitudine din presă. Cum, când, credeţi, ne vom debarasa de demagogi, birocraţi, corupţi, făţarnici, de cei care, vorba lui Eminescu, „vânează doar câştigul fără muncă”?
– Aici e vorba de altă dimensiune a existenţei mele. Implicarea mea pasionată în renaşterea societăţii româneşti, în depăşirea sechelelor totalitarismului decurge din trauma propriei mele experienţe din anii ’80 şi ’90. Am fost pe rând un militant în mişcările studenţeşti din anii 1990, având rolul de delegat al Facultăţii de Ştiinţe Politice în Senatul Universităţii Bucureşti şi în această calitate am votat pentru Emil Constantinescu la rectoratul Universităţii Bucureşti, apoi ca membru în grupările studenţilor români la Paris, care au cerut de acum preşedintelui Emil Constantinescu deschiderea unei École Normale Supérieure la Bucureşti, apoi, împreună cu Toader Paleologu, iniţiator al Institutului de Studii Liberale, în cele din urmă publicist. Chiar decizia de a primi funcţia mea de azi ţine tot de vocaţia de intelectual public, care îşi recunoaşte o datorie faţă de comunitatea din care face parte. În ceea ce priveşte întrebarea Dumneavoastră, care pare mai degrabă retorică, eu aş îndrăzni să propun o soluţie de ordin politico-administrativ, şi anume o liberalizare drastică, o cură Balcerowicz asumată până la introducerea statului minimal (un stat care îşi rezervă apărarea comunităţii, protejarea individului faţă de violenţa aleatorie, apărarea proprietăţii, distribuirea dreptăţii, garantarea libertăţilor politice şi a formelor de asociere). Eşecul reformelor liberale s-a datorat caracterului lor parţial şi amestecului între public şi privat. Din această cură de liberalizare ar face parte şi retragerea statului din organizarea învăţământului universitar, ceea ce înseamnă autonomie universitară totală, renunţarea la finanţarea directă a învăţământului universitar de către stat (indirect se poate face printr-un program naţional de burse pentru studenţii eminenţi fără resurse familiale). Finanţarea publică a învăţământului în condiţiile circulaţiei persoanelor în Uniunea Europeană trebuie reevaluată, gândită la nivel european. Cui îi revine datoria de a forma specialişti? Iau ca exemplu studiile de medicină. De ce ar trebui ca cetăţeanul est-european să plătească prin impozitele lui formarea medicilor pentru ţările occidentale, ştiut fiind cât de mare este procentajul de medici care pleacă să practice medicina în Occident. Mai general: de ce ar trebui ca statul din banii contribuabilului să formeze oameni care vor lucra în privat, mai cu seamă în mari companii internaţionale? E adevărat că orice stat are interese strategice, dar acelea pot fi rezolvate punctual şi mai ieftin decât cu imense universităţi de masă cu performanţe universitare foarte scăzute, dar aici intrăm deja într-o discuţie foarte tehnică.
– Sunteţi reprezentantul tinerei generaţii de cercetători români şcoliţi în Occident, care, după un traseu de excepţie în străinătate, au avut curajul să revină în Ţară. Dumneavoastră aţi mers şi mai departe, pentru că, după un itinerar biografic de succes la Bucureşti, aţi ajuns la Chişinău, spaţiu nu tocmai atractiv pentru mulţi dintre confraţii din dreapta Prutului. Ce motive au stat la baza deciziei de a deveni mesagerul culturii române într-un spaţiu... românesc cu un viitor încă ambiguu?
– Tocmai ca să spulber mitul că la Chişinău cultura românească are un viitor ambiguu. Pentru mine este unul cert, viitorul culturii române în concertul cultural european. Să nu vă pară că glumesc, dar o să vă spun, încălcând regretabil regula modestiei academice, că România nu trimite la Chişinău oameni de mâna a doua.
– Cum percepeţi Dvs. Basarabia din trecut şi din prezent?
– Pentru a ne plasa într-o zonă de neutralitate absolută, ar trebui să vorbim de spaţiul cuprins între Prut, Nistru şi Marea Neagră, pe care o putem descrie însă şi ca jumătatea răsăriteană a Principatului medieval Moldova. Pe de altă parte, mă fascinează ipoteza lui Ion Ţurcanu cu completarea lui Dan Ioan Mureşan, anume că Basarabia ar fi un nume derivat dintr-o funcţie de conducere medievală, adică Basarab n-ar fi nume propriu, ci numele unei funcţii de conducere în Imperiul Cumanilor, iar Basarabia ar fi unitatea administrativ-teritorială pe care o conduce un basarab, aşa cum voievodatul este teritoriul pe care îl conduce un voievod. Astfel Basarabia medievală ar fi o ţară a cumanilor sau mai degrabă o ţară condusă de un principe cu titlu politic cuman. Recent Neagu Djuvara a lansat în istoriografia românească moda cumanofiliei, adică identificarea cumanilor ca factor de constituire al statului medieval Ţara Românească şi al unei părţi din boierimea ţării. Nu este exclus ca basarabii să fi existat şi pe teritoriul de mai târziu al Moldovei. Dincolo însă de acest avatar medieval, care necesită o discuţie a istoricilor, Basarabia este o invenţie administrativă a Imperiului Rus, acceptată ca toponim în istoria modernă, iar România interbelică a adoptat acest nume, inclusiv la nivel de organizare bisericească, fără să revină la realităţile geografico-politice ale Principatului Moldovei. Republica Moldova, în cele din urmă, este numele unui stat contemporan, care acoperă parţial noţiunea geopolitică Basarabia. După efortul istoricului de a-şi defini obiectul de studiu, apare însă Basarabia ca un imens şi tragic palimpsest al istoriei, un tărâm pe care noii „scriitori ai istoriei” – în dublul sens de cei care o scriu prin deciziile şi acţiunile lor şi cei care o povestesc apoi – au încercat de fiecare dată să şteargă scrisul istoric precedent. Aşa cum pergamentul este răzuit până se îndepărtează un strat de piele cu scrisul de pe el, tot astfel identităţile noi s-au impus încercând să şteargă memoria trecutului. Cu cât ne-am apropiat de prezent, cu atât operaţiunea de răzuire a devenit mai violentă. A doua jumătate a secolului XX a excelat sinistru în operaţiuni de inginerie socială, folosind cruzimea extremă ca instrument al acestor lucrări. Întregi categorii de populaţie din punct de vedere etnic şi social au fost lichidate. Rezultatul a fost ştergerea în foarte mare proporţie a memoriei naturale a trecutului, aceea care se păstrează în familie, prin convieţuire cu părinţii şi bunicii într-un context în care memoria fixa ansamblul de informaţii necesare vieţii, cum ar fi răspunsurile la întrebările: de unde eşti? al cui eşti? care sau unde îţi este proprietatea (faimoasele hotare pe care le învăţau băieţii printr-o chelfăneală de la tatăl lor)? ce limbă vorbeşti? Or, din mărturia unor bătrâni, înţelegem că în perioada sovietică simpla cunoaştere a răspunsului corect la aceste întrebări reprezenta o ameninţare pentru supravieţuirea individului. De aceea părinţii alegeau să nu le mai spună nimic copiilor. Cu cât ştiau mai puţin, cu atât erau mai în siguranţă, gândeau părinţii. „Omul nou” pe care l-a proiectat comunismul trebuia să fie prin excelenţă un orfan şi un amnezic. Din acest experiment îngrozitor ne-am trezit însă cu o veste bună, anume că puterea spiritului uman este de asemenea natură, încât aceste experimente ideologice au eşuat. Nevoia de memorie face ca astăzi să existe o exigenţă publică pentru descoperirea trecutului, deschiderea arhivelor, asumarea responsabilităţilor, cel puţin la nivel simbolic, prin cunoaşterea adevărului.
Noua generaţie este astăzi în situaţia de a învăţa răspunsul la întrebările de mai sus de la şcoală, este vorba de recuperarea memoriei prin intermediul celor care se consideră specialişti în memorie, adică istoricii. Răspunderea istoricului este foarte mare în acest context, fiindcă orice exagerare a sa, orice deviere pătimaşă discreditează efortul însuşi de regăsire a memoriei. În această privinţă, povestea vremurilor mai vechi se contaminează de spiritul militant şi polemic al istoriei recente. Tot ceea ce rămâne încă sub tăcere despre secolul XX se răsfrânge printr-un surplus de patimă retorică asupra secolelor anterioare.
Mai mult de atât, în cazul secolului XX ne aflăm în faţa unui trecut cu vinovăţii active şi suferinţe nealinate. Victimele îşi proclamă trecutul cu durere. Călăii îl ascund cu cinism. Istoricii, a căror viaţă se confundă cu acest trecut recent, împrumută tonurile acute ale secolului XX şi le aplică şi epocilor mai îndepărtate. Uneori trecutul mai îndepărtat este încărcat cu păcatele trecutului recent, iar istoricii intră, unii poate chiar fără să-şi dea seama, în jocul de a acoperi trecutul recent printr-un transfer de tonalitate şi emotivitate asupra istoriei mai îndepărtate. Din acest motiv Basarabia încă mai aşteaptă să fie descoperită, cu dragoste, în complexitatea ei istorică.
– Vorbiţi-ne, vă rog, despre familia, dinastia Guran. Ştiu, o mărturiseşte un bun prieten al Dvs., că proveniţi „din Bucureştiul adevărat, boieresc şi neadulterat de comunism”. Cum aţi reuşit să scăpaţi de tăvălugul necruţător şi atotdistrugător al fostului regim?
– Mai aveţi răbdare încă să mă ascultaţi? Norocul de a fi scăpat de tăvălugul regimului îl datorez părinţilor mei şi anului naşterii mele. Nu numai părinţii, dar nimeni din rudele mele apropiate nu a fost membru al Partidului Comunist. Într-o istorie dominată de persecuţie politică în ultimele trei generaţii au existat momente de graţie, prietenii, generozităţi, fidelităţi şi întâlniri miraculoase. Astfel s-au salvat părinţii mei. De mic am ştiut că există două lumi, cea din casă şi cea de la şcoală, că ne aflăm într-un război necruţător şi că singura alegere posibilă este necompromiterea cu regimul comunist. Prin fiecare din cei opt străbunici ai mei aveam garantate „origini nesănătoase”. Apoi părinţii mei au aplicat una dintre soluţiile spirituale descrise de Nicu Steinhardt în introducerea la Jurnalul fericirii, totala neadaptare la sistem, pe care eu am înţeles-o astfel: în comunism să nu-ţi doreşti nimic, să nu păstrezi niciun orizont de speranţă terestru. Am pentru tatăl meu o nesfârşită admiraţie: un medic de excepţie, care şi-a sacrificat potenţialul ştiinţific şi intelectual pentru a-şi păstra onoarea nepătată. Exemplul lui mi-a fost suficient. În ceea ce priveşte istoria mai veche a familiilor paternă şi maternă şi a ascendenţelor feminine pe fiecare branşă în parte mi-ar lua o carte să povestesc ceea ce s-a transmis în familie, dar las acest privilegiu unor genealogişti răbdători, care mă vor asculta vreodată. Pentru a răspunde parţial întrebării Dumneavoastră, iată câteva aspecte genealogice. Foarte pe scurt, între transmisiunile istorice ale familiei Guran, formulate în secolul XIX de Petre S. Guran, se înscrie pretenţia descendenţei dintr-o ramură a boierilor din Olăneşti, având între strămoşi pe Goran logofătul din Olăneşti, autorul cronicii Ţării Româneşti din ultimii ani ai lui Matei Basarab, şi cu ascendenţe diverse până în secolul al XV-lea. De altfel, numele actual Guran este o românizare a numelui de origine slavonească Goran, operată când s-a trecut la alfabetul latin. În secolul XVIII ctitorul Bisericii Mântuleasa din Craiova se chema Matei Goran. Registrele fiscale austriece din perioada ocupării Olteniei înregistrează familia ca fiind boieri de rangul trei, după nivelul impozitului pe care aveau să-l plătească. Mai aproape de noi s-a ilustrat Nicolae P. Guran ca politician conservator, deputat şi prefect de Dolj şi primar al Craiovei. Fiul lui cel mare, Barbu, s-a stabilit în Franţa şi a creat o descendenţă acolo, din care s-a distins doctorul Philippe Guran ca membru al Academiei de Medicină a Franţei, cel de-al doilea fiu al lui N. P. Guran, Radu, născut mai la bătrâneţea tatălui său, după un debut strălucit în avocatură, a intrat sub tăvălugul comunist, cu toate consecinţele funeste: expropriere, expulzare din barou, arest politic şi deces cardiac în urma unui interogatoriu brutal. Acesta din urmă e bunicul meu. Tatăl meu a tras toate consecinţele acestei origini „nesănătoase” în limbajul epocii (excluderea din facultate, repartizarea într-o zonă rurală nedezvoltată, blocarea unei cariere ştiinţifice pe măsura inteligenţei lui) şi eu mă pregăteam pentru aşa ceva. Profesorul responsabil de UTC din liceu m-a avertizat încă în 1989 să nu mă îndrept către clasa de filologie-istorie, fiindcă nu am dosar destul de „bun” ca să intru la facultăţile de drept sau istorie. Atitudinea mea constantă a fost să-mi creez din acest handicap un titlu de nobleţe.
– Stimate Domnule Director, vă rog să adresaţi un mesaj cititorilor revistei „Limba Română”.
Non solum fortuna ipsa est caeca sed etiam eos caecos facit quos semper adiuvat*.
 
---------------------
* Nu numai că soarta este oarbă, ci chiar pe aceia pe care îi ajută îi orbeşte (Cicero).
 
 
Dr. Petre Guran – născut la 5 martie 1972, Bucureşti; doctor în istorie a civilizaţiilor (2003), cu o teză intitulată Sfinţenie regală şi putere universală în lumea ortodoxă, susţinută la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris; absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, studii de masterat şi doctorat la EHESS, Paris, şi la Universitatea Ludwig Maximilian din München; autor a peste 20 de studii de specialitate în franceză şi engleză dedicate antropologiei faptului religios şi istoriei intelectuale a formelor de putere în lumea bizantină, numeroase studii, articole şi recenzii în română, pe teme de actualitate politică şi religioasă; coordonator şi editor al culegerii de studii L’empereur hagiographe. Culte des saints et monarchie byzantine et post-byzantine (Împăratul hagiograf. Cultul sfinţilor şi monarhia bizantină şi post-bizantină), New Europe College, 2001.
Poziţii ştiinţifice:
– cercetător ştiinţific III la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române;
– membru al Centrului de studii elenice al Universităţii Princeton, SUA;
– conferenţiar invitat în departamentele de istorie şi istorie a artei ale Universităţii Princeton, SUA (2004-2006);
– membru al World Academy of Art and Sciences;
– alumnus al Colegiului Noua Europă.
Poziţii de conducere anterioare:
– coordonator al sesiunii româneşti a Programului Consiliului Europei „Mânăstiri şi identitate europeană. Primul Colegiu de cetăţenie europeană”;
– unul dintre iniţiatorii şi primul director al Institutului de Studii Liberale;
– coordonator al proiectului cultural şi educaţional „Şcoala de la Buneşti” www.bunesti.ro/scoala/
– director executiv al Uniunii Arhitecţilor din România.
Limbi străine: franceză, engleză, germană, rusă, italiană, greacă modernă.
Limbi vechi: greacă veche, latină, slavonă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog