Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECENZII

De la latinitate la românitate

Nina ZGARDAN

Alte articole de
Nina ZGARDAN
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Studiul Fondul latin şi flexiunea nominală în limba română (Editura Universitas XXI, Iaşi, 2006) porneşte, după cum afirmă autoarea Doina Butiurcă în Cuvânt înainte, de la premisa lui E. Coşeriu că o „stare de limbă” este reconstituirea altei „stări de limbă” şi nu un moment fără cauzalitate. Autoarea consideră că suma „stărilor de limbă” anterioare, a etapelor diacronice constituie „starea de limbă” actuală, care este „treapta necesară între istoricul limbii şi vorbitorul preocupat de formarea competenţelor”. Pentru reconstituirea „stării de limbă” anterioare limbilor romanice şi, în mod special, a limbii române D. Butiurcă foloseşte metoda comparativ-istorică.
Lucrarea pe care o prezentăm conţine trei capitole bine structurate. În primul capitol, Fondul latin,autoarea analizează diferenţeledintre latina clasică şi latina populară. Latina populară, vorbită pe întreg teritoriul Imperiului Roman, a favorizat apariţia diferenţelor care au dus, în cele din urmă, la distanţarea ei de varianta clasică. Generalizarea tendinţelor inovatoare a impulsionat procesul de formare a limbilor romanice. Însă înainte de a vorbi despre modificările survenite în latina populară, autoarea stăruie asupra modificărilor produse în latina clasică în raport cu fondul indo-european – „stare de limbă” anterioară.
Nucleul lexical al limbii latine constă, în mare parte, din cuvinte monosilabice lipsite de valoare stilistică, provenite din indo-europeana comună. Autoarea consideră că anume prin aceasta se explică tendinţa latinei clasice „de a elimina substantivele defective sau de a le înlocui cu forme purtătoare de valori stilistice” (p. 22). Înnoirea lexicului latinei clasice s-a produs prin substituirea elementelor de substrat cu împrumuturi osco-umbrice, etrusce, mediteraniene şi greceşti, acestea din urmă fiind cele mai numeroase, deoarece răspândirea lor a fost stimulată de extinderea creştinismului pe întreg teritoriul Imperiului Roman. D. Butiurcă demonstrează că evoluţia fondului lexical latin se datorează şi unor procedee de formare a cuvintelor – calcul semantic, derivarea şi compunerea – importante şi pentru dezvoltarea limbilor romanice. Calcul lingvistic era folosit cu preponderenţă la formarea lexicului terminologic. Cele mai reprezentative sufixe erau cele nominale, derivate de la teme verbale sau nominale, şi cele adjectivale. Autoarea analizează circa 70 de sufixe latine care s-au păstrat şi în limbile romanice. Tot aici găsim şi o listă de prefixe cu valorile lor lexico-semantice din limba latină, atestate în linii mari şi în limbile romanice. Derivarea parasintetică şi compunerea au constituit cele mai complexe mijloace de reînnoire a lexicului latinei populare, afirmă D. Butiurcă. Autoarea explică specificul latinei populare prin numeroasele inovaţii apărute în urma devierii de la norma generală clasică.
Analizând modificările de ordin lexical, ea demonstrează că acestea constituie o consecinţă a schimbărilor fonetice, a sincopărilor (lat. cl.: auricula → lat. pop.: oricla), a reducerii consoanelor finale -s, -m, ş.a.m.d. Aceste foneme au avut impact inovator nu numai asupra lexicului, ci şi asupra morfo-sintaxei. De exemplu, căderea lui -s şi -m final a dus la „confundarea subiectului cu obiectul direct în latina dunăreană” şi, ca urmare, topica latinei clasice SB-CI-CD-Pred este înlocuită cu SB-Pred-CD-CI. La nivel morfologic două tendinţe devin evidente – simplificarea flexiunii şi dezvoltarea formelor analitice.
În latina populară intervin şi schimbări de ordin semantic. Unele cuvinte capătă un alt sens în latina populară (de ex.: lat. clas. focus – cămin, vatră; lat. pop.: focus – foc), altele îşi restrâng sensul (de ex.: lat. clas. cognatus – rudă de sânge → lat. pop. cognatus – soţul surorii) sau şi-l extind (de ex. lat. clas.: habeo – a avea → lat. pop. habeo – a avea, a exista).
Interesante sunt şi paginile consacrate fondului şi „superstratului cultural” latin în vocabularul limbilor romanice. Autoarea aduce date statistice referitoare la structura etimologică a vocabularului reprezentativ al limbilor romanice. Catalana, de exemplu, are cel mai mare număr de cuvinte din fondul latin. Din cele 2381 de cuvinte selectate, 1210 au etimon latinesc, iar 436 sunt împrumuturi romanice de origine savantă. Limba română are, inclusiv din acest punct de vedere, specificul ei. În acest teritoriu latina nu a funcţionat ca limbă a culturii şi administraţiei, aşa cum a fost ea în spaţiul occidental, chiar şi după căderea Imperiului Roman în a. 476. Dacă în limbile italiană, spaniolă, portugheză şi, în mod deosebit, în cea franceză a avut loc asimilarea masivă a lexicului livresc în perioada Renaşterii, în limba română acest proces a început abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin filiera franceză. „Influenţa franceză, afirmă autoarea, reprezintă nu numai un mijloc de îmbogăţire şi nuanţare, ci şi o redefinire a fizionomiei neolatine a limbii române, în aria romanităţii balcanice” (p. 77).
În capitolul II, Flexiunea nominală, D. Butiurcă propune o analiză a celor cinci sisteme de declinare în latina clasică, precum şi a tendinţelor de simplificare a paradigmei substantivului în latina populară, care, dezvoltând formele analitice, duce la dispariţia cazurilor ca necesitate sintactică. Această tendinţă spre analitism s-a accentuat în limbile romanice. Funcţiile sintactice nu se mai exprimă prin desinenţele de caz, ci prin prepoziţii sau topică. Doar latina dunăreană, care s-a izolat mai devreme de restul teritoriului romanizat, a mai păstrat forme sintetice ale genitivului, dativului şi vocativului. Cei interesaţi vor găsi în acest capitol şi informaţii despre categoria genului şi evoluţia acestuia, precum şi diferite puncte de vedere ale savanţilor privind originea neutrului românesc inexistent în alte limbi romanice. Tot în acest capitol autoarea analizează categoria numărului şi a modului de exprimare al acestuia prin desinenţele specifice şi alternanţe fonetice, care individualizează limba română faţă de celelalte limbi romanice; prima – prin numărul mare de dezinenţe la plural şi a doua – prin encliza articolului care are nu numai funcţia de a individualiza, ci şi de a evidenţia cazul. Limba latină nu cunoştea determinarea prin articole, iar data apariţiei acestora în limbile neolatine este controversată. Autoarea studiului se referă la două teorii existente: „teoria semantică” – articolul ca morfem al determinării apare când ille din latină îşi pierde conţinutul semantic de pronume demonstrativ şi „teoria morfo-sintactică” – ille devine articol doar când apare opoziţia articulat – nearticulat. Procesul de transformare a pronumelui în articol a decurs concomitent cu cel al dispariţiei flexiunii şi a durat până în secolului al VIII-lea. Aceste procese şi consecinţele lor în limbile romanice sunt analizate de către autoare în mod pertinent.
Sunt foarte instructive şi paginile consacrate clasei pronumelor. Se ştie că latina avea pronume personale numai pentru persoana I şi II singular şi plural (ego, tu; nos, vos), iar pentru persoana III se foloseau formele pronumelor demonstrative, lăsând în aşa fel loc pentru inovaţii în limbile romanice. Diferenţele dintre pronumele personale latine şi cele neo-latine sunt analizate amănunţit în fiecare limbă romanică. Formele actuale sunt descrise prin prisma modificărilor de ordin fonetic, morfologic şi sintactic. Toate limbile romanice şi-au îmbogăţit clasa pronumelui personal cu forme pentru persoana a III-a. Însă în unele limbi există pentru această persoană şi alte forme: dânsul, dânsa, dânşii, dânsele în limba română, sau ello, pronume cu formă nehotărâtă, în limba spaniolă. Tot aici găsim formele etimologice ale pronumelor personale, accentuate şi neaccentuate, şi funcţiile lor sintactice în limbile romanice. În acest studiu este pe larg reflectată şi evoluţia pronumelor reflexive, posesive, demonstrative, relative şi nedefinite.
Capitolul III este consacrat constituirii limbii şi a poporului român. În afară de interesul ştiinţific pe care-l prezintă, acest compartiment are şi o profundă semnificaţie spirituală. Prin modul de abordare a problemei, D. Butiurcă îl ajută pe cititor să însuşească adevărul ştiinţific şi să nu se lase influenţat de manipulările pseudoştiinţifice în scopuri politice.
Caracterul latin al limbii române, menţionează autoarea, a fost demonstrat încă de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai în gramatica lor Elementa línquae daco-romanae sive valahicae, 1780. În această lucrare sunt descrise principalele legi de evoluţie fonetică a limbii române, care este rezultatul suprapunerii elementului latin cu cel autohton, geto-dac. În contextul argumentării fondului latin al limbii române, D. Butiurcă face trimitere la N. Iorga, care a arătat că romanizarea dacilor a început cu mult înainte de cucerirea Daciei de către Traian în a. 106. Fenomenul a început în prima jumătate a sec. I prin comercianţii romani, apoi prin coloniştii romani din provinciile învecinate, aduşi în Dacia ca purtători ai culturii materiale şi spirituale latine. Prima formă de realizare a sintezei daco-romane este baza lingvistică,care s-a consolidat treptat graţie unor factori extralingvistici: convieţuirea elementului autohton cu cel roman, măsurile politice, organizarea administrativă şi, nu în ultimul rând – creştinismul. Din punct de vedere administrativ, stăpânirea totală asupra Daciei, afirmă D. Butiurcă, este marcată în anul 212, de către împăratul Caracalla, care, prin Constituo Antoniniana, a declarat cetăţeni romani pe toţi locuitorii Imperiului (p. 172). Acest lucru reprezintă, în viziunea autoarei, o confirmare oficială a faptului că băştinaşii vorbeau şi foloseau deja la acea epocă limba latină în relaţiile lor interumane şi administrative, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, procesul de substituire a limbii geto-dacilor cu latina populară devenise ireversibil şi, pe de altă parte, folosirea limbii latine pe întreg teritoriul dacic asigura unitatea şi coeziunea geto-dacilor.
Hotărârea împăratului Gratian (361-383) de repartizare a diecezelor Dacia şi Tracia duce în cele din urmă la scindarea Imperiului Roman în două arii izolate – „de Apus” şi „de Răsărit”. Pentru romanitatea răsăriteană aceasta a însemnat începutul etapei de dezvoltare independentă, fapt ce explică deosebirile dintre latina dacică şi cea din spaţiile occidentale. Dacă faptul că formarea limbii române a început odată cu extinderea Imperiului Roman în ţinuturile dunărene, cu cucerirea Daciei şi romanizarea acesteia este evident şi indiscutabil, epoca de la care se poate fixa existenţa de sine stătătoare a limbii române este văzută în mod diferit de către savanţi. D. Butiurcă confruntă punctele de vedere ale mai multor lingvişti şi demonstrează, prin argumente de ordin fonetic, că până la venirea slavilor toate transformările fonetice se încheiaseră, limba română se formase deja ca un idiom autonom şi stabil în perioada cuprinsă între secolele VII şi VIII şi că „influenţa slavă nu a afectat structura gramaticală fundamental latină a limbii române” (p. 192). La această etapă, afirmă autoarea, şi populaţia daco-romană era atât de viguros formată, încât a putut să asimileze mase întregi de slavi şi să asigure răspândirea creştinismului.
Putem afirma, cu certitudine, că studiul Fondul latin şi flexiunea nominală în limba română este o carte de referinţă pentru studenţii de la facultăţile de litere, pentru cei care studiază istoria limbii române şi a celor romanice, pentru publicul specializat şi pentru toţi acei care vor să ştie cine suntem şi de unde venim.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog