Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Cuvântul nămaie şi familia lui

Ion POPESCU-SIRETEANU

Alte articole de
Ion POPESCU-SIRETEANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Termenul nămaie, din lat. animalia, pl. animal, cu sensul „vită (cornută)”, „oaie”, este prezentat în unele dicţionare româneşti (Şăineanu, 1996; Candrea; Ciorănescu; DLR). Este glosat ca regionalism pentru Banat (vezi şi Candrea, în GS, I, 173; Densusianu, Graiul, 177). Octavian Răuţ, în Studii, 24, arată că în Banat „în toponimia zonei muntoase apar frecvent Nămaiu şi Nămanu”, iar la p. 34, nota 1: „La Rudăria (Eftimie Murgu) în Ţara Almăjului apelativul este în uz curent ca în expresia mă duc la nămai(= mă duc la miei)”. Numele de familie Nămăilă din Cornea (Banat) este amintit de N. Stoica de Haţeg, 181, dar apare şi subst. comun nămai (p.7, 71) (vezi şi Ioniţă, Metafore, 62-63).
Prima atestare a apelativului nămai „pecus” este, probabil, cea din Anon.Car. Fără îndoială că răspândirea acestuia la dacoromâni era mult mai mare sau chiar generală, după cum vom vedea.
În aromână se păstrează nămal’e, numal’e, nămal’u, numal’u, nămal’iu, nimal’iu, numal’iu(lat. *animalium, animal, animalia) (DDA). În meglenoromână se păstrează nămal’ (în Ţârnareca) cu sensul „vită (fiind vorba despre oi şi capre)” (Capidan, III, 202), nạmal’ „vită mică cornută (oaie, capră)”, pl. nạmal’i (în Liumniţa, Huma) (GS, VI, 172).
Amintim numele de persoane la dacoromâni: Nămaia, Nămoiu, Nămăescul, Nămăiasa, Nămăieşti, apoi Namei, Nemai, Nemăiasa. Primul dintre acestea, Nămaia, a fost atestat în secolul al XVI-lea (DOR, 331-332). Amintim toponimicele Numaişi Nemaia, numele a doi munţi din Şinca-Făgăraş atestate la 1372, respectiv 1476 (DRH.B, I, 14, 225), apoi numele localităţii Nămăieşti creat de la un antroponim Nămaie, nu de la nemo est cum s-a vehiculat (MDGR, IV, 448, şi Al.Graur, Nume de persoane, 7-8). În jurul satului cu acest nume, în fostul judeţ Muscel, au existat o moşie şi o pădure Nămăeasca. Satul s-ar fi numit, conform unei tradiţii, Nemeşeşti. Alte legende pun zidirea mănăstirii Nămăieşti în legătură cu visul unui cioban, deci tot în legătură cu păstoritul (MDGR, IV, 448). Acest nume de sat este cunoscut din vechi documente româneşti (Nămăeşti, DIR.B, I, 475; Nimăeşti, ibidem, II, 362-363). În DRH.B, II, 101, se menţionează satul la anul 1506. Numele este prezent şi în folclor: Şi în munţi se ridica, În munţii Argeşului, Piatra Nămăieştiului (Buga, 841) (vezi şi Densusianu, Opere, I, 190; DERS, 153: Nemai, munte, 1476; Nimăieşti, sat, 1572, şi altele). În sec. al XVII-lea este menţionat numele de pârâu Nimoiul (DIR.B, III, 547-548). În DOR, 333, sub Neam sunt menţionate nume proprii ca Nemiş, Nemul, Nemoiul, Nemoianul, Nimoeşti, Nimoica.
Documente moldoveneşti din sec. al XV-lea consemnează numele unei femei Ana Nemăiasa, care îi vinde lui Ştefan cel Mare, la 1481, satul Ursăşti la Nechid (Gonţa, Persoane, 24), şi numele lui IvanNemai, ai cărui copii, Vasco şi Marena, îi vând lui Ştefan cel Mare, la 1487, un sat pe Bârlad (DRH.A, III, 103).
În jud. Bihor, lângă Beiuş, există o localitate şi un pârâu Nimăieşti(vezi Suciu, I, 426; Godea, Caracteristici, 11). Vechimea atestării urcă până la începutul sec. al XIII-lea, în forma Nema: la 1225 terraNema, apoi Nymala 1292, Nymaia la 1298. O posesiune cu numele Nema era cunoscută la 1394 şi în anii următori (azi Nima Milăşelului) lângă Reghin (Suciu, I, 426). Amintim numele localităţii Nămaş (Suciu, I, 421), cătun al satului Bistra, zona Câmpeni, în Munţii Apuseni. Tot aici prezentăm numele de localitate Nemşa, care apare în documente la 1359 ca villa Nymps, la 1395 Nymisch, la 1400 Nyms, la 1532 Nymeys, la 1733 Nemse, Numsa, la 1760-1762 Nimes, la 1805 Niemesch, urmând formele Nemcz, Nimsa, Nimisch, Nemes, Nemetz, Niemesch, Nemşa (idem, I, 424).
Cităm numele de joc popular Hora de la Nămăeşti (Varone, 80). Emil Petrovici, în Note de folclor de la românii din Valea Mlavei (Sârbia), în AAF, VI, 62,73, a înregistrat namai cu sensul „dar de nuntă” (sens neînregistrat în DLR şi în MDA). „Nuntaşii merg la nuntă «cu namai». «Namáili» constau din «stuacă» (vită: oaie, purcel, miel) sau bani”. Spre a se evita vreo eroare, autorul scrie că namai este „acelaşi cuvânt ca şi nămaie din alte regiuni şi care înseamnă vite mărunte”. Menţionăm că namai „dar de nuntă” conservă o străveche stare de lucruri, când darurile de nuntă, ca şi taxele, erau concretizate în vite mari (vaci, boi), oi (şi acum se spune, în glumă, când i se schimbă numele cuiva din neştiinţă sau neatenţie, deci când i se dă un nume nou unei persoane, că celui cu nume nou trebuie să i se dea ca dar o oaie, ca la botez).
La cele trei exemple citate în DLR, adăugăm: Şi-un cap mare de nămaie Să-l fierbi, soacră, -ntr-o căldare (F.Tr., I, 552); Ăsta nu-i cap de nămaie (ibidem, 553, din Banat). Tudor Pamfile, Jocuri, 103, prezintă textul: Treci ploaie, De nămaie, Că te-ajunge soarele, Şi-ţi taie picioarele (la p.156, unde se indică greşit pagina din text: 351, nu 251, după cuvânt se pune semnul întrebării, dovadă că Pamfile nu cunoştea cuvântul).
Aici precizăm că în DR, V, 794, S.Puşcariu arată cine s-a ocupat întâi de etimologia animalia > nămaie.
O variantă a lui nămaie, nămaieste ińimal, pl. ińimal’e „animal” (din Clopotiva, în GS, VII, 188).
Este interesant de observat că, dacă nămai, nămaie, pl. nămăi, nămaie, nămai, a dispărut în cea mai mare parte a dialectului dacoromân, descendenţi ai acestuia, identificaţi de noi, dovedesc o mare vitalitate.
Aici am aminti diminutivul nimioară, neînregistrat în dicţionare: Tot cântând şi fluierând, Oile napoi turnând. Numa una nu-nturna-le Nimioara din grai lăia-le (Fochi, Mioriţa, 918, din Remetea-Beiuş).
Constatăm că din nămai(e), nemai(e), nimai(e) s-a detaşat cu vremea o temă / o bază lexicală (cu variante) nam- (năm-), nem-, nim- care evoluează de la sensul „animal (în general)” la „oaie” şi „vită măruntă”, după ocupaţia păstorului român, apoi, cu unele sufixe, la „ocol, împrejmuire”, la „gunoi de animale”, la „gunoi (în general)” şi la „grămadă, mulţime, grup”. Această temă lexicală stă la baza unor apelative şi nume proprii.
Mai întâi prezentăm cuvântul nam, după DLR şi MDA, care prin Muntenia are sensul „lucru voluminos”: Namul de buccea din spate… i se tot topise, de ajunsese o biată toltoaşă.Este cu etimologie necunoscută, comparat cu namilă.
Prin numele de familie Nam, Namul se explică numele Nămulescu, şi nu prin Nan(u), cum crede Iordan, Dicţionar, 324. Tot prin Nam, Namu, Namea se explică numele Nămescu. La 1435 a fost menţionat documentar satul Oancea Namnotă, în zona Străşeni din Basarabia, pe Voinova, lângă Voinăuţi (Gonţa, Locuri, 177). Este, evident, numele unui bărbat (Gonţa, Persoane, 523). Acest nume Namnotă trebuie considerat variantă a lui Namotă, derivat al lui Nam cu suf. -otă. Am amintit mai sus numele Namei, pe care îl socotim derivat al lui Namcu suf. -ei, ca în Ciulei, Spinei etc.
Nima este un sat în jud. Cluj (Suciu, I, 426).
Prin nam, Namu se explică numele de familie Nămescu, amintit mai sus (la 1763 Iazul lui Nămescu, Grămadă, I, 340, în satul Mănăstioara / Sf. Onufrie, iar în hotarul târgului Siret la 1673 – deci cu aproape un secol mai înainte – a fost menţionat numele topic Grădina lui Nămescu, idem, II, 440).
Numele Nam are şi forma derivată Nemea şi derivatul Nemescu. Iorgu Iordan, în Dicţionar, 331, cunoaşte şi numele Nemeciuc, derivat de la Nemea cu suf. ucr. -ciuc. Variantă a numelui Nemescu este Nimescu (Iordan, op.cit., 331). Prin apelativul nimai se explică numele de familie Nimai, iar prin acesta se explică toponimul Nimăieşti.
Nemanu este numele unui masiv muntos în Munţii Semenicului şi are „înţelesul referitor la locuri populate cu fiinţe fabuloase, înfricoşătoare, căci scr. neman, tema etimologică a oronimului, înseamnă «monstru»” (Ioniţă, Nume, 95, 186). Iorgu Iordan, Dicţionar, 447, înregistrează numele de familie Nemănescu, Nemen şi crede că acestea s-ar explica prin maghiarul némán „mut” ori prin scr. Nemania, nume de familie. Nemanja este numele unei dinastii de cneji şi ţari sârbi, începând cu anul 1171 şi până la sfârşitul secolului al XIV-lea. Dorin Gămulescu, în Elemente de origine sârbocroată, 161, prezintă cuvântul scr. néman cu sensul „mons” din Anon.Car., 355, şi îl explică prin neman cu sensul „larva, monstrum”, acesta fiind de origine obscură, cu precizarea noastră că larva, monstrum înseamnă „arătare, ciudăţenie, stafie”, „monstru”.
Credem că nemaneste în scr. un vechi împrumut românesc, aşa cum îl păstrăm ca nume topic în Semenic sau ca antroponim şi derivă din nem-cu suf. -an augmentativ, apropiat de nemal, nimal’iu „nămaie”. Numele Nemanja este rom. Nemanea şi a fost folosit de vlahii din Peninsula Balcanică, de la care a fost preluat de sârbi.
În Termeni păstoreşti în limba română, I, p. 353-355, am prezentat cuvântul imaş, dar astăzi nu mai susţinem ipoteza că imaş s-ar explica prin ima, imală, după ce am refăcut, în bună parte, familia lui nămaie (nemai, nimai). Cuvântul este o creaţie românească de la nimaş(din nim-, cu suf. -aş). Prin urmare, nu poate fi vorba de magh. nyomas, cum se spune şi în MDA. În DA se prezintă sensul „loc sau câmp nelucrat, destinat pentru păşune; păşune comună a locuitorilor unui sat; câmpul… unde pasc vitele (cu deosebire oile), în opoziţie cu suhat, locul de păşune pentru vitele mari”. Ciorănescu spune că n iniţial dispare prin fonetică sintactică, dar are în vedere cuvântul maghiar. Şi noi explicăm apariţia lui imaş prin fonetică sintactică, dar din cuvântul nimaş, pe care îl socotim ca având sensul principal „loc unde pasc oile” (cum se arată în definiţia din DA; vezi şi Popescu-Sireteanu, Termeni păstoreşti, I, 334). Iată câteva exemple: Numai pruncii fără tată Ca grădina-n imaş lăsată (Bârlea, I, 181); C-o fătat mânza-n imaş(idem, II, 211); Nu lăsa boii-n imaş (F.Tr., I, 143). Prin urmare, structura în nimaş devine în imaş. Un nume topic Vârful Nimaşului a fost menţionat de Mătasă, 43. În Valea Bistriţei, nimaş este „loc de păşune ca proprietate devălmaşă” (Vuia, II, 195). Iar în Călimani, inimaş este „păşune” (idem, II, 196) şi „loc de păşune pentru vitele mari, care nu pleacă la munte” (idem, II, 261). În Toponimia comunei Suceviţa, am înregistrat mai multe nume topice Imaş: Imaşu Bereheza/ Imaşu Berchezului, Imaşu di la Furcoi, Imaşu di la Rotari, Imaşu di la Ţâgani, Imaşu di la Unguru, Imaşu La Dealu Cârşmi, Imaşu la Niclauş, Imaşu Mănăstiri, Imaşu Zneamânului, Imaşeli. Al Bocăneţu, în Terminologia, 252, prezintă termenul imaşcu variantele nimaş, mimaş, emaş, iemaş, iamaş.
 
* * *
Dintre dicţionare, numai DLR şi MDA cunosc termenul nimăt cu sensul „loc (la stână) îngrădit, uneori acoperit, amenajat pentru adăpostirea oilor sau a altor animale”, iar prin extindere semantică „îngrăditură sau gard din crengi (rămuroase)”. Termenul apare în răspunsurile la chestionarul lui Hasdeu, vol. X, 188, comunicat de S.Fl.Marian; în „Şezătoarea”, II, 23, 42; III, 87; în „Ion Creangă”, III, 300; în ALR; în materialul cules prin anchetele dialectale efectuate de institutele de lingvistică (în anul 1949 şi următorii) din Ţara Haţegului, Valea Bistriţei şi Valea Moldovei; în Glosar reg, 49; Sfarghiu, 118. Are şi variantele nimắt, (pl. niméte), nămat, nămắt, nắmăt, nămet (accent necunoscut).
În DLR se afirmă că termenul este răspândit în Transilvania şi în Moldova, dar se citează în Lexic reg., I, 83, unde cuvântul este semnalat de Traian Cantemir din Rm.Vâlcea, cu sensul „gard viu”. A fost înregistrat în ALR II, 792/798 (puncte cartografice din Muntenia) şi în ALRT, 165 (Ciocăneşti, jud. Suceava). Termenul este prezent şi în lucrări necitate în DLR: nimăz (cu z în loc de t), în Lexic reg., 2, 123, cu sensul „staul în care se ţin mieii noaptea”, înregistrat de Ioan Lazăr în mai multe localităţi din zona Fălticeni; nămắt în Gl. reg. Oltenia, cu sensul „loc împrejmuit (lângă casă sau la stână) în care se adăpostesc oile, vitele; ocol, obor” din localităţile Voineasa şi Mălaia, jud. Vâlcea. Îl cunoaşte Vuia, II, 293, 295, din nord-vestul Moldovei, din Ţara Haţegului, din Munţii Sebeşului. În Glosar reg., 49, este semnalat din mai multe localităţi de pe Valea Bistriţei (N-V Moldovei). Gl. reg. Olt., 72, înregistrează şi nămáş „gunoi de grajd”, cuvânt care lipseşte din DLR, iar în MDA are sensul „torent”, cu etimologie necunoscută; se face trimitere la I. D. Ionescu, Glosar din jud. Gorj, publicat în BPh, VI, 1939, p.230, unde cuvântul este menţionat fără plural, fără accent şi cu sensul „bălegarul vitelor”. În Gl. reg. Olt., 72, se înregistrează şi verbul nămăşeşte/ se nămăşeşte „se gunoieşte”, din Strehaia, derivat fără îndoială de la nămaş. D. Udrescu, 180, înregistrează nămắt cu sensurile: 1) „sedimente rămase după revărsarea apelor curgătoare”, 2) „întăritură făcută pe malul apelor curgătoare pentru a împiedica revărsarea”, 3) „(adverbial) mulţime”: E nămăt mare de fructe. Dorina Bărbuţ, 139, cunoaşte nămăt, nămete cu sensul „ocol de vite; stână” (vezi şi NALR. Oltenia, pct. 902, 903). În Câmpulungul Moldovenesc am auzit expresia a schimba nimătul „a muta locul unde se află stâna”. Tot acolo nimăt scrutat înseamnă „nimăt luat dintr-un loc şi pus în alt loc”. Nămăt înseamnă şi „grămadă de nisip, pietriş, mâl, lemne, adusă de ape la cotituri” (Moldovanu, 28-29); „construcţie care abate apa la moară” (idem, 159, nr.881), în forma nímăt are sensul „linie care desparte două ogoare, două livezi sau două fâneţe” (idem, 153, nr.883). Acelaşi sens îl are nămat: „locul nearat între două locuri arate”, sinonim cu meşdină, mejdină, miezuină, hat, răzor, hotar, ş.a. (Bocăneţu, Terminologia, 216/ 98). La Fundu Moldovei, jud. Suceava, nimăt este „coşer; ocol pentru oi” (Lucău-Rusan, 438), iar în Şaru Dornei „ocol înalt de doi-trei metri, cu bârne dese, pentru protecţia oilor împotriva lupilor” (Paţa, Graiul, 152).
Localitatea Unimătdin zona Carei a fost atestată mai întâi la 1383 în forma Wynemety, la 1460 Uinemethi şi, cu neînsemnate deosebiri grafice, Ujnyzimet la 1851 şi Uinimet la 1854 (Suciu, II, 219). Acest nume este format din Nimet, nemet, Nimăt precedat de magh. uj „nou”. Fiind vorba de Nimătul Nou, se înţelege că a existat şi Nimătul sau Nimetul (satul vechi), dispărut înainte de a fi atestat Nimătul Nou.
Cu privire la originea termenului, autorii DLR şi autorii MDA îl consideră împrumut ucrainean, din namét „cort, coşar”, admiţând părerea lui Gh. Mihăilă, Studii, 92, care spune: „provine din ucr. namét, care are, printre alte sensuri, şi pe acela de ‘cort, şatră, coşar’ şi este pentru limba română un dublet etimologic a lui nămet(e) „morman de zăpadă, troian”, răspândit în sudul ţării şi împrumutat cu acest sens din dialectele slavo-bulgare”. O părere diferită au emis autorii Glosarului regional, p.50, care consideră că nimăt s-ar putea explica prin magh. nyomat „apăsare”, dar trimit şi la o comparaţie cu bătătură.
Nu admitem nici una dintre aceste soluţii etimologice, care ne par mai mult decât forţate. Prima, chiar dacă din punct de vedere formal ar putea fi admisă, nu are susţinere semantică, iar a doua nu poate fi admisă nici formal, nici semantic, fiind cu totul fantezistă.
Părerea noastră este că nimăt, nămăt (cu variantele) se explică prin nămaie, nămai, înlocuindu-se în graiurile populare terminaţia -aie, -ai, simţită ca sufix cu sufixul colectiv -ăt (-et) şi prin trecerea sensului de la „animal”, „vită măruntă”, „oaie” („miel”) la „locul unde stau închise oile, vitele, mieii”, „ocol, îngrăditură”, ajungându-se la sensul mai îndepărtat „gard viu” şi chiar la „întăritură făcută pe malul apelor curgătoare pentru a împiedica revărsarea”, „mulţime”, „sedimente rămase după revărsarea apelor curgătoare”, „boală de ochi”. Sensul „gunoi de grajd”/ „bălegarul vitelor” stă în imediată legătură cu „ocol”, cu „ceea ce rămâne de la oi, de la vite”.
Avem şi sensuri uşor specializate: în Broşteni, 17, 46, nimăt este „locul unde dorm oile cu lapte” şi „adăpost provizoriu, îngrăditură în care dorm oile mulse”. În Doroteia, jud. Suceava, nímăt, pl. nímiti, este „locul unde dorm oile. Nimăt este şi „o boală de ochi”, pentru vindecarea căreia se foloseşte un descântec de nimăt (Rosetti, Limba descântecelor, 37, din Vaşcău), dar nu avem o descriere a bolii să putem explica apariţia sensului.
Nămáş, aşa cum l-am prezentat mai sus, se explică prin baza lexicală năm- cu suf. -aş, iar verbul se nămăşeşte are infinitivul a nămăşí, explicabil prin nămaş cu suf. . Nămaş este numele unui sat în jud. Alba (cătun al sat. Bistra) (Suciu, I, 421).
 
* * *
Năméteeste considerat ca împrumutat în română din bg. namet (DLR, DEX, MDA); namet „amplasament”, „impozit” (Ciorănescu, 536); sud-slav: bg. námet „troian de zăpadă”, „gunoi”; scr. nаmet „depunere”, „troian de zăpadă”, comparat cu rus. regional namët „troian de zăpadă” (SDE, 283). De origine bulgară şi sârbă îl consideră Candrea, pe când Scriban crede că este vsl. nametǔ „cort” (a cărui formă e ca a troianului), nametati „a zăcea”; bg. námet „troian”, ceh. námet „cort”.
În română nămete (cu variantele nămét, nămat, năiméţ, naméte, naméţ, neméte, nemét, nomét, momét) are sensurile „cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol; troian, noian” şi, prin extensiune, „cantitate mare din ceva; grămadă, morman”. Din DLR înţelegem că pluralul nămeţi înseamnă şi „mulţime de ani”: Şi-asupră-mi anii grei şi-aştern nămeţii (Vlahuţă). Mai întâlnim nămeţi de verdeaţă; nămeţi de apă; nămete de lemne, chiar şi nămete de erudiţiune. Are pl. nămeţi, nămeturi. Regional se foloseşte şi namilă cu sensul „nămete” (MDA).
Deşi dicţionarele susţin varianta provenienţei străine, a împrumutului, credem că această părere nu se mai justifică. Nămet este un vechi derivat românesc de la baza lexicală năm- cu sufixul colectiv -et şi a însemnat cândva „mulţime, grămadă de oi, mai ales albe, dar şi oi în general”. De altfel, când priveşti de departe o turmă de oi, poţi să crezi că-i o mare pată de zăpadă (altădată oile sânt confundate cu bolovanii). Din română, cuvântul a fost împrumutat în limbile vecine. Aparenta origine slavă (veche slavă, sud-slavă) are ca punct de plecare prezenţa cuvântului în bulgară, sârbo-croată, poate şi în ucraineană (de unde în rusa de vest), dar, şi fonetic, şi semantic, avem de-a face cu baza lexicală nam-/ năm- căreia i s-a ataşat suf. -et (colectiv).
Cuvântul nămet „zăpadă multă” este cunoscut şi la meglenoromâni (Capidan, III, 202), cu varianta nămete (GS, VI, 172), dar nu-l găsim la aromâni şi la istroromâni.
Amintim că un Mitu Nemet din Livezeni (Transilvania) a fost menţionat la 1837 (Constantinescu-Mirceşti, 159), iar un toponim Gruiul Nemetului din Cândeşti (Târgovişte) a fost menţionat într-un document din sec. al XVII-lea (DIR, II, 271). Nămete este numele unui sat din jud. Gorj. Numele românesc de familie Nemetar fi, după Iordan, Dicţionar, 331, ungurescul német „german” sau săsescul Nemeth.
 
* * *
Alături de nămete se explică nămetenie „matahală”, cu etimologie necunoscută în DLR, iar în MDA comparat cu nămete. Tot aici trebuie încadrat nămetíe „matahală”, comparat cu nămete. Amândouă aceste cuvinte trebuie puse în legătură cu sensul „grămadă, morman”, aici „fiinţă închipuită, de proporţii mari”, chiar „prost”. Prezentăm câteva exemple excerptate de noi: Măre, câţi turci şi câte alte nămetenii n-au trepădat prin vecinătăţile astea…(Codin, Legende, 12); Se pomeneau creştinii cu nămeteniile în casă (idem, ibidem, p.23; vezi şi p. 44);…era o nămetenie de om groaznic cu mâinile ca furcile şi cu picioarele ca răşchitoarele (Rezuş, Dochiţa, 17).
Nătăménie lipseşte din DLR şi din MDA, dar se înregistrează natamenie, ca variantă. Are sensul „prostovan”. L-a semnalat Lucian Costin, în Graiul, II, 135, cu un exemplu: Las-o pe nătămenia asta. Este o variantă a lui nămetenie, cu metateză, cum se vede şi din DLR: natamenie, variantă a lui nămetenie.
Cuvântul nătămét, fără etimologie în DLR (MDA îl compară cu nămete), regional cu sensul „grămadă, mulţime de...” (semnalat din Obislavu-Rm. Vâlvea, în „Ion Creangă”, III, 202, cu citatul: Într-o zi s-a nemerit la fereastra ălui palat fata împăratului care, văzând atâta nătămet de purceluşi grohăind… îi zice porcarului…). Apropierea de nămet(e), făcută de către autori, este utilă şi stabilim o legătură cu nămetenie care are varianta cu metateză natamenie/ nătămenie. Suf. -énie din nătămenie a fost înlocuit cu -et. Vezi totuşi explicaţia propusă de Andrei Avram, în Contribuţii, 111-112, pe care nu o acceptăm. Nameténii şi Nămetíi sunt înfăţişări sub care apare diavolul (Pamfile, Duşmanii, 257).
Aromânii au verbul nămătisescu „a vrăji”, cu derivatele nămătisire„vrăjire” şi nămătisit„vrăjit”. Nu se dau, în DDA, 853, indicaţii etimologice. Credem că în acest dialect a fost folosit cuvântul nămăt „mulţime de oi”, care, cu suf. gr. -isi, a creat derivatul nămătisescu, probabil cu sensul „a descânta când se strică turma de oi, când oile dau lapte puţin din cauza unor boli”.
 
* * *
Omăt1 în DLR este sinonim cu nea şi cu zăpadă. Sunt prezentate contexte cu atestări începând cu mijlocul sec. al XVII-lea (1645). Omătul mieilor (al cocostârcilor) este zăpada care cade la începutul primăverii. Regional, este sinonim cu nămete. Are variantele umắt, úmet, uméte, omét, homét, oméţ, omát. Ar fi împrumutat din ucr. obmet „măturare; pospai”. Are o familie bogată: omătói, omătós, -oásă, omătúţe, omeţí (aceasta cu variantele omătá, ometí, ometá). Şi în MDA este considerat ucrainean, tot din obmet.
În dicţionare mai vechi, omăt este considerat împrumut slav (sb., ucr.). Cihac, II, 210, îl include în familia lui nămét. Şăineanu (1996) îl explică prin sl. ometŭ, Candrea prin sb. omet „măturătură”, Scriban prin v. sl. ometŭ„chenar, plasă de pescuit”, sb. omet „măturătură”, umet „gunoi măturat, troian”, bg. námet „nămete, troian”, rut. zámet „viscol”. În DEX se explică prin sl. ometŭ „măturare, pospai”. Şi pentru autorii SDE, 291, omăt este împrumut slav şi trimit la o comparaţie cu slavonul оy мєтъ „bălegar”; rus. umet „îngrămădire”, „vrăvuire”, „şanţ”, „adăpost cu val”, „băligar” (acesta din umetati „a arunca”, „a îngrămădi”), umetcivâe snega „mormane, troiene de zăpadă în jurul locuinţei”. „Un prototip cu prefixul o- confr. scr. omet „mătură”, „loc măturat”, ucr. omet „cant”, „poală”, „marginea hainei”, rus. omet „claie de paie”, „marginea hainei” – semantic ar fi „mai îndepărtat”. Şi Lobiuc, în Contactele, consideră cuvântul ca fiind de origine ucraineană.
Nu admitem originea slavă a lui omăt. În explicaţia propusă de noi, avem în vedere structuri ca un nomăt, într-un nomăt din variante nomet, *nomăt ale lui nămăt, nămete. Apariţia unui o între n şi m se întâlneşte şi în nomină (variantă a lui namilă). Prin fonetică sintactică se poate clarifica apariţia lui omăt, omet, ca variante ale lui *nomăt, nomet. Înrudirea lui omăt, ometcu nămete, nămăt este incontestabilă, iar încadrarea acestora în familia lui năm- este necesară. Prin urmare, omăt reprezintă o variantă a lui nămăt, nămete.
DLR prezintă cuvântul nămăt, care, regional, are sensul „plată”, (ironic) „pedeapsă” (din Brădişorul de Jos – Oraviţa). Este citat contextul: Viń tu acasă; îţi iai tu nămătu şi se propune o comparaţie cu scr. namet„impozit”. Dar namet din scr. este împrumutat din română, nămet (<nămaie). De la sensul „vite cornute (mari sau mici)”, termenul a evoluat la sensul „impozit”, „dare”, „plată”, dar şi „pedeapsă” . Ultimul sens se explică uşor dacă avem în vedere faptul că pentru oi şi vite se plătea o taxă, un impozit. Uneori vitele cornute şi oile produc pagube în culturi, din care cauză se aplică pedepse celor vinovaţi. Subst. colectiv nămăt (nămet) a putut căpăta sensul „impozit”, „dare”, aşa cum pentru noţiunea „taxă pentru păşunat” se folosesc termenii păşune, mutare, păscătoare, suhat. Amintim şi faptul că în trecut impozitele sau diversele dări şi amenzi se plăteau în natură: vite (mari şi mici) şi cereale.
 
* * *
Nămắş, nămắşuri, cu etimologie necunoscută în DLR şi în MDA, cu sensul, regional, „torent”, a fost înregistrat mai întâi în Lexic reg., 1, 49, dar nu „torent”, ci „venitură de apă alcătuită din pământ, nisip, resturi de buruieni etc.” (din Bistriţa-Turnu Severin). Dacă sensul „torent” nu se explică în legătură cu nămaie, nămăt, cel real, semnalat de Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, se explică prin aceea că venitúrile de apă sunt adesea constituite din vite moarte (mai ales oi luate de şuvoaie), dar şi din gunoiul vitelor, din „sedimente rămase după revărsarea apelor curgătoare”, numite nămăt în Argeş (vezi mai sus). Aşadar, termenul nămăş trebuie considerat ca făcând parte din familia lui nămai, explicabil prin înlocuirea terminaţiei -ái (-ắi) cu suf. -ắş (-áş). O astfel de schimbare de sens nici nu putea să apară decât într-o zonă muntoasă, unde apele vin iuţi (cf. şi numele Bistriţa). Dorina Bărbuţ, 139, înregistrează nămaş, -uri, cu sensul „gunoi de grajd” sau şi „aluviune”, ceea ce confirmă explicaţia pe care o propunem. Întrucât elementul principal al viiturilor l-au constituit gunoiul strâns de la oi şi vite mari, dar şi vitele moarte, era firesc deci ca numele acestora să fie pus în legătură cu nămaie, cuvânt utilizat frecvent în Banat şi în zonele învecinate. Nămaşul Onacului este nume de munte în Apuseni (Frâncu-Candrea, Rotacismul, 122), iar Nămaşeste numit un cătun al satului Bistra (Suciu, I, 421) în jud. Alba.
 
* * *
Cuvântul nămálă1, cu răspândire regională, este prezentat în DLR cu sensul „noroi”, în următorul context ilustrativ: Glodul sau nămala grasă, gunoită a marginilor de bălţi şi mlaştini. Dar contextul nu ne vorbeşte despre „noroi”, ci despre „mustul care se scurge din gunoiul depus pe marginea bălţilor şi mlaştinilor”. Este vorba, fără îndoială, de gunoiul de vite (mari şi mici). Amintim că nămai(e) a evoluat şi la sensul „gunoi de animale”, „gunoi” în general, „grămadă”. Deducem că nămală1din DLR reprezintă cuvântul nămală „vită, oaie”, în care l s-a păstrat, nefiind urmat de e, care să provoace palatalizarea acestuia şi apoi vocalizarea lui l palatalizat. Sensul cuvântului s-a schimbat din cauza locului de aşezare (temporară) a gunoiului de la vite, în apropierea unei ape (baltă, mlaştină), spre a fi mereu udat, să fermenteze.
 
* * *
Nămórnic are în DLR sensul „(regional) care întrece (cu mult) limitele normale de volum, înălţime, putere etc.”, ca în brazi nămornici, cai nămornici, bărbat nămornic. Înseamnă şi „namilă”, „matahală”. Cuvântul a fost înregistrat de Şt. Paşca, Glosar, 44, cu sensul „fiinţă mare peste măsură, matahală”, din Sângeorz-Băi, iar din Frata cu sensul „colosal, cumplit”. Are varianta nimórnic. Cuvântul este cu etimologie necunoscută, comparat cu mamor, mamorniţă. În MDA este prezentat cu etimologie nesigură, comparat cu mamor. Credem că s-ar putea compara şi cu mal sau namilă.
Considerăm că nămórnic a fost derivat de la baza lexicală năm-, cu suf. -órnic, aşa cum se întâlneşte acest sufix în comornic, datornic, spornic, statornic.
 
* * *
Prin asimilaţia năm- > măm- se explică mămáie, mămắie, mămấie, considerate drept variante ale lui momâie, dar de fapt aceasta din urmă este variantă a lui nămaie etc., fiind prezentat cu etimologie necunoscută în DLR. Iar mămâiáţă „mogâldeaţă”, „fantomă, nălucă”, tot cu etimologie necunoscută, este un derivat al lui mămâie, cu suf. -eaţă (<năm-).
 
* * *
Un cuvânt pentru lămurirea căruia lexicologii nu au reuşit să aducă soluţii este námilă. A.Cihac (II, 192-193) îl înregistrează cu sensul „Quelq’un de très grand, d’énorme, monstre”, citând din Anton Pann: ce namilă de om eşti; este o namilă mare, tot pestriţă pe spinare şi din Convorbiri literare: ce namilă de om. Îl consideră ca făcând parte din familia cuvântului merţă, care provenea din croatul namira „comble, excédant”. Despre această etimologie Ciorănescu spune că „nu este convingătoare”, iar noi o prezentăm ca pe o curiozitate. Tiktin, II, 1032, prezintă citate din Ispirescu (Ei…. se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii), din Vlahuţă (Ne uităm cu groază-n sus la namilele de stânci) şi din Ion Ghica (Două namile de case, cu pridvoare, săli mari, tinzi şi paratinzi), dar etimologia îi este necunoscută. Nici Candrea nu aduce o soluţie etimologică. Scriban prezintă cuvântul namilă pentru vest, iar pentru est dă unele variante. Îl citează pe Reteganul care foloseşte nămală în loc de namilă. Nu propune nici o soluţie etimologică. Ciorănescu, 536, consideră termenul drept „creaţie expresivă”. Autorii DLR glosează cuvântul cu sensurile 1) „fiinţă sau lucru de proporţii exagerate, mari, uriaşe (şi adesea cu contururi vagi); matahală, colos, (regional) nătărală”; 2) „fiinţă fantastică de mărime enormă şi cu înfăţişare de obicei îngrozitoare”; 3) „sperietoare, momâie”. Tot aici sunt prezentate, după unele dicţionare sau glosare, variante ale cuvântului: námină, nắmilă, nămálă, nómină, mámilă, mámină, mánină, mómilă, mlámnilă. Pentru primele două sensuri sunt prezentate multe citate, dar cele mai vechi (din Cantemir, Gorjan) se referă la variantele mamină şi namină; citatele pentru namilăsunt din Odobescu, Sp. Popescu, Galaction, Topârceanu şi nu se reproduc citatele din Pann, I. Ghica, Ispirescu prezentate de Cihac şi Tiktin. Şi în acest dicţionar cuvântul este „cu etimologie necunoscută”. Ov. Densusianu, în „Neamul românesc literar”, 1910, nr.43, 24 oct., p. 682-683 explică namilă prin animal.
Părerea noastră este că namilă reprezintă un caz tipic de izolare a unui cuvânt de familia sa. Derivat de la aceeaşi bază nam (< nămaie) prin înlocuirea terminaţiei -aie cu suf. -ilă, termenul s-a impus cu accentul pe prima silabă, dar varianta nămală susţine ferm încadrarea cuvântului în familia lui nămaie.
Credem că namilă a apărut în vremea când termenul de bază însemna doar „animal”. Evoluţia spre sensul „fiinţă fantastică de mărime enormă….” este determinată de specificul fanteziei populare, care a creat animale fantastice de proporţii uimitoare. Evoluţia semantică a cuvântului trebuie pusă în legătură cu păstoritul, pentru că păstorii sunt mereu în situaţia de a-şi apăra vitele de fiare. Pierderea legăturii cu radicalul (considerând că nam- şi năm- reprezintă un radical), cu familia, a dus la apariţia unor variante ciudate, dar explicabile.
Între variantele lui námilă este şi mómilă, care a apărut printr-o asimilaţie regresivă: n-m > m-m pe de o parte şi printr-o altă asimilaţie, de data aceasta progresivă: na- > -nă- > no ca în nomină (o altă variantă a lui namilă). Al Viciu, în Glosar, 118, prezintă cuvântul momilă ca circulând cu sensul „om sau vită mare”, sinonim cu namilă, mătăhală (în Banat).
Se pare că prin momilă fără sufix, mom-, se explică oronimul Moma din Munţii Apuseni.
Prezentăm câteva exemple excerptate de noi: [anarhia] Această namilă sângeroasă (Budai Deleanu, 273); …numai iaca o dihanie câtu-mi-ţi-i namila stătea în cărare parcă-mi aţinea calea (Voronca, 209); …a văzut o nămilă lungă, neagră, ca un cal (idem, 673); o namilă de om mânca brazde (Creangă, I, 108); Venia înspre ei dinspre Başău o namilă de om lungă, lungă de nu-i mai aflai măsura (Codin, Legende, 30); Când noaptea iată că vine o namilă de vulpe… (Sbiera, 219); nu-i veni la socoteală că o namilă aşa de mare, de înaltă şi de groasă ca zmăul se uită horţiş la dânsul (idem, 234).
La meglenoromâni, cuvântul namilă este prezentat de Capidan, III, 202, cu sensul „om mare şi înalt”, dar nu este exclus să aibă şi alte sensuri.
 
* * *
În DLR, nemeş2 este „nobil maghiar, de obicei mic sau mijlociu; prin ext., persoană care aparţinea unei categorii sociale de stăpâni de pământ fără titluri nobiliare; boier; nobilime (maghiară), de obicei mică şi mijlocie”. La noi nu sunt rumâni, numa ńemeşi (Densusianu, Graiul, 191). În sintagma piatră nemeşă = piatră preţioasă. Are şi sensuri care nu ne reţin interesul, precum adj. nemeş (prin Oltenia) „de dimensiuni potrivite, nici prea mare, nici prea mic”, „potrivit, micuţ, frumos. Oalănemeşă, oală micuţă, bobeică, bobicuţă” (Ciauşanu, Culegere, 182), „papuci”. Are variantele: nemíş, neámiş, neámeş, nímăş(vezi şi Bărbuţ, 141).
Deşi dicţionarele spun că acest cuvânt este în română un împrumut maghiar, din nemes, considerăm că este vorba de un derivat românesc al lui nem-, nim-, cu suf. -eş ca în álbeş, bálmeş, băláieş, búrteş, coádeş, coárneş, dúgleş, foáleş, gúreş, moáleş, oácheş, péleş, ráreş, trúpeş şi altele (v. Dicţionar invers, 627-629). Cuvântul trebuie să fi însemnat iniţial „om bogat în vite mari şi oi”, apoi „om bogat în vite, oi şi pământ” şi este, pe un anumit plan, un sinonim al lui boier. Cu timpul s-a creat în Transilvania o mare diferenţă între nemeşi şi ţăranii iobagi, cei dintâi bucurându-se de privilegii însemnate. Mulţi nemeşi de origine românească au fost deznaţionalizaţi şi au devenit unguri. Dar chiar şi acolo unde nemeşii români şi-au păstrat limba şi originea etnică, se diferenţiau de iobagi, de rumâni. Iată un scurt text edificator, consemnat în Clopotiva: „nemeşii au nedeia de-a băşca (= separat), fac jocu de-a băşca de rumâni” (Conea, Clopotiva, II, 528). Într-un fel asemănător, era diferenţa care exista între clăcaşi şi răzeşi în Moldova. În acelaşi sat erau şi clăcaşi, şi răzeşi, diferenţiaţi chiar prin locul ocupat în vatra satului. Clăcaşii făceau, în sărbători, hora lor, pe când răzeşii o făceau pe a lor, fără să se amestece.
Cuvântul nemeş este prezent în folclor: Dar eu zău nu i-am furat, Făr cu stava i-am mânat De la nemeşul bogat (F.Tr., I, 13); Toţi ţin calea la strâmtori, Prind pe nemeşi călători (ibidem, 423). Este prezent şi în vechi texte româneşti, reproduse în DLR.
Am amintit mai sus că, după o tradiţie, numele de sat Nămăeşti a avut forma Nemeşeşti, fiind derivat de la un antroponim Nemeş cu suf. -eşti. Dar toponimia cunoaşte multe nume de locuri Nemeşsau variante. Astfel, localitatea numită acum Nemşa, jud. Sibiu, a fost atestată, mai întâi, la 1359 ca villa Nymps, la 1395 Nymisch, la 1400 Nyms, la 1532 Nymeys, la 1733 Nemse, Numsa, la 1760-1762 Nimes, la 1805 Niemesch, la 1808 Nemcz, la 1839 Nimsa, Nimisch, la 1850 Nemes, Nemetz, la 1854 Nemes, Niemesch, Nemşa (Suciu, I, 424). Se vede clar că numele vechi al localităţii este Nimiş, Nemiş, Nimeş. În forma actuală s-a petrecut suprimarea lui e / i dintre m şi ş dintr-o variantă Nemişa. Tot cu suprimarea acestei vocale se prezintă numele Nemche (= Nemşe), sat menţionat la 1427, astăzi dispărut (Suciu, II, 376). Amintim aici numele topice Nemşei, Nemeşeşti, Nemeşu (DTB, VI, 84-85; Ioniţă, Glosar top., 75; idem, Nume, 264).
Cuvântul nemeş intră în componenţa numelor unor sate menţionate de Suciu, I, 423, existente astăzi, dar şi în componenţa numelui Nemes Vasary, sat dispărut, menţionat astfel la 1561 (Suciu, II, 419).
Familia apelativului nemeş în limba română este numeroasă. În DLR sunt înregistrate următoarele derivate: nemşél(şi regional nemişél, -eá, nemeşícă), nemeşésc, nemeşéşte, nemeşí, nemeşíe, nemeşíme, nemeşoáică, nemeşoáie, nemeşúg. Unele dintre aceste cuvinte au vechi atestări, aşa cum nemeş şi nemeşoaie sunt atestate ca apelative încă din sec. al XVI-lea (Documente şi însemnări, 266). Conform DERS, 155, nemeş înseamnă „boier de rang inferior în Ţările Româneşti”, primele atestări datând de la 1505 în Ţara Românească şi 1559 în Moldova.
În maghiară cuvântul nemeş este un vechi împrumut românesc, pe nedrept şi neargumentat considerat împrumut în română.
 
* * *
În DLR, subst. neam, pl. neamuri, are următoarele sensuri: 1)„(învechit şi popular) rând de oameni din aceeaşi generaţie; generaţie”; 2)„totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianţă; persoană care face parte din aceeaşi familie cu cineva (în raport cu aceasta), rudă, nemotenie, nat; nemet, nemenie, nemeşug; „partea de ţarină pe care o lucrează o familie”; 3) „familie boierească; grup, mulţime de boieri, totalitatea boierilor, boierime, aristocraţie; clasa boierilor”. Reproducem din DLR un context ilustrativ preluat dintr-o carte a lui Andrei Oţetea: „Urmaşii boierilor mari care n-au ocupat slujbe corespunzătoare rangului părinţilor se numeau neamuri şi nu plăteau bir”; 4) „seminţie; trib; populaţie; (învechit) norod”; 5) „popor; naţiune”; 6)„grup, ceată; tagmă”; 7) „origine socială (nobilă), obârşie”, „naţionalitate”; 8) „soi, fel, gen, specie”. Din toate aceste semnificaţii reiese sensul mai general „mulţime, grămadă”.
Este interesant că Cihac, II, 518, observa legătura existentă între cuvintele neamşi nemeş, iar în urma acestei constatări, alături de neménie, nemoténie, nemeşúg ca derivate ale lui neam, include némeş, nemeşie, nemeşúg, nemeşésc ş.a. Face o comparaţie cu alb. nam„renom, renommée, considération” şi precizează: „le vocable alb. n’est pas le latin nomen, qui fait ĕmĕr, émĕn en alb.”.
Reţinem că între variantele lui némeş este şi neámeş (neámiş), iar între formele numelui Nema, citate mai sus, găsim Nimisch, Niemesch.
Din familia lui neam fac parte derivatele: neménie, nemét, nemetenii, nemí „a se înrudi”, nemuréle, nemuríre „care aparţine neamurilor”, nemurí „a deveni sau a fi rudă cu cineva”, nemuríe „rudenie”, nemuşúg „neam”, nemúţ; înnemurí „a se înrudi”, înnemurire „înrudire”, înnemurit„înrudit”.
Semnalăm câteva cazuri de folosire a cuvântului în poezia populară: Poţi să fii, bade, fălos, C-ai intrat în neamul nost! Neamul nost e neam de frunte, Cum e bradul de la munte. Neamul nost e neam ales, Cum e grâul de pe şes(F.Tr., II, 165); Tot aşa auzit-am Că suntem mândri de neam (ibidem, 171); Şi-oi să mor de dorul tău, Cum n-a murit neam de-al meu (ibidem, 370); Să răsune dealurile, Să se-adune neamurile(ibid, I, 104).
Amintim şi aici numele de familie Namoian, Nămoianu, Nemoianu şi numele topic Nemoiu, Nemul şi atragem atenţia asupra apropierii lui neamde acestea, se înţelege, şi asupra înrudirii acestora. De altfel, toate cuvintele discutate până aici sunt înrudite şi pleacă de la nam- (năm-, nem-), bază lexicală izolată din nămai, toate având şi sensul general „grămadă, mulţime”.
La 2 februarie 1395, regele Ungariei, venit cu oaste împotriva lui Ştefan voievod, domnul Moldovei, se afla „ante castrum Nempch” (Radu Popa, Cetatea Nemţului, 1963, p.15). Acelaşi autor ne spune că „numele cetăţii vine, se pare, de la acela al târgului lângă care a fost înălţată” (p.10). Iar târgul purta numele apei, precizăm noi, ca şi Târgul Siretului, Târgul Bahluiului. Neamţ a fost menţionat ca nume al ţinutului la 7 ianuarie 1403 („pan Şandru de la Neamţ”, membru al sfatului domnesc).
Hasdeu spune că numele propriu Neamţ „e de origine slavică” (Etymologicum, I, 40). În 1943, Ilie Minea afirma că Neamţ vine de la cuvântul slav nemeti „mut, tăcut, liniştit” şi că s-ar referi la cadrul geografic, hidrografic şi botanic, diferit de nemeţki. Constantin Turcu, de la care preluăm informaţiile acestea, susţine părerea lui Minea şi vine cu date noi. Apelativul neamţ nu este în germană. Ideea de tăcut îl duce pe Turcu la o asociere cu numele de sat Tăcuta din jud. Vaslui, atestat la 6 oct. 1503. Numele satului nu a fost tradus în slavonă, ci a rămas Tăcuţeşti. În latină tacentia loco desemnează locuri calme, liniştite, tăcute, tainice. Aici numele „a scăpat” netradus, faţă de celălalt, adică faţă de Neamţ(Turcu, Autohtonia toponimiei locale, în volumul Războieni Valea Albă şi împrejurimile, 1977, p. 47-48). El credea că regiunea se chema Tăcuta, pentru că nemeti înseamnă „mut, tăcut”. Aurelian Sacerdoţeanu credea că Neamţ este cuvânt de origine slavă şi că denumea vechi populaţii germanice. El aminteşte numele topice Cetatea Nemţilor şi Rusca Nemţilor în Teleorman (în Lucr. simpoz. de toponimie, 1975, p. 43-44). În Toponimia, 278-279, Iorgu Iordan încadrează numele Neamţ între celelalte nume topice care înseamnă „german”, prin urmare Neamţ este un etnonim. Iar la p. 456 scrie: „Despre pârâul Nemţisorul, DG [Marele dicţionar geografic al României] spune că „în dreptul satului Vânători se uneşte, pe dreapta, cu pârâul Ozana, curgând apoi spre est, sub numele de pârâul Neamţului’”. Aici precizăm că Nemţişorul izvorăşte de sub muntele Poiana Lungă şi udă satul Mălini (Ionescu, Dicţ. Suceava, 217), numele fiind atestat la anul 1409 (DERS, 155).
„Numele de Neamţ, dat întâi cetăţii, pârâului din apropiere, mănăstirii şi târgului, iar mai apoi însuşi ţinutului şi chiar oraşului Piatra, vine de la numele întemeietorilor câtorva dintre vechile târguri ale Moldovei, între care e şi Neamţul” (Mătasă, Câmpul, 17). Deci are origine săsească.
Noi considerăm că între numele topic Neamţ şi etnonimul neamţ nu este decât o legătură formală întâmplătoare şi, prin urmare, explicarea toponimului prin etnonim ţine de domeniul etimologiei populare.
Numele ţinutului vine de la numele cetăţii, iar acesta şi al târgului de la pârâul Neamţului, de unde vine şi numele pădurii.
Se ştie că aici erau munţi pentru văratul vitelor mari şi mici, locuri bine apărate, ferite de ochii năvălitorilor. Peste tot erau stâni, de-a lungul pâraielor. Numele avea, în documente, unele variante: Niamţ, Nemţ, Nemaţ, Namţu, Nemţâl (= Nemţăl), dar erau, fără îndoială, şi variante neconsemnate. Muntele Poiana Lungă şi alţi munţi din zonă erau cândva locuri de păstorit. Pe pâraiele Neamţ şi Nemţişor, care se unesc înainte de Tg. Neamţ, şi pe înălţimi se aflau nimete, deci „locuri unde erau adăpostiţi mieii, unde se odihneau oile”, dar erau şi construcţii care abăteau apa la mori, numite tot nimete, nămăte. Este necesar să amintim că „Nămăt e o leasă de mărăcini deşi, care se pune pe hotare spre a se cunoaşte mai bine” (Bocăneţu, 255, informaţie nelocalizată). Mai sus am văzut că două variante ale numelui actual Nemşa sunt Nemcz şi Nemetz (= Nemţ, Nemeţ). Reamintim că pluralul lui nămeteeste nămeţi(pronunţat nămeţ), verbul corespunzător fiind nemeţí, cu adj. nemeţit, -ă.
„În faţa mea se înălţa Muntele Mare de pe care sclipea neaua rămasă nemeţită, de ani netopită” (Frâncu-Candrea, Românii, 30).
O variantă locală de plural al lui nimăt a fost probabil nimăţ. Amintim aici că din zona prin care curge pârâul Nemţişorul, anume din satele Drăceni, Găineşti, Mălini, Poiana Mărului, s-a semnalat prezenţa cuvântului nímăz cu sensul „staul în care se ţin mieii noaptea” (L.reg., 2, 123). Cu siguranţă că această variantă are o arie de răspândire mai largă.
Confuzia între nimăz şi nimăţ, pe de o parte, şi nemeţ, pe de alta, s-a petrecut mai întâi în cancelaria domnească, scribii neştiind ce înseamnă în româneşte nimăz, nimăţ, fireşte şi nimăt, nimet şi confundând aceste variante ale cuvântului nimăt cu slavonul nemeţ „neamţ”, în româneşte neamţ. Ştiindu-se că nemţii sunt buni constructori, s-a acreditat legenda potrivit căreia Cetatea Neamţului a fost construită de nemţi. Numele Neamţ s-a generalizat şi pentru ţinut, statornicindu-se nume de locuri aparent împrumutate. Probabil, prin aceeaşi confuzie se explică numele Neamţul pentru dealuri în Vânătorii Nemţului; Neamţul, munte în Prahova, Dealul Neamţului în Mamorniţa, MovilaNeamţului (MDGR, IV, 467, 470), Neamţul, deal la S-V de satul Movileni, jud. Iaşi (Obreja, 161), Neamţu, munte în Bucegi (sau în Munţii Baiului).
Un soi de bureţi galbeni comestibili se numesc nemţi sau nemţişori (Teaha, Graiul, 246). Nemţişor, conform DLR. defineşte mai multe plante, care însă nu s-ar putea explica prin etnonimul neamţ. Vezi şi nemţoaică, sensul 3; nemţoane, sensul 2; nemţoicuţă, sensul 2 (vezi şi Borza, 264) (vezi şi Panţu). Una din explicaţii ar fi că ciupercile şi plantele despre care se vorbeşte mai sus cresc mai mult prin locuri unde au fost nimăte, adăposturi pentru oi şi miei, numele acestora fiind în măsură să confirme explicaţia propusă de noi.
Numele topice Neamţ şi numele de plante amintite se explică prin forme ale cuvântului nimăt.
Este interesant că, la meglenoromâni, un nume de loc este Némtsăl’ă (Capidan, III, 205), dar nu putem avansa o explicaţie până când nu vom avea suficiente detalii privitoare la acest nume.
Nănălău este cuvânt cu etimologie necunoscută în DLR şi în MDA. Se foloseşte prin nordul Transilvaniei şi înseamnă „om prost; prostălău, tontălău”. Credem că este derivat al lui nămal, cu suf. -ău şi cu înlocuirea lui m prin n ca rezultat al unei asimilaţii consonantice regresive. Sensul „prost” se explică prin aceea că oaia (nămala, nămaia) este considerată un animal prost.
Cu etimologie necunoscută este nănaş1, substantiv despre care se spune în DLR că este învechit şi înseamnă „dar, danie, prinos”. Se prezintă următorul context: Doi berbeci, trei saci făină mai datu-ne-au nănaş (1682). Cuvântul reprezintă o variantă a lui nămaş cu asimilaţia lui m la n sub influenţa cuvântului nănaş „naş”. Se ştie că asemenea daruri fac de obicei naşii de botez sau cei de cununie către finii lor (vezi mai sus namai „dar de nuntă”).
Moştean este cuvânt atestat mai întâi în Pravila lui Vasile Lupu, după autorii MDA. Are pl. moşteni, moştene. Pentru etimologie, atât autorii DLR, cât şi cei ai MDA, trimit la moşnean, moşan, moştení1. Are sensurile „moştenitor”, „moşnean; proprietar, stăpân”; „băştinaş”. Selectăm două exemple din DLR; Depărtează pă moştean de moştenirea părintească (a. 1816); N-are pe al treilea fecior să-l lase moştean pe avere. Credem că moştean este explicabil prin afereză de la nemoştean, care lipseşte din DLR şi din MDA, dar îl regăsim în numele topic, azi dispărut, Nemoşteni, sat lângă Alexandria (DIR, V, 371). Aşadar: nemoştean > moştean. Ca să-l explicăm pe nemoştean, avem în vedere cuvântul neam „legătură de familie”, „înrudire”, „rudă” cu suf. -oşte, ca în pópoşte (cuvânt necunoscut dicţionarelor, însemnând „cei din neamul popei”, cunoscut nouă din satul natal, în forma popoşteni). Din Dicţ. invers, 375, prezentăm şi alte cuvinte în -oşte: liboşte, paloşte, staroşte, toroşte. De la moştean a fost derivat verbul moştení, iar variantă a lui moştean trebuie considerat moşnean, în care t a fost înlocuit prin n ca rezultat al unei asimilări.
Unele dicţionare înregistrează, sub cuvântul neam, şi adv. neam care înseamnă „nimic, deloc, de fel, de nici un fel, nici un pic de...”. Scriban îl prezintă cu două contexte: Este ceva de mâncare? Nici neam de mâncare!; Ai bani? Neam! Autorii DLR îl prezintă sub I.8: Neam de...= (de) nici un fel, (de) nici un soi, de loc, de fel; pic de: N-am neam de făină; Dă, bade, tot prin grădină. Că nu-i găsi neam de tină, Ci tot iarbă înverzită; Te-ajunge-o vreme lungă Făr’de neam de ban în pungă; N-are neam de gologan; Nu-i neam de struguri; N-avem neam dă spor la lucru; Am o bute văruită fără neam de doagă (Oul). O prezentare a adverbului se face sub II, cu precizarea că acesta circulă prin Oltenia şi prin Muntenia. Sunt numeroase contexte, dintre care reţinem câteva: Mă hotărâsem să nu dorm neam... (Lungianu); Azi noapte n-am dormit neam (Preda); Nu semăna cu tată-său neam (Stăncescu); Caută-n dreapta, cauta-n stânga, neam (GS, VI, 335); Să nu mişt’neam, aşa să stai (ALRT, 244); Sunt şi alte exemple ilustrative.
S-ar părea că are origine maghiară, dar am arătat că neam este un vechi cuvânt românesc.
Într-un articol inclus în Omagiu Iordan, la p. 846-847, Tamás Lajos se ocupă de cuvântul rom. neam „nimic, deloc, nici un pic” şi îl consideră ca reprezentând un împrumut în română din limba vecină.
Aşa stau lucrurile şi în acest caz. Am văzut că, de la nămai(e), nemai(e), s-a detaşat cu vremea baza lexicală nam-/ nem. Cu destulă uşurinţă, această bază lexicală s-a îndepărtat tot mai mult de nămaie/ nemaie, abstractizându-se. Aşa s-a întâmplat şi în cazul acesta. Când se vorbea despre cineva şi se spunea că n-are neam (adică nam/ nem), însemna că nu are nămăi, deci nu are animale (oi, capre), ca în ghicitoarea: Am o bute văruită fără neam de doagă (oul) unde fără neam de înseamnă „fără nici un fel de”. În această situaţie, neam reprezintă cuvântul nămaie. Finalul -aie a dispărut, considerat fiind acelaşi cu sufixul -aie. Prin urmare, neamca adverb este acelaşi cuvânt cu neam „rudă, familie”, cu o evoluţie firească, explicabilă prin abstractizare şi prin schimbarea categoriei gramaticale.
 
Bibliografie şi abvervieri bibliografice
AAF = Anuarul Arhivei de Folclor publicat de Ion Muşlea, I (1932) – VII (1945).
ALR, II, I = Atlasul lingvistic român, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Partea a II-a, de Emil Petrovici, vol. I, Sibiu – Leipzig, 1940.
ALRT= Emil Petrovici, Texte dialectale. Supliment la Atlasul lingvistic român, Sibiu – Leipzig, 1943.
Anon. Car. = Anonymus Caransebesiensis, în Revista Tinerimea română, I (1898), fasc. II, p. 326-380. Editat de Grigore Creţu.
Avram, Andrei, Contribuţii etimologice,Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Bărbuţ = Dorina Bărbuţ, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, 1990.
Bârlea, II = Ion Bârlea, Literatură populară din Maramureş, vol. 1-2. Ediţie de Iordan Datcu, Bucureşti, EPL, 1968.
Bocăneţu, Al., Terminologia agrară în limba română, în Codrul Cosminului, II-III (1925-1926), Cernăuţi, 1927.
Broşteni = Ioana Ilişanu Stănescu, Terminologia păstoritului pe Valea Bistriţei, com. Broşteni. Teză de licenţă, Iaşi, 1972.
Budai-Deleanu, I., Opere, I. Ediţie critică de Florea Fugariu. Studiu introductiv de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
„Buletinul Philippide” = Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Iaşi, I (1934).
Candrea = I. A. Candrea, Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, în Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti, 1931.
Capidan, III = Theodor Capidan, Meglenoromânii. III. Dicţionar megleno-român, Bucureşti, 1935.
Cihac, II = A. Cihac, Dictionnaire ď étymologie daco-romane, Francfort s / M., 1879.
Ciorănescu = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2001.
Clopotiva = I. Conea, Clopotiva – un sat din Haţeg, vol. 1-2, Bucureşti, 1940.
Cod. Vor. = Codicele Voroneţean. Ediţie de Ion G. Sbiera, Cernăuţi, 1885.
Codin, Legende = C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, Bucureşti, 1910.
Constantinescu-Mirceşti, C., Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească, Bucureşti, Editura Academiei, 1975.
Costin, L., Graiul I, II = Lucian Costin, Graiul bănăţean, I, Timişoara, 1926; II, Turnu Severin, 1934.
Creangă, I = Ion Creangă, Opere. Ediţie îngrijită, note şi variante, glosar şi bibliografie de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
DA=Dicţionarul limbii române (A-L),publicat de Academia Română, 1913-1949.
Daicoviciu, Dacii = Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
Daicoviciu, Hadrian, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, Editura Dacia, 1972.
Damé, Fr., Încercare de terminologie poporană română, Bucureşti, 1898.
Dan = Dimitrie Dan, Stâna la românii din Bucovina (reproducere din „Junimea literară”, XII, 1923), Cernăuţi, 1923.
Dâmbu = Liliana Nistorescu, Termeni păstoreşti din com. Dâmbu – Prahova. Teză de licenţă, Iaşi, 1974.
DD = Dicţionar dialectal, I, 1985; II, 1985; III, 1986; IV, 1986; V, 1986, Chişinău, Editura Ştiinţa (lucrare greu de consultat, ca şi ALM, fiind tipărită cu alfabet rusesc îngreuiat de semnele dialectale folosite de cercetători).
DDA = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic. Ediţia a doua augmentată, Bucureşti, Editura Academiei, 1974.
Densusianu, Graiul = Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915.
DERS = Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 1374-1600, Bucureşti, Editura Academiei, 1981. Redactor responsabil Gh. Bolocan.
0Dicţionar invers, Bucureşti, Editura Academiei, 1957.
DIR = Documente privind istoria României. A. Moldova; B. ?ara Rom?neasc?Ţara Românească; C. Transilvania.
DLR = Dicţionarul limbii române, publicat de Academia Română începând cu litera M.
Documente şi însemnări româneşti din sec. XVI. Text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman Moraru. Introducere de Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura Academiei, 1979.
DOR = N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
DR = „Dacoromania. Buletinul Muzeului limbii române”, Cluj, I – 1920-1921; II – 1921-1922; III – 1923-1924; IV – 1924-1926 (Partea 1, 2); V – 1927-1928; VI– 1929-1930; VII – 1931-1933; VIII – 1934-1935; IX – 1936-1938; X– 1941.
DRH. A, B = Documenta Romaniae Historica. A = Moldova; B = Ţara Românească.
DTB, II = Vasile Frăţilă, Viorica Goicu, Rodica Sufleţel, Dicţionarul toponimic al Banatului, vol. II, C, Timişoara, 1985.
Fochi, Mioriţa = Adrian Fochi, Mioriţa. Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
Frâncu-Candrea, Rotacismul = Teofil Frâncu şi George Candrea, Rotacismul la moţi şi istrieni, Bucureşti, 1886.
Frâncu, T. şi Gh. Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii), Scriere etnografică, Bucureşti, 1888.
F. Tr., I, II = Folclor din Transilvania, I, II, Bucureşti, EPL, 1962.
Gămulescu, Elemente = Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân, Bucureşti – Pančevo, 1974.
Glosar dialectal. Oltenia, Bucureşti, Editura Academiei, 1967.
Gl. reg. = V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional, Bucureşti, Editura Academiei, 1961.
Godea, Caracteristici = Ioan Godea, Caracteristici ale culturii populare din Bihor, Bucureşti,Editura Sport-Turism, 1977.
Gonţa, Locuri = Alexandru I. Gonţa, Indicele numelor de locuri(din DIR. A). Ediţie de I. Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 1990.
Gonţa, Persoane = Alexandru I. Gonţa, Indicele numelor de persoane (din DIR. A). Ediţie de de I. Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 1995.
Graur, Nume de persoane = Acad. Al. Graur, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
Graur, A., Fondul principal al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1957.
Grămadă, I-II =Nicolai Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, I-II, Ediţie, studiu introductiv, bibliografie şi indice de cuvinte de Ion Popescu-Sireteanu. Introducere de D.Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Anima, 1996.
GS = Grai şi suflet, I (1923-1924) – VII (1937).
Hasdeu, Et. şi Etymologicum, = B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a românilor. Ediţie de Grigore Brâncuş, I, 1972; II, 1974; III, 1976, Bucureşti, Editura Minerva.
Ionescu, I.D., Glosar din jud. Gorj, în B.PH., VI, 1939.
Ionescu, Dicţ. Suceava = Serafim Ionescu, Dicţionar geografic al judeţului Suceava, Bucureşti, 1894.
Ioniţă, Vasile, Glosar toponimic Caraş-Severin, Reşiţa, 1972.
Ioniţă, Metafore = Vasile Ioniţă, Metafore ale graiurilor din Banat, Timişoara, Editura Facla, 1985.
Ioniţă, Nume = Vasile Ioniţă, Nume de locuri din Banat, Timişoara, Editura Facla, 1982.
Iordan, Dicţionar= Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
Lambrior=A. Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică. Ediţie de Ion Nuţă, Iaşi, Editura Junimea, 1976.
Lexic reg. = Lexic regional, vol. 1, Bucureşti, Editura Academiei, 1960; vol. 2, Editura Ştiinţifică, 1967.
Lobiuc, Contactele= Lobiuc, Ioan, Contactele dintre limbi, vol. I, Iaşi, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, 1988.
Lucrările Simpozionului de Toponimie, 1975.
Mătasă, Preot C., Câmpul lui Dragoş. Toponimie veche şi actuală din judeţul Neamţ, Bucureşti, 1943.
Mândrescu, S. C., Elemente ungureşti în limba română, Bucureşti, 1892.
MDA = Micul dicţionar academic, I, A-C, Bucureşti, Editura Academiei, 2001.
MDGR, V = Marele dicţionar geografic al României, vol. V, Bucureşti, 1902.
Mihăilă, Studii= G. Mihăilă, Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
Mihăilă, Împrumuturi = G. Mihăilă, Împrumuturi vechi slave în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1960.
Moldovanu, Chestionar = [Dragoş Moldovanu], Chestionar toponimic şi entopic general cu un glosar de entopice onomasiologic, Iaşi, 1978.
NALR. Olt.= Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia. Sub conducerea lui Boris Cazacu, de Teofil Teaha, Ion Ionică, Valeriu Rusu, I, 1967; II, 1970; III, 1974, Bucureşti, Editura Academiei.
Obreja= Al. Obreja, Dicţionar geografic al judeţului Iaşi,Iaşi, Editura Junimea, 1979.
Pamfile, Duşmanii= Pamfile, Tudor, Duşmanii şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916.
Pamfile, Jocuri, I, II = Tudor Pamfile, Jocuri de copii(I) adunate din satul Ţepu, jud. Tecuci. Extras din AAR, seria II, tom. XXVIII, MSL, Bucureşti, 1906 şi Jocuri de copii(II) adunate din satul Ţepu, jud. Tecuci. Extras din AAR. MSL, seria II, tom. XXIX, p. 329-423.
Panţu = Zach. C. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, Bucureşti, ed. 2-a, 1929.
Paşca, Glosar = Ştefan Paşca, Glosar dialectal alcătuit după materialul lexical cules de corespondenţi din diferite regiuni, Bucureşti, 1928.
Paţa, Graiul= Gheorghe C. Paţa, Istoricul şi graiul comunei Şarul Dornei, Bucureşti, Editura Christiana, 2002.
Petrovici, Emil, Note de folclor de la românii din Valea Mlavei (Serbia),în AAF VI.
Popa, Radu, Cetatea Neamţului, 1963.
Popescu-Sireteanu, Ion, Termeni păstoreşti în limba română, vol. I, Iaşi, Editura Princeps Edit, 2005.
Popescu-Sireteanu, Toponimia comunei Suceviţa,în „Analele Bucovinei”, an VIII, 1/2001. Şi extras.
Răuţ, Studii= Octavian Răuţ şi Vasile Ioniţă, Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976.
Rezuş, Dochiţa = Petru Rezuş, Dochiţa împărătiţa. Basme şi poezii populare din Ţara de Sus, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
Rosetti, Limba descântecelor = Al. Rosetti, Limba descântecelor, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
Sbiera, Poveşti = I. G. Sbiera, Poveşti şi poezii populare româneşti. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Pavel Ţugui, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Scriban=August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, 1939.
SDE = Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti. Redactori: I. Raevschi şi M. Gabinschi, Chişinău, 1978.
Stoica de Haţeg = Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului. Ediţie de Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1969.
Suciu, I, II = Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I-II, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, 1968.
Şăineanu, Influenţa = Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, 1900.
Şăineanu (1995) = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române. Vocabular general. Ediţie revăzută şi adăugită de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu, vol. II, III, IV, V, Iaşi, Mydo Center, 1995, 1996.
Teaha, Graiul = Teofil Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, Bucureşti, Editura Academiei, 1961.
Tiktin, I, II, III = H.Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, I, 1903; II, 1911; III, 1925, Bucureşti.
Turcu, Constantin, Autohtonimia toponimiei locale, în vol. Războieni Valea Albă şi împrejurimile, 1977.
Udrescu, D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei, 1967.
Varone / Niculescu-Varone = G. T. Niculescu-Varone, Elena Costache Găinaru-Varone, Dicţionarul jocurilor populare româneşti, Bucureşti, Editura Litera, 1979.
Voronca = Elena Niculiţă Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică de…, I, Cernăuţi, 1903.
Vuia, II = Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor. Ediţie de Mihai Pop şi Ioan Şerb, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog