Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POESIS

Lacomi la vise

Andrei BURAC

Alte articole de
Andrei BURAC
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Vezi ce era să păţim?
Că doar niciodată
nu ne-am spus unul altuia
să nu fim lacomi la vise.
Să nu fim lacomi la vise
ca şi cum
cu un munte legaţi la gât.
Ca şi cum
de un vis spânzuraţi de viitor.
Să nu ne pomenim cu dânsul
chiar în vârful viitorului
de viaţă şi de moarte ameţitor.
Fiindcă în cele din urmă visele
oricum ţin de prezentul trecut.
Fiindcă în cele din urmă visele
oricum vin să se înece
în prezentul trecut.
Fiindcă, în cele din urmă, orice vis
se alimentează prin aceeaşi arteră
aidoma cu trecutul.
Fiindcă nici un vis nu ţine
numai de prezentul imediat
ca să poţi vedea, aşa
în clipa oportună
ca într-un adânc de oglindă
clar, în imagini negre şi albe
ce era să păţim
dacă nu ne îndemnam să fim
lacomi la vise.
 
 
În această sâmbătă
 
Seara ca la capătul lumii –
pe drumuri înguste
tot mai înguste
pe care până şi moartea
are răbdare.
În spate – câmpia imensă
potopită-n ninsoare
spulberată-n acordurile
unei simfonii de Lalo.
în această sâmbătă de toamnă
e încă primăvară
Seara
înarmaţi cu arbalete din ceară
adulmecăm umbra de pe cer
a unui tânăr zimbru
cândva hăituit.
 
 
Greşind
 
Am căzut – înotător stingher.
Când mă apropii de muchie –
primejdia înjumătăţită.
Sunt iar pe ascuţişul lamei de gheaţă.
Cât mai rezist?
Limanul cu promisiunea
unei guri de aer
şi un fruct aromitor
servit în discreţie
din care voi muşca – greşind.
 
 
Autumnală II
 
Cine-ar putea să m-aştepte
în casa pierdută
cu drumuri scufundate-n pulberea uitării?
Cine mă strigă în strada ce duce nicăieri?
Ştiu bine, acolo, azi plouă cu frunze.
E ora-nserării şi melodia-i furată.
Doar amintirea mai pulsează în zări.
 
 
Plină de neştire
 
O întâmplare plină de neştire
mă face să apuc pe o potecă
unde picioarele-mi sunt
ca nişte pietroaie certate.
Se rostogolesc. Se opresc.
Se privesc şi nu se recunosc.
O altă întâmplare mă face
să privesc pe furiş imensa oglindă
plină cu ochii femeii. Aşa e.
Uneori sunt al pietrei –
piatră din piatra Căii Robilor.
Şi întâmplarea se face lumină.
 
 
Poem I
 
Nu am venit să întreb.
Nu am venit să răspund.
Poposit-am în calea ta
să trăiesc o falnică intrare
În labirintele dragostei –
bucurându-mă ca nimeni altul
de la facerea Lumii încoace.
 
 
Rătăcire
 
E o năprasnică rătăcire
să gândeşti măcar
că pot fi înhămat al doilea
la carul cu mirt divin
fie şi înaintea primului zeu.
Sunt din specia
ce se hrăneşte din absenţe.
Mi-am stins (în secret)
şi îmi voi stinge setea
din mâna Femeii
când plouă cu secetă.
 
 
Să audă
 
Nasc petale de apă
în calea luminii.
De o clipă, două
şi noi respirăm ceva mai trişti.
Sunt mai tânguit
şi mai fără de tine.
Oare unde or fi rătăcind
ca să vadă şi ei cum palpită grădina?
Să audă recunoştinţe
înălţate către grădinar.
Surâde doar fructul
întru desfătarea omniprezentului Ochi.
 
 
Există
 
N-am încercat niciodată
să mă retrag din tălpile orelor
din labirintele gumei poroase.
N-am stat nici prea mult în umbră,
nici prea puţin în lumina spartă a lor.
Cum aş fi putut să mă retrag
din fabulosul os al tictacului
din ceea ce se întâmplă
ori nu se întâmplă.
Şi totuşi, şi totuşi
există umbre.
 
 
Undeva în mine
 
există un câmp de luptă
secret
al ecourilor tăcute
îndepărtate şi apropiate
silabe, frânturi de gemete
cuvinte înghesuite, presate
carbonizate, amânate.
Celălalt din mine
vânător rătăcind
pe un câmp de luptă
al ecourilor moarte.
 
 
Veni-va şi dimineaţa
 
când pe tâmpla ta
vei descoperi o grădină
şi seminţe de anotimp
de anotimpuri târzii
şi un loc ideal
pe care o viaţă l-ai căutat
pentru viaţă.
 
 
E un miracol
 
distanţa, minut de minut
pe care o parcurg
de la mine spre mine.
În inima nopţii
 
cu foc palid. Dulce.
Şi suferind.
Distanţa către o navă
pe care o voi umple
cu suferinţa ta –
clepsidră-labirint cu un soi
de timp inversat.
 
 
I love you
 
rostit de tine
acum o veşnicie
în postcamera somnului
este o altă faptă a zorilor
din oglinda mării
o pagină din viitorul prezent
o bunădimineaţă sfioasă
a melcului ieşit pe aceeaşi pistă
unde şi în dimineaţa aceasta
cu ţinta comună în faţă
ne vom rosti ruga
în trei.
 
 
A venit
 
dar nu ne-a privit
nici măcar în amurgul
din ochii noştri atât de căprui.
A vorbit
parcă ar fi citit
dintr-un vechi papirus
înainte de condamnare
la moarte.
Nu ne-a ascultat.
Ar fi înţeles
ce fel de timbru
au vocile noastre
atunci când cadranul ceasornicului
din turnul central
arată ora de vârf
a adevăratei oboseli locale.
A plecat
fără certitudinea
că a sosit
că a vorbit
că a fost să fie.
 
 
Mă dor cei patru pereţi
 
lipsă ai timpului.
Într-o oră de fum
mi-ai promis că şi ei
vor înmuguri
şi vor creşte
ca orice plantă banală.
Programaţi erau
să dea şi în fruct.
M-ai ademenit
până şi în a doua viaţă
şi această minciună rotundă
n-a mai venit
pe picioarele ei crude.
Închis într-un sâmbure
mă bălăcesc în neant
cu pământul ce-mi ţine
drept umbră
în care îmi sunt îngropaţi
morţii promişi.
 
 
Oricum visez
 
Este atât de imposibil
să ajung cu umbra-mi acolo
unde adesea mă simt.
Între os şi visare –
un pod şi o capelă incendiată.
Înspăimântat de trăire
în sudori, îmi tot zic:
la ce bun – oricum visez
şi nicicând nu voi ajunge
dincolo, cu trupul –
prea multa cenuşă albastră-i acolo
unde-mi cuibăreşte visul.
 
 
 
Pe cer
 
dincolo de orizont
se proiectează o biserică veche
atârnată de un clopot inversat
care nu mai oboseşte de atâta întuneric şi tăcere.
Aici, în arena de la marginea lumii
o inimă bolnavă de om slab
ba chiar mult mai multe inimi laolaltă
imită benevol un dans, rostogolindu-se în veselie
pe acelaşi tăiş larg de sabie
a saltimbancului pe jumătate adormit
de atâtea nedumeriri despre o viaţă fericită.
 
 
Poem III
 
Luna clipeşte
cu ochi de foc.
Prin acest infinit de trandafir
tu pluteşti în derivă
spânzurată
de surâsul etern.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog