Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EMINESCIANA

Basarabia, orizont eminescian

Ioan MILICĂ

Alte articole de
Ioan MILICĂ
Revista Limba Română
Nr. 5-6, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sânul negrei străinătăţi. În zadar moldovanul va mai privi în zile senine din vârful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul, Bolgradul şi ţărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Cetatea Albă şi Chilia; ceea ce se vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat.
(Mihai Eminescu [„Pe arborul tăcerii...”],
6 octombrie 1878)
 
Considerată din zorii Evului Mediu până în apusul veacului al XIX-lea, de la vechile insule de romanitate risipite în marea multietnică a populaţiilor din Balcani la românii din Moravia, de la românii neatârnaţi la cei aflaţi sub stăpânirea Porţii, a monarhiei austro-ungare sau a Imperiului Rus, soarta românilor este materia primă a gazetăriei lui Mihai Eminescu. Poetul valorifică un inventar bogat de specii în care informaţia şi opinia se împletesc: ştiri, notiţe şi corespondenţe, relatări, tablete şi reportaje, recenzii, cronici, anchete, articole de fond, cicluri editoriale, sinteze şi texte publicate în foileton. Dacă repertoriul de texte elaborate din necesităţi cotidiene şi extraordinare dovedeşte că Eminescu a fost un ziarist deplin, care a stăpânit în chip iscusit şi eficient spectrul de genuri publicistice ale vremii, fiind chiar întemeietor al unor tipuri de scriere jurnalistică, tehnicile şi strategiile argumentative, angajate pentru a da formă şi substanţă articolelor, oglindesc atât profilul moral şi intelectual al autorului, cât şi viziunea sa asupra domeniilor predilecte, contopite în organicitatea scrisului gazetăresc: istorie şi filozofie, filologie şi literatură, logică, drept, economie, ştiinţele naturii şi ştiinţe sociale. D. Vatamaniuc (1985, 1988, 1996) observă, cu îndreptăţire, că publicistica lui Eminescu reflectă dinamica valorilor culturale ale epocii, reliefează conştiinţa profesională a gazetarului şi întinderea orizontului său cărturăresc, evidenţiază complexitatea şi unicitatea discursului jurnalistic asumat de poet şi pune în lumină legăturile cu „celelalte domenii ale scrisului său”.
Eminescu practică o gazetărie de idei şi de atitudini, pe care o înscrie cu vervă şi condei în două cadre de cuprinderi diferite, dar observate permanent din perspectiva corespondenţelor, viaţa publică românească şi scena internaţională. Modalitatea elementară de creare şi de corelare a cadrelor este dramatizarea, adică procesul de prelucrare şi de reprezentare a faptelor în aşa fel, încât ele să poată fi înfăţişate în devenirea lor. Asemenea creatorilor de reprezentaţii teatrale, gazetarul desface în secvenţe fluxul caleidoscopic al întâmplărilor, pregăteşte scena pe care urmează a se desfăşura spectacolul, dezvăluie elementele de decor şi cheamă personajele în lumina rampei. Publicistul îşi adună informaţiile necesare din diverse surse documentare, pe care le indică mai mereu cu onestitate, îşi organizează materialul probant în funcţie de tipurile şi de modurile de argumentare pe care scrierea le presupune sau le solicită, apoi edifică o lume textuală spectaculară, făurită ca reprezentare şi ca reprezentaţie a datelor de real care alcătuiesc spectacolul viu şi mereu schimbător al lumii, o zidire de gândire şi de limbaj a cărei arhitectură decurge din înţelegerea pe care Eminescu o are asupra istoriei ca devenire1. După cum sâmburele de ghindă cuprinde în sine ideea stejarului întreg, geneza şi existenţa unui neam sunt cuprinse în latenţele germinative ale istoriei2. A face istorie înseamnă a urmări ideea internă, lanţul de cauze care prefac sâmburele în vlăstar, legile conform cărora germenele şi întregul se cuprind, înseamnă, notează Eminescu, a căuta „punctul de purcedere, de ajungere, şi apoi seria terminelor intermediare prin cari se află unite aceste două termine estreme3.
Precum un tablou cu imagini mişcătoare prins în rama timpului, istoria înfăţişează trecerea prin lume a neamurilor. Proiectată pe pânza veche a istoriei, fiinţarea roiurilor de popoare ia formele unor desene peste care mâna nevăzută a vremii întinde straturi peste straturi de linii şi de culori. În întinderea mereu alta a desenelor aflăm vieţile seminţiilor omeneşti, iar nodurile şi ochiurile ţesăturii formează împletitura adâncă şi neştiută peste care se aştern luminile şi umbrele desenelor schimbătoare. Istoria este textura în care se imprimă creşterile şi descreşterile popoarelor.
Pentru conştiinţa scrutătoare a celui ce caută să afle natura forţelor care asigură verigilor unitatea şi tăria întregului, tabloul mişcător prins în „lănţuirea timpilor” capătă aura unei naraţiuni exemplare în care adevărul şi legenda nu se despart, ci se îngemănează: „Va veni o vreme când alte neamuri, ce dorm în sânul viitorului, vor înlocui în lumea vecinicei schimbări şi pe învingător şi pe învins, când vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, când nu va mai fi rămas nici urmă din toate câte ne mişcă acum, din toate câte dorim”4. Imaginile zugrăvite pe pânza istoriei se dizolvă, ştiutul se preschimbă în neştiut, undele licăritoare ale trecutului prevestesc volburile viitorului iar lumile de altădată trec dincolo de porţile realului. „Istoria – un necrolog”5, notează, lacunar, poetul, într-unul dintre manuscrisele sale. Acest tip de lectură în Cartea Lumii invită, fără îndoială, la meditaţie. Ce este necrologul, dacă nu un desen al vieţii şi al morţii cuprins în ţesătura cuvintelor, o stilizare idealizată a ceea ce s-a petrecut, o esenţializare al cărei nimb etic luminează timpul?
Prins în pasta unei poveşti moralizatoare, faptul istoric dezvăluie un adevăr şi fixează valoarea simbolică a unui model. Lectura critică a naraţiunilor etice pe care istoria le oferă ar trebui, dacă se urmează matca raţionamentului eminescian, să conducă spre aflarea „terminelor” prin care se face cunoscut firul ce uneşte capetele. Expresia poetică a acestei idei poate fi descoperită în versurile poemului Glossă: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe”.
Priceperea de a reface şirul de cauze din care se torc firele istoriei demonstrează că Eminescu înfăţişează trecutul cu pregătirea şi cu talentul unui istoric dublat de un filozof (cf. Vatamaniuc, 1985: 144). O privire generală asupra publicisticii sale scoate în evidenţă atenţia cu care omul de cultură înţelege să unească privirea întrebătoare asupra istoriei cu gestul de a scrie. Limba ivită de sub condeiul gazetarului este tot atât de organică ca şi faptul istoric pe care mintea reflexivă a publicistului îl parcurge pentru a-i desluşi însemnătatea. Nu miră pe nimeni această unitate. Ca şi istoria, limba este un tezaur de imagini şi de poveşti asupra lumii. Examinarea izvoarelor care animă energia şi fluiditatea limbii literare din gazetăria eminesciană ne situează în faţa următoarelor filoane cultural-lingvistice (cf. Iorga, 1981: 192-193): a) limba vie a românilor din regiunile istorice de la Nord de Dunăre, b) monumentele vechiului scris românesc şi c) limba de cultură a vremii (a doua jumătate a veacului al XIX-lea), îndeosebi cea a creaţiilor apreciate de poet pentru calitatea lor de a se deosebi de „păsăreasca” unor gazete. Aceste izvoare pun în lumină concepţia poetului despre unitatea românilor, interpretată ca unitate de conştiinţă etnică, unitate de limbă şi unitate de teritoriu locuit cu statornicie.
Caracterul organic al unităţii de limbă, de neam şi de loc reprezintă una dintre tezele apărate cu străşnicie de gazetar. Acesta judecă sever şi demite cu patos motivele invocate pentru a justifica luarea în stăpânire a unor teritorii româneşti. În unele scrieri, el desface, cântărește şi respinge tezele pe care se bazează anexările teritoriale de la sfârșitul veacului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea6, în altele comentează asupra efectelor pe care le-au avut încorporările de provincii7 sau denunţă, persiflează ori satirizează şubrezimea argumentelor pe care se sprijină cazuistica puterilor interesate de anexarea de teritorii româneşti8. „Vocea” gazetarului este, după caz, rece, lucidă, solemnă, ori, dimpotrivă, de o vehemenţă superlativă. Pe cât de scrupuloase sunt probările ad rem şi ad verecundiam, pe atât de lipsită de inhibiţii este invectiva. Tiparul de recurs la forţa patosului îl aflăm în rânduri precum: „La anul 1774 au intrat oştirile austrieceşti, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre; la 1777 această răpire fără samăn s-a încheiet prin vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica V. Vod. Fără de lege nemaipomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii din Bizanţ, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, deapururea o durere pentru noi. (...) Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi-au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi mai slugarnice rase omeneşti. Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mânile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject.”9.
Ce impresie va fi făcut asupra cititorilor tirada publicată în „Curierul de Iaşi” din 30 septembrie 1877? Şi astăzi, la 135 de ani de la tipărirea lor, cuvintele oţelite ale mâniei răscolesc imaginaţia şi dezmorţesc emoţii. În viziunea gazetarului, nimic nu este mai grav decât distrugerea unităţii românilor, iar infamia de a smulge bucăţi din trupul românităţii primeşte ripostă verbală pe măsură. De altfel, raţionamentul şi figura retorică dominată de patos concentrat reprezintă extremele unui lanţ bogat de elemente persuasive de care Eminescu se foloseşte pentru a practica cu îndemânare o gazetărie etică, de angajament. Parcurgând publicistica eminesciană, înţelegem că, dacă istoria se prezintă conştiinţei ca imagine curgătoare a lumii încifrate în hieroglifa unei poveşti moralizatoare, una dintre îndatoririle ziaristului este de a aduce în atenţia contemporaneităţii trecutul care dă substanţă etosului. Raţionamentul şi figura devin, aşadar, elemente constitutive ale unui model în care binele şi răul sunt valori înscrise într-un model adecvat temei tratate şi lipsit de echivoc. Având ca reper naraţiunea etică pe care o presupune desfăşurarea istoriei în rama timpului, cumpăna gândirii ziaristului trece binele şi răul când prin sita obiectivă a raţionamentului, când prin filtrul subiectiv al şarjei, ceea ce face ca operaţiile primare de evaluare a fenomenelor, creditarea şi declinul, să ia când formele fine ale recursului la logos, când aspectul năvalnic al revărsărilor de patos. În acord cu această serie de observaţii ar fi, deci, greşit să se presupună că binele şi răul sunt categorii imuabile, a căror polarizare poate conduce în mod invariabil la interpretarea identităţii de neam din perspectiva pozitivului şi a alterităţii din perspectiva negativului. Deşi partizan declarat al unor teme şi idei, Eminescu nu este un spirit dogmatic. Gazetarul examinează vorbele şi faptele, le observă implicaţiile, le teoretizează potenţialul valoric, dar nu le îmbracă în veşmintele de fier ale unei dogme. Din acest punct de vedere, textul publicistic poate fi interpretat ca produs al unui simţ critic remarcabil atât prin puterea de pătrundere a raţionamentului, cât şi prin forţa de reliefare a patosului. Publicistica lui Eminescu a fost mai degrabă dogmatizată, prin idolatrizare, răstălmăcire, cenzurare, condamnare sau scoatere din context, decât văzută, ca atare, rezultând din irizările unor dogme. În sprijinul caracterului antidogmatic al ziaristicii eminesciene vin chiar textele în care diagnosticul cusururilor naţionale este tot atât de aspru ca şi tonul răstit, ridicat împotriva străinilor care au pus stăpânire samovolnică pe vechi teritorii româneşti: „Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tuturor temeliilor statului şi rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atât în trecut, cât şi în prezent, ca să irosim o mulţime de puteri vii, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase. Aceste defecte mari ale caracterului nostru naţional sunt, pe lângă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atât de răspândit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucăţit între zeci de stăpâniri, să reziste ici şi colo, să fie absorbit însă în multe locuri.”10. În acord cu asemenea exemple, se observă că binele şi răul, pozitivul şi negativul sunt puse în chip adecvat în contrast, astfel încât între materia tratată şi discursul critic care o înveșmântează să nu existe discordanţe.
Mai departe, dacă se observă că atitudinea virulentă şi judecata desfăcută de patimă sunt feţe retorice ale aceleiaşi personalităţi şi că punerea lor în acţiune nu este altceva decât rodul libertăţii de gândire şi de limbaj, se înţelege, poate, că miza este de a convinge, nu de a impune. Una din esenţele ziaristicii lui Eminescu este condiţia vie a problematizării, nu natura moartă a mimetismului gratuit, determinat de situarea în umbra dogmei. Gazetarul nu imită, ci dezbate, nu face abuz de prefabricate ideatice, ci se declară împotriva lor, şi, mai presus de acestea, nu practică o dialectică a servitutidinii, deşi îi devoalează ascunzişurile.
Pentru a cerceta cu măsura echilibrului împletitura de patos, etos şi logos din articolele lui Eminescu, se cuvine să arătăm că, atât în epocă, cât şi în posteritate, personalitatea gazetarului prinde, ca în artele plastice, contururile pe care vrea să le reliefeze artizanul portretului. Fără a şti foarte precis cum era, de fapt, Eminescu, există foarte multe informaţii despre cum a fost el considerat de ceilalţi şi acest dosar cultural, „cazul Eminescu”, este departe de a fi închis. Parcurgându-i corespondenţa, îl vedem mai întâi istovit de lucru, dezamăgit de vorbele şi de faptele care fac obiectul demersului gazetăresc, sceptic faţă de finalitatea scrierilor de presă, iar mai apoi avid de himera odihnei şi a lucrului binefăcător minţii şi sufletului, neguros, suspicios, însingurat, măcinat de boală, înstrăinat de lume. Amintirile contemporanilor săi sunt la fel de relevante în a surprinde relativitatea socioculturală a imaginii pe care cineva o capătă sau şi-o face, la un moment dat, despre ceilalţi şi despre sine în raport cu ceilalţi (Costache, 2008). Ce dovadă mai bună poate fi adusă în sprijinul acestei afirmaţii decât calendarul simbolic al reprezentărilor referitoare la Eminescu şi la opera sa, cu toate variantele permise de distanţa dintre polii formaţi din adulatori şi detractori? Mai mult decât atât, Eminescu însuşi a creat portrete memorabile prin dimensiunea lor etică, care însă nu vor fi fost aidoma fiinţelor istorice ce le-au servit de modele. Amintind doar două dintre portretizările lui Ştefan cel Mare, prima creionată în articolul [„La anul 1774...”]11, din 30 septembrie 1877, și cea de-a doua, în diatriba [„Serbarea guvernamentală...”]12, din 18 iunie 1883, constatăm că personajul eroic, proiecţie a imaginarului individual şi colectiv, ajunge să domine persoana istorică, iar acest fenomen de supracodificare culturală oglindeşte înscrierea unui fapt istoric într-o reţea fertilă de imagini şi / sau de poveşti cu miez etic.
Dacă se acceptă că discursul gazetarului Eminescu este un discurs a cărui înţelegere reclamă raportarea la o epocă pe care, de altfel, o sublimează, nu este lipsit de importanţă să observăm că, în publicistica românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, discursul polemic, ca manifestare a spiritului combativ, servea concomitent mai multor finalităţi, cele mai importante fiind formarea unei conştiinţe critice şi revizuirea valorilor trecutului prin prisma provocărilor prezentului. În Istoria presei româneşti dela primele începuturi până la 1916”, Nicolae Iorga pune militantismul publicaţiilor româneşti din perioada 1866 – 1884 pe seama constituirii celor mai importante partide, în speţă liberalii (roşii) şi conservatorii (albii), formaţiuni care, între mijloacele de acţiune publică şi de propagandă, considerau ziarul un instrument eficient de cucerire a spaţiului public şi o platformă potrivită de gestionare a controverselor cu o cuprindere mai largă decât cea a confruntărilor ideologice. Prin urmare, presa luptătoare stă ca tip firesc în epocă, iar obiectivitatea şi subiectivitatea sunt mai mult atribute etice ale ofertelor de discurs decât principii care reglează tensiunile între libertăţile şi constrângerile implicate în mecanismele de instituţionalizare şi de funcţionare ale mijloacelor de informare în masă. Puterea brută a crudităţii de limbaj şi subţirimea şlefuită a raţionamentului nu se suprapun cu opoziţia subiectiv – obiectiv, întrucât o asemenea disjuncţie nu face parte din reţetarul curent al vremii. Mai apropiată de realitatea scrisului gazetăresc al epocii este corelarea binomului judecată – atitudine cu o paradigmă etică dezvoltată prin contraste de tipul bine – rău, corect – incorect, recomandat – nerecomandat, potrivit – nepotrivit, oportun – inoportun. Eminescu, subliniază Al. Oprea (1983: 99), în continuitatea observaţiilor lui D. Murăraşu, „ştia să îmbine cugetarea şi pasiunea, argumentarea logică şi indignarea morală”.
Modelul retoric pe care gazetarul îl impune este aidoma unui basorelief. Raţiunea şi emoţia au fundament comun, dar, în funcţie de necesităţi, iese în relief una dintre cele două laturi ale constructorului de discurs. Dacă o latură câștigă prim-planul, cealaltă conferă amploare fundalului. Judecata şi atitudinea rămân astfel nedespărţite. Unitatea de viziune asupra continuităţii istorice, considerată ca unitate de neam, de limbă şi de teritoriu este astfel transpusă într-un discurs gazetăresc care nu se lasă lipsit de unul sau altul din atributele sale esenţiale. Una dintre ilustrările cele mai importante ale acestei concepţii este campania de presă declanşată împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Rus.
Eminescu a scris în multe rânduri şi cu diverse prilejuri despre Basarabia, însă perioada de vârf a interesului său poate fi fixată, fără a greşi prea mult, în perioada ianuarie – octombrie 1878, adică înainte şi după semnarea Tratatului de la Berlin, prin care se încheia conflictul armat care a zguduit Balcanii şi în urma căruia României i-a fost recunoscută independenţa. După cum se ştie, în urma respectivului tratat internaţional, România a cedat Imperiului Rus Basarabia, în schimbul Dobrogei, cu gurile Dunării. Articolele publicate de poet în intervalul menţionat reflectă strategia campaniei sale de presă. Gazetarul devine un creator de mozaic. El „îşi taie din sticlă şi din marmură ţinte de grosimea indicată, acopere o placă de metal cu-n fel de aluat (care uscat devine vârtos ca piatra) şi, pe când e moale încă, el schiţează desemnul său şi apoi înfige ţintele de colori una lângă alta, des şi într-un amestec hotărât de mai nainte. O pictură în puncte de marmură, un fel de broderie în piatră; ci pe când la broderia comună colorile deosebite sunt reprezintate printr-un fir deosebit, la mozaic fiecare împunsătură cere un alt ac. După ce placa era pe deplin lucrată şi uscată, suprafaţa se netezea şi i se da o poleitură care te face să crezi că întregul tablou a crescut în piatră şi nu ar fi fost făcut de mâni omeneşti.”13. Am citat acest fragment prin care Eminescu descrie compoziţia lucrării lui Al. Odobescu, Pseudo-kynegetikos, pentru a arăta că tehnica mozaicului îi era binecunoscută autorului Scrisorilor, atât ca teorie, cât şi ca exerciţiu gazetăresc.
Nucleul campaniei de presă duse de redactorul ziarului „Timpul” este reprezentat de studiul intitulat „Basarabia”, publicat între 3 şi 14 martie 1878 şi întocmit cu scopul de a servi diplomaţiei române la Congresul de la Berlin (1 iunie – 1 iulie 1878), eveniment la care reprezentanţii intereselor româneşti nu au fost admişi14. Celelalte articole formează bucăţile prin care ia fiinţă desenul mozaicului. Unele bucăţi, mai cu seamă cele în care sunt judecate şi demontate argumentele invocate de diplomaţia ţaristă pentru a pretinde stăpânirea asupra Basarabiei, au duritatea rece a marmurei15. Altele, în special cele în care se persiflează reacţiile organelor de presă apărătoare ale intereselor imperiale, au contururile tăioase ale bucăţelelor de sticlă colorată16 iar încă altele, adică cele în care sunt cântărite raporturile între marile puteri17, demersurile taberelor politice18 sau atitudinea Casei Regale19 împrumută, parcă, din focul aprig în care se întăreşte lutul.
Mozaicul eminescian este fixat în aluatul de piatră al unui adevăr, exprimat în mai multe articole premergătoare seriei publicate în intervalul 3-14 martie 1878: „Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat a cărui a const[it]uit aproape jumătatea. (...). Orişicum, în 1812, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit impropriu suzeranitatea Porţii Otomane. Basarabia fiind în această situaţiune în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, atuncea chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, şi încă şi mai puţin cucerită de la populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi20.
Argumentele invocate şi probele aduse în sprijinul demonstraţiei sugerează că Eminescu analizează situaţia istorică a Basarabiei, atât în 1812, cât şi în 1878, din perspectiva abuzurilor produse de negocierile dintre marile puteri ale Europei, ale căror interese expansioniste au schimbat de mai multe ori cursul istoric al populaţiilor din Balcani. Astfel, în articolul „Tendenţe de cucerire”, publicat la 7 aprilie 1878, gazetarul „Timpului” judecă politica de dominare dusă de Imperiul Rus ca efect compensatoriu al nevoii de umplere a unui „deşert sufletesc” pe care, în mod obişnuit, nu l-ar fi câștigat prin cuceriri, ci prin aşezare paşnică în lume şi prin înflorire culturală. Prezentarea tendinţei de dominare prin sărăcia forţei, nu prin bogăţia spiritului, împrumută, parcă, din coloritul sapienţial al aforismelor, deşi discursul îşi trage sevele din psihologia popoarelor: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice cari-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.”21. Cugetarea de rezistenţă din aceste consideraţii îşi trage puterea din înţelepciunea populară, însă problematizarea vizează inconştientul colectiv. Dacă teza e că locul îl face pe om, în sensul că spiritul unui popor poartă cu sine expresia pulsiunilor date de locuirea unui spaţiu de viaţă, tot la fel de important e că omul face locul, în sensul că acelaşi spirit colectiv va proiecta într-un teritoriu anexat o fantasmă care mimează matricea spaţiului originar. Considerată în curgerea istoriei, politica de expansiune teritorială a Imperiului Rus nu este decât reflexul malefic al confundării fantasmei cu matricea spaţiului originar: „În loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe... tot mai departe”22.
Urmând calea de interpretare deschisă de poet, dezmembrarea ţării Moldovei apare ca simptom ce dă la iveală conflictul între „flămângiunea” cu care roiul de popoare al Răsăritului ameninţă Apusul şi „mreaja de fier” a cosmopolitismului egoist23 cu care lumea tehnologizată a Soarelui-Apune întâmpină revărsările barbare. De altfel, în concepţia lui Eminescu, barbaria şi civilizaţia sunt capetele firului tors al istoriei unui popor24. În devenirea sa organică, şi remarcăm că metafora conceptuală a organicităţii este cheia de boltă a concepţiei lui Eminescu despre popor şi despre stat, un popor face saltul de la barbarie la civilizaţie dacă sâmburii primitivi, dar benefici ai naşterii sale nu sunt atinşi de boala însuşirii şi practicării fără discernământ a unor forme şi conţinuturi alogene, străine de posibilităţile interne ale unui neam. Simţul istoric al unui popor şi versanţii săi etici, binele şi răul, formează un întreg. Trecerea de la barbarie la civilizaţie este evaluată pozitiv (o dezvoltare, o creştere naturală a ceva ce este în chip fundamental bun), trecerea de la barbarie la alte forme posibile de existenţă istorică, precum semibarbaria, este evaluată negativ (un regres, o degenerare a ceea ce este în chip fundamental bun). Prinşi în măcinarea lumilor, românii nu au atins încă stadiul superior al unei civilizaţii, ci formează un popor tânăr, cu simţ istoric fundamental bun, deşi „totdeauna dezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa faţă cu vecinii”25. Considerată din unghiul tensiunii între ceea ce un popor poate deveni dacă îi este permis să se dezvolte nestingherit şi ceea ce el ajunge să (nu mai) fie într-un moment istoric dat, sub presiunea altor forţe naturale ale altor popoare, soarta românităţii cunoaşte (şi merită să cugetăm cât adevăr există într-o astfel de constatare) tot atâtea momente de cumpănă câte furtuni au tulburat apele relaţiilor dintre marile puteri interesate de controlul, sub o formă sau alta, asupra colţului de lume locuit de români. Anul 1812, pare a arăta gazetarul Eminescu, nu este doar anul în care s-a destrămat vechea Moldovă, ştirbită, mai întâi, în 1775, prin cedarea Bucovinei către Imperiul Habsburgic, apoi ruptă în două, prin pactul ruso-turc semnat la Bucureşti în 16/28 mai, ci unul din punctele de cotitură ale istoriei prin care soarta românilor trăitori în ţinutul dintre Hotin şi Cetatea Albă, dintre Prut şi Nistru se leagă de odiseea amară a dezlipirilor de vatră, adică a impunerii de influenţe fără rost şi fără rod, al căror ultim efect este de a împiedica evoluţia unui popor de la barbarie la civilizaţie, de la ghindă la stejar. Eminescu practică, e limpede, o istorie naturală a popoarelor, considerate ca forme colective de viaţă, clasificate în genuri şi specii, conform condiţiilor proprii de dezvoltare. „Naturalismul” vederilor sale istorice nu trebuie să surprindă pe nimeni dacă se are în vedere că secolul al XIX-lea a fost veacul de aur al ştiinţelor naturale şi al psihologiei. Pentru gazetarul „Timpului”, biologia şi psihismul unui popor sunt evidenţe ale fiinţării sale istorice.
În 1878, pretenţiile Rusiei asupra Basarabiei, bucată de pământ locuită statornic de români, urmau să fie decise de marile puteri ale Europei, aşa cum, de altfel, se petrecuse şi în anul 1812. Între cele două momente de răscruce, primăvara anului 1812 şi vara anului 1878, prin Tratatul de la Paris din 1856, Basarabia propriu-zisă, cuprinsă, după cum arată Eminescu, între cinci laturi, de la Bender la vârful lacului Ialpug din ţinutul Bolgradului, de acolo la Reni, şi, mai departe, pe braţul de Nord al Dunării, până la Chilia, iar apoi de-a lungul ţărmului Mării Negre până la gura de vărsare a Nistrului, urcând în cele din urmă către Bender – fusese restituită proprietarului de drept, Principatul Moldovei.
În preajma Congresului de la Berlin, adică în primăvara şi în toamna anului 1878, precum şi după aceea, Eminescu dă glas concepţiei sale organiciste asupra devenirii unui popor şi condamnă cu fermitate desprinderea Basarabiei de România, cu atât mai mult cu cât el considera că ruperea teritorială nu era motivată de voinţa populaţiei, ci de efectele nefaste ale negocierilor între marile puteri. Gazetarul atrage atenţia mai ales asupra cauzelor care au înlesnit abuzul anexărilor: „Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă. Pentru Bucovina s-a cumpărat delegaţii turci şi un general rus, pentru Basarabia asemenea; căci delegaţii Rusiei primise ordin din San-Petersburg să-ncheie pace cu orice preţ, de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia. Dragomanul Porţii, fanariotul Moruzi, cumpărat şi sperând a veni la domnie prin ajutorul Rusiei, a-ncheiat pacea de la Bucureşti. Moldova întreagă n-o putea ceda ruşilor, că atunci n-ar fi avut unde domni, cedă deci jumătatea ei dintre Prut şi Nistru. O flotă engleză stătea în Bosfor şi sili pe sultan să încheie pacea de la Bucureşti. Sultanul ridică mucul condeiului de pe tratat şi trecu pe o altă hârtie: sentinţa de moarte a lui Moruzi”26.
Examinarea cauzelor care determină actul de forţă al anexării teritoriale impune meditaţii despre efectele unui asemenea act de periclitare a evoluţiei prin care un popor atinge stadiul superior barbariei, civilizaţia. Cel mai mare pericol al înstrăinării este alterarea, chiar moartea conştiinţei unui neam, sau, cu alte cuvinte, distrugerea temeliilor „de existenţă socială”27 ale unui popor. Dezbinările politice, atât cele provocate de condiţii interne, cât şi cele pricinuite de cauze externe, nu au consecinţe durabile decât dacă şubrezesc bazele conştiinţei colective: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.”. Nu întinderea teritoriilor ocupate este măsurariul trăiniciei unui neam, ci statornicia valorilor care stau la temelia conştiinţei sale istorice. Acest gând dă seamă despre credinţa publicistului că a aparţine unui neam înseamnă, înainte de toate, a fi parte a unui organism social care nu asimilează, ci renunţă la ceea ce nu este prielnic dezvoltării sale. Dacă îşi ţine neştirbit simţul istoric, ansamblul de elemente spirituale nucleare care îi determină alcătuirea şi evoluţia, un neam îşi conservă identitatea, chiar şi în condiţiile în care este supus altui popor. Dimpotrivă, mutilarea temeliilor grăbeşte pieirea organismului colectiv care a contractat boala renunţării la sine.
Conjugată cu acţiunile stăpânitorilor străini, întotdeauna agenţi ai propriilor interese în dauna nevoilor celor aflaţi sub stăpânire, destrămarea conştiinţei naţionale este, la Eminescu, un fapt asemănător extincției unei specii. Scenariul creionat are, ca stil, intensitatea funestă a unei scrieri apocaliptice şi, ca idee, gravitatea superlativă a acuzelor împotriva unei reţete verificate de distrugere în masă: „Sub forma monarhiei absolute domneşte cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliţie a conştiinţei care închide în temniţi mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un şir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la muncă silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească şi băietani de pe băncile şcolii, pentru nimicuri, pentru credinţe cari au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura şi pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv. (...) Şi dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!”28.
Cenzură, intoleranţă, deculturalizare, teroare, exil, genocid. Acestea sunt, în linii generale, aspectele distinctive ale unui regim despotic orientat spre distrugerea simţului istoric al unui popor subjugat. Aceste mecanisme capitale de „îmblânzire” a conştiinţei unui neam prin întoarcere sistematică şi forţată la barbarie îi apar lui Eminescu ca fapte ce marchează prăbuşirea unui popor. În faţa ameninţărilor expuse sub forma unui inventar de măsuri aducătoare de pieire, renunţarea la fiinţa naţională echivalează cu o întoarcere în haos. Numai conştiinţele colective care îşi înţeleg devenirea se fixează trainic, ca modele, pe pânza mişcătoare a istoriei. Proiectul istoric eminescian are, în aspectul său cel mai cuprinzător, multe elemente comune cu viziunea cosmogonică din poezie, aceea că lumile se nasc din haos spre a se întoarce în haos. Istoria naturală a roiurilor de popoare se desfăşoară în cicluri caracterizate de creştere şi descreştere, facere şi desfacere, viaţă şi moarte. În istoria acestor organisme colective, „alături de germenii de discompunere generală se vor fi aflând şi germenii unei noi vieţi fecunde de un caracter într-adevăr uman”29. În „momentul de faţă”, scrie gazetarul, în încercarea de a surprinde pe care dintre versanţii etici ai istoriei stă contemporaneitatea sa, „ideile bune se află în linie coborâtoare şi aparţin toate fără escepţie trecutului, iar cele rele se află în linie suitoare”. Oare noi, oamenii de astăzi, să dăm crezare respectivei judecăţi? Orişicum, în gândirea lui Eminescu binele, creşterea, tendinţa ascendentă aparţin trecutului, răul, descreşterea, tendinţa descendentă stau în realizările prezentului şi în posibilităţile viitorului. Întrezărim aici, ca în Scrisoarea III, ideea contrastului între lumea veche, a eroilor civilizatori şi lumea nouă, a (re)căderii în barbarie, iar o astfel de convergenţă între gazetărie şi poezie sprijină afirmaţia că istoria, pânză prinsă în rama vremii, ţesătură mişcătoare peste care se aştern desenele trecătoare ale popoarelor, poate face obiectul unei lecturi grave care, aidoma reflecţiilor filozofice şi poetice, interoghează esenţialul şi accesoriul, particularul şi generalul, ceea ce este sau poate fi dovedit şi ceea ce stă în orizontul dovezii. Păienjenişul lumii se preschimbă într-un mozaic de idei, iar acestea, la rându-le, se încheagă într-un basorelief de cuvinte.
 
Note
1 Vatamaniuc, 1985, p. 66.
2 [Domnului Dumitru Brătianu], Opere, IX, 1980, p. 99.
3 [O problemă a istoricului], Opere, XV, 1993, p. 87.
4 [Din veacul al zecelea], Opere, X, 1989, p. 40.
5 [„Istoria...”], Opere, XV, 1993, p. 97.
6 [„În numărul nostru de vineri...”], [„Argumentul de căpetenie...”], „Basarabia”, Opere, X, 1989.
7 „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Opere, IX, 1980; „Românii din Ungaria”, „Bukovinskaia Zaria”, Opere, X, 1989.
8 [„Venim încă o dată asupra scrisorii...”], Opere, X, 1989.
9 [„La anul 1774...”], Opere, IX, 1980, p. 429-431.
10 „Românii Peninsulei Balcanice”, Opere, X, 1989, p. 123.
11 Eminescu, M., Opere, X, 1989, p. 431.
12 Eminescu, M., Opere, XIII, 1985, p. 317.
13 Eminescu, M., Opere, IX, 1980, p. 106.
14 Cf. Cronologia din Eminescu, M., Opere, XVI, 1989, p. XXVII.
15 [„În sfârșit vedem limpede...”]; [„Fără a prejudeca hotărârile Adunărilor...”]; [„Cestiunea retrocedării...”]; [„În numărul nostru de vineri...”]; [„Argumentul de căpetenie...”] ş.a., toate în Eminescu, M., Opere, X, 1989.
16 [„Venim încă o dată asupra scrisorii...”], Opere, X, 1989, p. 53-54; [„Fiindcă noi suntem...”], Opere, X, p. 47-48.
17 „Tendenţe de cucerire”, Opere, X, 1989, p. 73-75.
18 [„De câte ori s-a făcut în Parlamentul nostru...”], Opere, X, 1989, p. 48-49; [„«Pe arborul tăcerii...»], Opere, X, 1989, p. 132-134.
19 [„De câteva zile limbagiul ziarelor liberale...”], Opere, X, 1989, p. 51-52.
20 [„În numărul nostru de vineri...”], Opere, X, 1989, p. 49.
21 Eminescu, M., Opere, X, 1989, p. 73-74.
22 Eminescu, M., Opere, X, 1989, p. 74.
23 „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Opere, IX, 1980, p. 164-165.
24 [„«Pseudo-Românul» în «semibarbaria» lui..”], Opere, XII, 1985, p. 378-379.
25 „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Opere, IX, 1980, p. 166.
26 [„Argumentul de căpetenie...”], Opere, X, 1989, p. 55.
27 [„Cestiunea retrocedării”], Opere, X, 1989, p. 46.
28 [„«Pe arborul tăcerii...»”], Opere, X, 1989, p. 134.
29 [„Alaltăieri, luni dimineaţa...”], Opere, X, 1989, p. 214.
 
Bibliografie
Izvoare
Eminescu, M., 1980, Opere, vol. IX, Publicistică. 1870-1877, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
Eminescu, M., 1989, Opere, vol. X, Publicistică. 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
Eminescu, M., 1985, Opere, vol. XII, Publicistică. 1 ianuarie – 31 decembrie 1881, Editura RSR, Bucureşti.
Eminescu, M., 1985, Opere, vol. XIII, Publicistică. 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
Eminescu, M., 1993, Opere, vol. XV, Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti.
Eminescu, M., 1989, Opere, vol. XVI, Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei RSR, Bucureşti.
 
Referinţe critice
Iulian Costache, 2008, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti.
Nicolae Iorga, 1922, Istoria presei româneşti dela primele începuturi până la 1916, Atelierele Societăţii Anonime „Adeverul”, Bucureşti.
Nicolae Iorga, 1981, Eminescu, Editura Junimea, Iaşi.
Al. Oprea, 1983, În căutarea lui Eminescu-gazetarul, Editura Minerva, Bucureşti.
Dimitrie Vatamaniuc, 1985, Publicistica lui Eminescu. 1870-1877, Editura Junimea, Iaşi.
Dimitrie Vatamaniuc, 1988, Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti.
Dimitrie Vatamaniuc, 1996, Publicistica lui Eminescu. 1878-1883, 1888-1889, Editura Minerva, Bucureşti.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog