Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Prepostmodernismul blagian*

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

O interpretare postmodernistă a lui Blaga generează prudenţe şi aproximări atente, fireşti, dat fiind modelul său de gândire sistematic, organicist, „supraraţionist” sau raţional-deschis (în sensul lui Bachelard), „auroral”. Reflecţiile clare asupra relativităţii valorilor, accentul pus pe ontologic, distincţia tranşantă între „conştiinţa filozofică” şi eseismul cu fragmentarismul implicit şi „secundarismul” său ludic (după expresia lui Virgil Nemoianu) încurajează demersul exegetic privind existenţa unui postmodernism blagian, pe care – din cauza presantelor necesităţi de nuanţare – l-am denumi prepostmodernism blagian.
Apropierile autorului Poemelor luminii şi Trilogiilor în ipostaza simbiotică de poet şi filozof – ipostază care se cere privită mai degrabă ca o ecuaţie abisală în chiar spiritul demersului său poetico-filozofic – de postmodernism sunt însă indiscutabile. Atari apropieri devin de ordinul evidenţei, dacă ne gândim nu atât la demersul doctrinar deconstructivist şi anihilat-nihilist, cât la eforturile programatice ale acestuia de a obţine o imagine globalizantă asupra istoriei prin mijloace retorice dintre cele mai eterogene, dominante, după cum s-a mai spus, de deconstrucţia bazată pe ironie, parodie şi grotesc, pe „simţul critic”. De altfel, Lucian Blaga, făcând o adevărată fenomenologie a noilor stiluri şi mentalităţi eseistice, presimţea revenirea unei neokantiene „ore a criticei”.
Ca şi la postmoderni, cerul valorilor nu este unul platonic, invariabil, la Blaga, ci mereu incendiat de năzuinţe formative, manifestate sub zodia „cumpenei”, a schimbărilor „atitudinilor fundamentale în artă” (care sunt trei, după Max Deri: naturalistă, idealistă, expresionistă), stărilor eseistice, „exploziilor de spiritualitate”. Zeul Proteu dirijează aceste năzuinţe formative spre transformări, mutaţii (valorice), spre „avântul răscolitor al epocii” sau spre noi „sisteme metafizice”, spre „noul stil de viaţă”.
Referindu-se la procesul reînvierii de către naturalism a criticismului kantian, Lucian Blaga adoptă, de fapt, modalitatea postmodernă de „asimilare” a vechilor doctrine şi formule: „Căci niciodată o doctrină nu renaşte fără a fi adaptată la liniile noului stil de viaţă în care renaşte. Un stil acceptă, în alcătuirea sa, elemente de ale trecutului numai după ce şi le-a asimilat. Prin procesul de asimilare, vechea doctrină devine, de fapt, o nouă doctrină” (Lucian Blaga, Zări şi etape, Studii, aforisme, însemnări, Bucureşti, 1990, p. 82).
Conştiinţa devenirii unei doctrine noi prin impactul cu memoria culturală a trecutului o are şi omul postmodern cu o notă foarte puternică, pornită să obţină imaginea totalizantă absolută. Discursul retoric care recuperează istoria devine sincronizant, recuperator şi integrator. „Conştiinţa postmodernităţii, nota rezumativ Radu G. Ţeposu, fiind una eminamente retorică, totalizarea va fi astfel infinit mai uşor de obţinut, ceea ce produce şi un foarte puternic simţ al integrării, al redobândirii omogenităţii. Omul postmodern nu se mai poate elibera de trecut, întrucât acesta revine, în mod automat, în conştiinţa lui prin discurs, prin retorică. Iar a suprima retorica înseamnă cel puţin a refuza propria substanţă umană transmisă de memorie prin limbaj. Conştiinţa limbajului deci face în cele din urmă ca omul postmodern să se întoarcă asupra lui însuşi, contemplând şi acceptând tot ceea ce spiritul uman a produs în timp. Mai mult chiar, forţând reintegrarea, recuperarea totalităţii în retorică” (vezi Radu G. Ţeposu, Istoria tragică grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Bucureşti, 1993, p. 34).
Asemenea postomodernilor, Blaga concepe actul creativ ca pe un act de natură estetică şi retorică. Mai mult decât atât: acesta se supune unui „paralelism” interdisciplinar, fiind, de fapt, un act „cultural”, marcat de apariţia noilor sisteme metafizice, sensibilităţi, manifestate în stiluri şi curente: „Fapt e că în cele mai disparate creaţiuni ale unei epoci, fie într-un gând filozofic sau într-o ipoteză ştiinţifică, fie într-o dramă sau într-un tablou, subzistă o înclinare de ansamblu, o pasiune foarte susţinută pentru o anume formă şi o foarte hotărâtă identificare a creatorilor cu anumite atitudini spirituale. E vorba, aşadar, despre un „paralelism” între năzuinţele manifestate simultan în filozofie sau în politică, în artă sau în ştiinţă, despre un paralelism ce ţine sub puterea sa domenii care îşi au oarecum autonomiile lor” (op. cit., p. 60).
În consens cu paradigma postmodernă, Lucian Blaga concepe un discurs mitopo(i)etic sub semnul facerii în act şi al facerii conştiente intertextuale (facere borgesiană a literaturii din literatură sau chiar din cultură, ştiinţă, politică, filozofie sau facere corelată cu acestea) pe bază de inter-culturalitate şi inter-disciplinaritate. E un discurs deschis, „nou”, producător de revoluţie în domeniul estetic (al creaţiei propriu-zise, dar şi al receptării şi gustului). În acest sens, nu contează punerea accentului pe formă sau conţinut (creatorul postmodern are o religie a formei care se naşte din jocul „secundar” al cuvintelor şi „necuvintelor”, ludicul impunând o autonomizare a discursului, prevalenţa artificiului manierist), totul depinzând de „felul liniei” pe care un nou stil doreşte s-o dea vieţii. Reflecţiile blagiene asupra naturalismului se încheie cu constatarea caracterului relativizant al istoriei înseşi care „nu cunoaşte cuceriri definitive”, fapt care ne face să-l apropiem pe Blaga de gândirea „slabă”, relativistă a postmodernităţii: „Problema raportului dintre conţinut şi formă în artă nu e o problemă de rezolvat o dată pentru totdeauna: ea învie veşnic din propria cenuşă”. Rezolvarea acestei probleme rămâne „un act deschis”, nefiind condiţionat de careva consideraţii estetice abstracte: „De fapt, orice nou stil spiritual reia această problemă, încercând o soluţie în acord cu strădaniile multiple ce alcătuiesc resortul intim al apariţiei sale; accentul ce se pune pe formă sau pe conţinut depinde, în cele din urmă, de felul liniei pe care un nou stil doreşte s-o dea vieţii. Iată pentru ce nici neglijarea „conţinutului”, atitudine adoptată în consecinţa naturalismului, nu poate să fie o înţelepciune definitivă. Istoria nu cunoaşte cuceriri definitive” (op. cit., p. 90).
Despre natura relativistă a unei concepţii se vorbeşte şi într-o secvenţă aforistică din Pietre pentru templul meu, dat fiind că orice concepţie „duce în ultima ei consecvenţă şi la absurdităţi, fiindcă orice concepţie e de la început exagerarea unei idei, hipertrofia unei idei” (sublinieri în text – n.n.).
Relativismul valoric nu are însă, ca la postmoderni, un efect anihilant: conştiinţa limitelor pe care omul blagian o are în sfera lucifericului se linişteşte şi, valorizând totul în pozitiv, se canalizează spre mioriticul „echilibru cosmic”. Categoriile abisale au un rol limitativ, izolator şi aproape negativ în marea rânduială a lumii, dar ele sunt până la urmă prefăcute în momente pozitive printr-o „conversiune transcendentă”. Ceva „limitativ” se transformă într-un „pozitiv”. Depăşind pesimismul demoralizant şi anihilant, omul se integrează destinului ce i s-a dat: „Dacă prin cenzura transcendentă se creează o condiţie prealabilă pentru destinul creator al omului, prin frânele transcendente (categoriile abisale) se garantează permanenta acestui destin, iar prin conversiunea transcendentă se asigură intensitatea şi randamentul maxim al acestui destin” (Lucian Blaga, Opere, 10, Trilogia valorilor, Bucureşti, 1987, p. 631-632).
Este mai puţin acceptabilă apropierea de postmodernism prin prisma secundarului, teoretizat de către Virgil Nemoianu (în vol. O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, Bucureşti, 1997), pe care o acceptă şi Cornel Moraru în monografia Lucian Blaga (Braşov, 2004). Prin elementul eseistic conversaţional, prin cel aforistic, prin fragmentaritate şi scrierea nesistematică, adică prin tot ce reprezintă marginalitatea, „secundarul” care deslocă logocentrismul, Blaga ar fi un postmodern.
Or, jocul secund al conştiinţei filozofice, de care vorbeşte însuşi Blaga, nu e conceput decât ca „o sumă de acte ale acesteia, reflectate asupra ei înseşi”. Aşa cum poetul şi filozoful apar într-o formulă inseparabilă (care dă nota particulară blagiană, după cum observa Vasile Băncilă), tot astfel nu putem disjunge eseisticul fragmentar şi conversaţional de sistematicul unitar. Mai mult, atât eseisticul din corpul sistemelor, cât şi cel din afara lor, este concreativ şi metastructurant. Blaga cerea o „stare de luiciditate” şi o axare conceptuală nu doar filozofului, ci şi criticului, care poate fi călăuzit mai cu seamă de sensibilitate: „Dacă un critic de artă se lasă călăuzit în analizarea şi desfăşurarea unei opere de artă nu numai de sensibilitate, ci şi de o seamă de concepte, adică de o conştiinţă artistică, cu atât mai mult incumbă această sarcină criticului filozofic pus în faţa unei opere de gândire, care de asemenea poate fi judecată în perspectiva şi după criteriile unei „conştiinţe filozofice” (Opere, vol. 8, Trilogia cunoaşterii, Bucureşti, 1983, p. 193).
Mai justificată ar fi asocierea mitopo(i)eticii blagiene cu cea postmodernistă. Argumentul imparabil este recursul la ceea ce Linda Hutcheon numeşte în Poetica postmodernismului „spaţiul construit”. Vladimir Streinu observa că Lucian Blaga a debutat cu „poemul tipografic” (expresia e a lui Mallarmé), citând Gorunul:
Gorunule din margine de codru,
De ce mă-nvinge
Cu aripi moi atâta pace
Când zac în umbra ta
Şi mă desmierzi cu frunza-ţi jucăuşă...
O, cine ştie? – Poate că
Din trunchiul tău îmi vor ciopli
Nu peste mult sicriul, –
Şi liniştea
Ce voi gusta-o între scândurile lui,
O simt pe semne de acum:
O simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
Şi mut
Ascult cum creşte-n trupul tău sicriu,
Sicriul meu
Cu fiecare clipă care trece,
Gorunule din margine de codru...
E o tehnică a dezarticulării versului, frecventă la postmodernişti, care poate finaliza cu „dispariţia lui în proză, de care îl deosebeşte numai capriciul punerii în pagină” (Vladimir Streinu, Versificarea modernă, Bucureşti, 1966, p. 244).
Proza spaţiată, discursul filozofico-poetic, care nu-i deloc străin eseismului, vorbesc însă despre un logocentrism şi nu de un logomarginalism, acesta din urmă fiind apanajul poeziei lui Bacovia.
 
 
* Comunicare ţinută în cadrul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” de la Cluj, ediţia 2006.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog