Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

„Trebuie să cunoaştem toată tradiţia şi să mergem mai departe de tradiţia limitată pe care o poate avea cultura unei ţări”

Angela FURTUNĂ

Eugeniu COŞERIU

Alte articole de
Angela FURTUNĂ
Eugeniu COŞERIU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XVI, 2006

Pentru tipar

– Veniţi, cu interes şi cu bucurie, pentru a cincea oara, la lucrările Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului de la Suceava, al cărui „mentor spiritual” (conform prof. univ. dr. Ion Horia Bârleanu, decanul Facultăţii de Litere de la Suceava) aţi devenit deja, după ce aţi dat curs, cu mulţi ani în urmă, invitaţiei prof. univ. Mihail Iordache, iniţiatorul acestui renumit eveniment cultural ce a atras atenţia şi participarea universitarilor şi specialiştilor din toată lumea. Universitarii şi oamenii de cultură suceveni, dar nu numai, au, astfel, şansa ca, deşi plasaţi oarecum excentric (în condiţiile în care conceptul nou de „localism creator” pare să anuleze eternele dispute centru vs. periferie), să aibă în Domnia voastră un mentor de anvergură, în care, bunăoară acad. Iorgu Iordan (şi nu numai, deşi atât de târziu!), vedea pe „cel mai erudit contemporan”. Ce v-a determinat să vă asumaţi această cale regală faţă de tinerii lingvişti şi cercetători din această parte a lumii?
– Mai întâi, vă fac o confesiune... Sa ştiţi că nu e vorba numai de Suceava; „mentor spiritual” al universitarilor din Suceava: da, dar nu numai... Eu am avut norocul şi bucuria, în acelaşi timp, de a fi considerat, mai mult sau mai puţin, mentor în foarte multe centre de cultură, nu doar la Suceava, tot aşa şi la Chişinău, şi la Bălţi (oraşul în care am urmat eu liceul), şi în alte oraşe din România, înaintea Sucevei (cronologic vorbind), la Constanţa, la Craiova, la Cluj, apoi, mai târziu, la Timişoara, la Sibiu, adică aproape peste tot unde există universităţi şi intenţia mea este să ajut, în măsura posibilităţilor mele, în toate eforturile şi bunele intenţii spre o lingvistică sau, mai complex spus, spre o ştiinţă într-adevăr fondată şi bine informată... Iar faptul că se întâmplă, iată, la Iaşi sau la Suceava, sau (recent) la Galaţi, nu are, în realitate, nici o importanţă specială, nu este o referinţă numai pentru Suceava. Pe de altă parte, poate că am, într-adevăr, unele preferinţe pentru unele locuri din România. Suceava a fost totuşi Cetatea de Scaun, aşa că ea va avea întotdeauna în ochii mei o mare importanţă, mă va determina să mă concentrez pe discipolii de aici, pentru a trimite către viitor o şcoală ce aminteşte de o glorie din vremuri realmente înfloritoare şi din punct de vedere ştiinţific. Pe de altă parte, Bălţi este oraşul copilăriei, unde am urmat şcoala. Liceul „Ion Creangă” de la Bălţi este o perioadă fericită pentru mine, este instituţia de învăţământ unde am fost elev şi de unde am amintirea unui liceu cu adevărat excepţional, unul din cele mai bune din toată ţara. (Să nu uităm cum am plecat eu de aici, căci este o întreagă poveste de copil aruncat de istorie în aventura vieţii şi a morţii... Plecarea mea de acasă a fost dureroasă. Dar a fost norocul meu că am plecat la timp. De aceea spuneam mereu că îi sunt recunoscător tatei care în a treia sau a patra zi după ultimatumul istoric de tristă amintire, întorcându-se din sat, mi-a spus: „Tu nu poţi rămâne aici, trebuie neapărat să pleci în lume, deşi aceasta ne doare pe toţi”. Şi, într-adevăr, tata m-a însoţit până la Prut, am trecut podul desculţ la Ştefăneşti şi aici, din ultimii bani pe care îi mai avea, bietul tată mi-a cumpărat o pereche de sandale… Aşa am plecat eu spre Truşeşti, judeţul Botoşani, unde aveam un prieten, fără să ştiu nimic despre viitorul ce mă aştepta). Chişinăul este capitala Basarabiei şi a fost de două ori capitala românismului, deci se înţelege că pentru fiecare din aceste oraşe am câte un motiv de preţuire şi de sensibilitate ce urcă din biografia mea.
– În Basarabia natală, românofobia ruşilor a fost sancţionată prompt de Domnia voastră, atunci când aţi afirmat tranşant că „a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din orice punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, prin urmare, un act de genocid etnico-cultural”. Atitudinea aceasta, afişată de Domnia voastră – „cel mai mare lingvist român în viaţă” (cf. prof. univ. dr. Emil Constantin, rectorul Universităţii „Dunărea de Jos”) –, vine să sprijine decisiv eforturile românilor de pe ambele părţi ale Prutului de a-şi apăra limba şi cultura. Ce cale consideraţi că este apropriată pentru a se merge mai departe în acest sens şi care trebuie să fie argumentele şi strategiile lingviştilor în această chestiune? Lingviştii pot să influenţeze politicul?
– Dacă ne-am afla în condiţii istorice normale, dacă ar fi numai un grup de nesăbuiţi care ar lupta acolo (în Basarabia – n.n.) cu tot felul de trucuri şi de tertipuri împotriva limbii române, răspunsul meu ar fi acela că trebuie să ne dedicăm pur şi simplu ştiinţei, să vorbim ştiinţific despre limba română, că nu e nevoie să apărăm noi limba română, nici să criticăm sau să luăm în discuţie alte păreri contrare şi absurde. Sau, după cum spun eu elevilor mei, nu căuta să demonstrezi că doi şi cu doi fac patru celui care spune că doi şi cu doi fac trei sau fac cinci. Cel care spune o absurditate ar avea în realitate obligaţia să demonstreze de ce afirmă ceea ce afirmă, deşi absurd. Pentru că nu putem, mereu, fără întrerupere, să repetăm toate adevărurile evidente şi să luptăm pentru ele, să le demonstrăm celor care afirmă neadevăruri evidente.
Dar, din nefericire, nu ne aflăm în condiţii normale. De aceea, şi lingviştii, şi toţi ceilalţi oameni de cultură sunt angajaţi într-o luptă care e politica şi noi nu putem duce altfel lupta decât prin argumente ştiinţifice. Concluzia? Trebuie să repetăm deci mereu evidenţele, să arătăm mereu adevărul, să arătăm că toate citatele sunt falsificate, că atunci când ei spun, de exemplu, că şi Iorga ar fi spus că Basarabia este a altora ş.a., acolo nu e decât un fragment scos dintr-un context. Iorga spune, de fapt, cu totul altceva. Trebuie să luptăm mereu în acest stil. Se observă însă că astfel ne pierdem, în parte, forţe foarte importante şi esenţiale, prin acest fapt de hărţuire, care nu întâmplător este dirijat împotriva noastră. De aceea, mă gândeam că soluţia cea mai bună şi strategia cea mai corectă şi utilă ar fi ca oamenii de ştiinţă să se concentreze asupra unei categorii: anume, aceea a profesorilor de limba română şi de literatura română şi a învăţătorilor, recomandându-le cu prioritate lor să facă apărarea; ei, adică, să fie, mai întâi, convinşi şi să înţeleagă care este adevărul şi să apere apoi limba, să apere cultura, să afirme această cultură, pe care întâi trebuie să şi-o asume ca fiind cultura lor naţională... În acest mod s-ar putea permite oamenilor de ştiinţă să ducă ştiinţa mai departe, fiindcă altminteri, dacă oamenii de ştiinţă nu mai fac decât apărarea limbii române, rămânem, dintr-un punct de vedere, pe loc. Dar noi nu trebuie să rămânem pe loc, pentru că ştiinţa avansează, creează mereu idei noi, moduri noi de a pune problemele. Iar noi trebuie să adăugăm, în aceste condiţii, când suntem forţaţi să ne risipim şi cu apărarea limbii române, multă muncă. Spunea însuşi Goethe, undeva, despre poezie, că aceasta reprezintă unu la sută inspiraţie şi nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie. Asta aş vrea să adaug şi eu, extrapolând, despre cariera universitară în lingvistică şi în general în ştiinţă, căreia i se dedică astăzi un universitar cu pretenţii, anume că ea este o carieră ce se întemeiază pe răbdare şi pe muncă. Pe multă răbdare şi pe multă muncă.
Deci, soluţia, strategia propusă de mine este educaţia culturală. Cred că ea s-a făcut deja, mai mult sau mai puţin indirect, în Basarabia, în această privinţă, şi prin învăţători şi prin profesori de limba română. La ora actuală profesorii de limba română nu mai acceptă (chiar dacă li se spune că limba oficială este, prin Constituţie, limba moldovenească) decât termenul de „limba română”. Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, şi până şi ruşii care sunt profesori de istorie înţeleg că nu pot falsifica pur şi simplu istoria şi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor.
Speranţa mea este ca această generaţie, care este generaţia bolnavă din Basarabia şi generaţia incultă din Basarabia, se va stinge biologic. Îi va lua locul o nouă generaţie, una care nu va mai putea fi înşelată. Să ştiţi că mulţi dintre cei de acum au fost atât de înşelaţi, încât ei sunt de-a dreptul de bună credinţă atunci când sunt convinşi că unele falsuri istorice sunt adevărate. Conştiinţa lor, prin ignoranţă şi manipulare, s-a îmbolnăvit.
– Ultimul congres la care aţi participat (se pare, dacă informaţiile verificate de mine vor fi fost complete, că a fost chiar ultimul din viaţa domniei sale – n.n.) a fost cel de Limbi Romanice de la Salamanca. Ce aspecte noi v-au reţinut atenţia?
– Nu au fost aspecte noi, cum îndeobşte se întâmplă în lumea lingviştilor, unde evoluţiile spectaculoase nu sunt nici măcar presupuse, căci ele ar fi o anomalie, iară nu regulă. În congresele internaţionale actuale este foarte greu să se prezinte, în realitate, noutăţi. Se prezintă mai mult sau mai puţin bilanţul celor ce s-au făcut până acum (şi acesta numai parţial). Este un fel de experienţă sau de purgatoriu folositoare tinerilor, care încep să se afirme şi prezintă câte ceva în congrese la debutul vieţii lor ştiinţifice şi universitare. În realitate, progresele se fac la universităţi şi apoi, când e vorba de congrese, se fac la congresele mai reduse ca tematică, ori la simpozioane – acestea având o tematică mult mai specifică şi nu privesc, de fapt (ca în cazul Salamanca), toate limbile romane şi toată problematica limbilor romane, şi care este şi problematica generală. În realitate, nu pot fi afirmate prea multe noutăţi. Pe de altă parte, la un congres mare, nu se poate şti, înainte de a fi publicate toate actele congresului, tot ce s-a comunicat în toate secţiunile paralele, care sunt cel puţin zece la număr şi la care este imposibil să fii prezent. Poţi fi prezent numai la puţine şedinţe plenare, unde de obicei auditoriul este foarte avizat. Bilanţul îl facem, mereu, după, după ce s-au publicat actele, şi apoi se pot urmări mai întâi rezumatele (deşi adesea şi acestea pot lipsi, fiind prezente numai titlurile, ceea ce face ca efortul ulterior de documentare şi informare corectă să se prelungească mult).
– La o recentă masă rotundă, pe tema multiculturalităţii, care a avut loc tot la Universitatea din Suceava, un punct de vedere (pe care nu l-aţi respins) se referea la faptul că, actualmente, dilema noastră culturală nu se mai pune în termenii Cultura şi/ sau Limba majoră vs. Cultura şi/ sau Limba minoră, ci în forma omologării. În condiţiile în care Europa culturală i-a asimilat cu promptitudine pe unii români (Tristan Tzara, Panait Istrati, Eugéne Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, George Enescu, Eugeniu Coşeriu), de ce credeţi că există atâtea bariere în calea asimilării/ omologării egale atât a culturii, cât şi a limbii române?
– Nimeni nu poate cunoaşte toate limbile importante. Avem senzaţia că este vorba de ignorarea limbii şi culturii române, de necunoaşterea lor. În realitate, suedezii ar putea spune acelaşi lucru. Cine ştie suedeza, între toate celelalte limbi? Cine cunoaşte poezia suedeză actuală? Sau cine cunoaşte poezia croată actuală? Prin urmare, mulţi s-ar putea plânge că sunt ignoraţi. Deci fiecare ţară ar trebui să încerce să-şi afirme valorile, mai întâi să decidă care anume îi sunt într-adevăr valorile, şi cele de tradiţie, şi cele actuale, care se pot ridica la un nivel internaţional. Pentru aceasta trebuie, mai întâi, să fie înţelese aceste valori şi în ţările respective. Trecând în România, am văzut cu toţii ce s-a întâmplat cu Eminescu. Toată discuţia mai recentă din jurul lui Eminescu a fost într-adevăr o discuţie ruşinoasă şi infamă. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în circulaţie mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit şi să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat, în realitate, împotriva lui Eminescu. S-a ajuns să se publice, în reviste care păreau serioase, lucruri într-adevăr înjositoare, să se critice modul în care poetul se îmbrăca, şi figura lui personală, felul cum arăta, că era mic de statură... Altcineva, în altă parte, critica poeziile lui spunând numai că nu îi plac, dar recunoscând în acelaşi timp ca nu le-a citit!!! Şi astfel de lucruri se publică şi se acceptă în ţara lui Eminescu... Este de necrezut!!!
– Pentru că există acum, în cultura română, în literatura română, poate din snobism, sau poate dintr-o necesitate compensatoare a absenţei unui veritabil proces politic al comunismului în ţările est-europene, un curent al revizuirilor care pune o falsă problemă, creează o falsă problemă, devenită veritabilă crispare contemporană: revizuire de dragul revizuirii... Este, inevitabil, un proces de sanitate, pe cât de îndreptăţit politic, pe atât de nedrept din punct de vedere al valorilor autentice...
– Da. De exemplu, s-a încercat această revizuire – cazul Eminescu – dar nu în sens într-adevăr critic, şi s-a afirmat că Mitul Eminescu s-ar fi născut acum, de curând, iar cei ce susţineau asta nici nu erau măcar sumar informaţi, nu citiseră ce scria, de exemplu, prin 1922 deja, Ilarie Voronca, ce scria Fundoianu, care nu erau suspecţi de a fi naţionalişti, fiindcă erau amândoi evrei. Să vedeţi ce scriu ei despre Eminescu şi cum îl înţeleg ei tocmai ca geniu poetic şi de ce spun ei că Eminescu este un geniu poetic. Şi acum vin alţii şi pretind că nu, că s-a creat un nou Eminescu mult mai târziu! Este vorba, fără îndoială, despre multă ignoranţă. Nimeni dintre cei care au aderat la această teorie nu a citit ce scrisese Voronca sau Fundoianu despre Eminescu...
– Cu ocazia celui de-al doilea Colocviu Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului de la Suceava, regretatul profesor şi prieten al Domniei voastre, Mihail Iordache (memoriei căruia aţi dedicat conferinţa susţinută în ziua de 19 octombrie 2001) afirma că, „legat de perspectivele pe care Colocviul le oferă cercetătorilor noştri, la Suceava s-a constituit un nou centru al semioticii româneşti”. Astăzi, la atâţia ani distanţă (erau, la vremea aceea, şapte ani deja – n.n.) şi cunoscând evoluţia calităţii şi prestigiului ştiinţific al manifestării, consideraţi că profesorul Iordache a avut „gura aurită”?
– Da, cred că da. Eu vreau să explic de ce am crezut că e necesar să dedic şi acea conferinţă din 19 octombrie, precum şi alte aspecte ale activităţii mele de la Suceava, memoriei domnului Iordache. Profesorul Iordache îmi era necunoscut înainte de a fi eu invitat la Colocviul de la Suceava. El mi-a devenit prieten după aceea, fiindcă mi-am dat seama de entuziasmul care îl mişca pe acest om, ca şi de sacrificiile pe care le făcea, chiar în sens fizic, pentru a ridica Suceava ca centru care să aibă un anumit profil, care să aducă ceva bun şi nou în cultura românească. Ceva nou, interesant, actual şi care se putea pune la acelaşi nivel al unor aspecte ale culturii occidentale. Am înţeles, ulterior, că aici se făcea cu multă seriozitate ceva nou şi realmente serios şi actual, fiind vorba atât de contribuţii la cultura locală, cât şi de contribuţii la cultura românească, dar şi de contribuţii la cultura universală. De aceea, am participat la toate colocviile următoare, în afară de unul, când eram prea departe, în America de Sud. Cu aceeaşi dorinţă am venit şi acum, deşi nu mă aflu în condiţii normale de sănătate. Sora mea îmi spunea să nu vin, să nu mă joc cu sănătatea, dar uite că totuşi am venit, pentru a revedea Suceava şi cercetătorii de aici, jucându-mă totuşi cu sănătatea.
– Prof. univ. dr. Mircea Borcilă consideră că sunteţi „cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor omului”, atribuindu-vă şi rolul de „adevărat întemeietor al disciplinei centrale a umanioarelor, cel care a pus bazele conceptuale ale ştiinţelor culturii în general”. Din această perspectivă, domnule Eugeniu Coşeriu, aţi înfăptuit o „adevărată revoluţie copernicană în domeniul lingvisticii ca nucleu al ştiinţelor culturii”. În acest sens, există o cheie de evaluare şi valorizare pe care recomandaţi să o urmeze cercetătorii şi elevii dumneavoastră, cei ce se vor aşterne la lucru pe calea noii semantici perspective istoric-culturale şi a poeticii culturale pe care aţi deschis-o?
– În general, ştiinţa şi epistemologia nu oferă o „cheie” şi ar fi foarte periculos să ofere „chei”. Singurul fapt care se poate sublinia aici este acela că în cultură avem anumite tradiţii pe care trebuie să le dezvoltăm, că în toate activităţile culturale oamenii, toate fiinţele umane implicate sunt active ca agenţi ai culturii, şi că deci toţi înţeleg şi cunosc ce este cultura, în toate formele ei, ce este arta, ce este limbajul, ce este ştiinţa, în toate formele ei, chiar dacă nu fac ei înşişi multă cultură, ştiinţă, artă ş.a. În cultură lucrurile se petrec diferit faţă de ştiinţele naturii. Cu adevărat, în ştiinţele naturii trebuie să ştim ce s-a stabilit ca valabil până la noi, plecând tocmai de la acel adevăr. În ştiinţele culturii avem tradiţii ce ne duc foarte departe. Trebuie să identificăm cum s-au dezvoltat aceste tradiţii, precum şi în ce direcţii vom continua a le dezvolta. Deşi s-au făcut greşeli, devieri, trebuie să înţelegem că fiecare a vrut să spună ceva cu privire la ceea ce ştia, pentru că omul, prin natura sa, ştie ce este cultura ca activitate a omului. Deci, dacă se poate semnala ceva care nu este o cheie, ci este un sens, un principiu, ar fi acest principiu al tradiţiei şi al noutăţii în tradiţie, ca dezvoltare a tradiţiei. Se înţelege că trebuie să cunoaştem tradiţia şi este foarte greu să cunoaştem toată tradiţia, să mergem mai departe de tradiţia limitată pe care o poate avea cultura unei ţări. Peste tot poţi găsi alte rădăcini, alte căi pe care le înţelegi tocmai pentru că eşti fiinţă umană. În acelaşi timp, aceasta implică, referitor la tot ce se face astăzi, principiul pe care eu îl numesc principiul antidogmatismului, adică să nu spui niciodată că cineva nu are dreptate pur şi simplu, ci să te întrebi mai întâi în ce sens poate are dreptate, fiindcă toţi oamenii de bună credinţă care îşi propun să atingă ceva cu privire la ştiinţele culturii pleacă în mod necesar de la o intuiţie care este sigură – intuiţia pe care o poate avea omul cu privire la propriile sale activităţi – şi că deci e posibil să apară pe parcurs anumite devieri; în acest sens, e necesar să se vadă întotdeauna care a fost intuiţia ce a suferit apoi devieri, alterări etc. sau, cum spunea altcineva şi susţin şi eu, nici o greşeală – în ştiinţele culturii– nu e numai greşeală, ci fiecare greşeală – ca greşeală a unei persoane de bună credinţă– trebuie să conţină un sâmbure de adevăr pe care suntem datori a-l căuta.
– Aţi afirmat, la sesiunea omagială din 9 mai pe care v-a dedicat-o Academia Română cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, că evenimentul acela avea pentru dumneavoastră semnificaţia „acceptării unui sens al doctrinelor ştiinţifice care trebuie să se bazeze pe un principiu deontologic al culturii, pe o morală a omului care face ştiinţă”, furnizând prin aceasta „nu o restrângere a libertăţii, ci o asigurare, asumare a ei”. Despre acest veritabil model „neotradiţionalist”(cf. acad. Iorgu Iordan), pe care-l oferă lumii personalitatea dumneavoastră umană şi ştiinţifică, aş afirma că el trage un semnal de alarmă asupra nevoii actuale acute de deontologie, de morală, fără de care lumea, incluzând aici şi spaţiul valorilor, ar putea sucomba. De ce credeţi că această instituţie a modelelor clasice se clatină astăzi? Este oare nevoie de noi mari tragedii ale limbilor şi ale culturilor pentru a o revigora?
– Răspund mai întâi la ultima parte a întrebării, şi spun: Nu, nu cred că e nevoie nici de o prăbuşire şi nici de o criză a culturilor. Trebuie să înţelegem însă, mai întâi, următoarele două lucruri esenţiale: că, în general, nu numai în cultură, există, începând cu Hegel, această identitate între a fi şi a trebui să fie. Prin urmare, atunci când vorbim de esenţa ştiinţei, de esenţa artei, de esenţa limbajului ş.a., vorbim de fapt întotdeauna de cum trebuie să fie, pentru că aceasta este adevărata fiinţă, cum trebuie să fie. Cum facem când definim omul: dacă definim omul ca fiinţă raţională şi ni se spune că da, dar sunt unii oameni iraţionali, noi spunem, da, într-adevăr, sunt oameni cărora le lipseşte ceva. Îngroşând puţin şi extrapolând, când analizăm acest lucru în plan fizic, dacă cineva e şchiop, nu putem spune că oamenii nu mai au două picioare, nu putem susţine că specia umană nu mai este bipedă... Să înţelegem, mai întâi, că există această deontologie, acest „ar trebui să fie” în cultură. Al doilea principiu: această deontologie înseamnă că, din punct de vedere al agentului culturii, implică o etică a culturii, o etică a omului de cultură care trebuie să corespundă acestui „ar trebui să fie” al culturii. Deci trebuie să ne opunem ideii – prezentată ca idee liberală şi foarte democratică şi care, în realitate, este reacţionară – anume că aceste activităţi ar fi activităţi libere, în sensul că ar fi activităţi cu totul arbitrare, adică oricine să vorbească numai cum vrea, oricine să picteze cum vrea ori să facă ştiinţă cum vrea... Nu! Nu se poate! Fiindcă activităţile libere nu sunt libere în sensul că ar fi capricioase. Activităţile libere sunt libere în sensul filozofic al cuvântului liber, anume– sunt activităţi al căror obiect este infinit. Şi când eşti agent al unei activităţi libere, îţi asumi şi responsabilitatea de a realiza acest obiect în sensul în care trebuie să fie, în sensul deontologiei, şi nu fiindcă se impune prin altceva, ci fiindcă ţi-ai asumat angajamentul. Atunci aceste activităţi au o etică obligatorie, nu în sensul că ar fi o etică impusă, o constrângere, ci în sensul pe care-l avea cuvântul obligatio în limba latină, însemnând legământ, adică angajament. Când începi orice activitate în acest sens, te angajezi. Dacă vorbeşti, te angajezi să vorbeşti cum trebuie, să vorbeşti ca lumea, dacă pictezi, te angajezi nici să nu mâzgăleşti, nici să nu corespunzi numai gustului publicului care poate fi unul fără educaţie estetică. Toţi artiştii adevăraţi şi care simt această morală, această etică a artei, spun „aşa se pictează”, adică înţeleg că ei au responsabilitatea subiectului universal. Adică– „pictez aşa pentru că aşa trebuie”, iar nu „pictez aşa pentru că altfel nu pot vinde”. Cel ce pictează numai în maniera ca să poată vinde nu mai este o fiinţă morală, nu mai respectă etica artei. Tot aşa şi în ştiinţă, trebuie să opereze etica ştiinţei. Înţeleg deci că, în realitate, toţi oamenii de cultură serioşi, atât cei care produc cultura, cât şi cei care transmit cultura, ştiu că există o deontologie a culturii şi că, din punct de vedere al fiecărui subiect, asta înseamnă că există o etică a omului de cultură.
Acestea sunt principiile pe care încerc să le afirm oriunde m-aş afla... Am spus mereu, în diferite ocazii, diferitor personalităţi cu care am avut onoarea să stau de vorbă: există o etică particulară a ştiinţei şi a omului de ştiinţă. Eu cred că dacă este ceva de imitat în ceea ce am făcut eu, poate nu sunt exacte faptele pe care le-am stabilit şi, poate, uneori, nici ideile, în sensul în care le-am formulat eu, ci această atitudine etică în raport cu ştiinţa: să spui întotdeauna adevărul, numai adevărul, chiar dacă acest adevăr este periculos şi plin de riscuri. Să respecţi întotdeauna părerile celorlalţi, aşa cum v-am mai arătat, în măsura în care sunt păreri sincere şi fundamentate; să vezi, până şi în fiecare eroare, care este sâmburele de adevăr, să nu asupreşti pe nimeni cu adevărul tău, ci să stai de vorbă şi cu adevărul celuilalt ş.a.m.d. Deci această atitudine etică este, cred, lucrul cel mai important. Fără îndoială, se ajunge mai târziu la anumite înălţimi, prin desăvârşire profesională şi morală, ceea ce presupune forţă profesională, ştiinţifică şi morală pe măsură; cu această atitudine însă poţi dobândi ulterior o poziţie mult mai solidă, numai şi numai în condiţiile în care nu ai căutat-o şi numai daca n-ai încercat să o atingi prin neadevăr, sau prin escrocherii şi potlogării ştiinţifice, cum îmi place mie să desemnez speculaţiile şi plagiatul care, şi ele, există, iar din câte se pare, există pe scară prea extinsă şi rafinată, din păcate.
Deci atitudinea etică este faptul fundamental. Eu cred că, în ceea ce mă priveşte, şi această atitudine etică era răsădita de acasă. A fost educată, este adevărat, în Italia, iar, apoi, şi în alte ţări unde am trăit, unde am lucrat, unde am creat şi prin contactele pe care le-am avut. Dar am convingerea că se trage şi din tradiţia noastră din Moldova de nord, din anumite cutume şi obiceiuri, tradiţii şi deprinderi morale care există încă şi astăzi şi care s-au păstrat acolo. Dintotdeauna am susţinut că nu este un fapt întâmplător că tocmai în Moldova de nord s-au născut Eminescu şi Creangă, Sadoveanu şi Iorga, George Enescu şi Ciprian Porumbescu, sau pictorul Luchian, Hasdeu, Stere, şi atâţia alţii. Prin urmare, există cu certitudine anumite tradiţii, există acolo o atmosferă aparte care le menţine încă active. Probabil că asta urcă şi vine şi din anumite legături mai vechi cu restul culturii europene, care au avut loc în trecut, cu şcoala latină din Polonia, de exemplu. Au fost, în număr semnificativ, moldoveni la Universitatea din Cracovia, şi acest fapt mi-a atras mereu atenţia, chiar de la începuturile ei. Unii dintre ei s-au pierdut, este foarte adevărat, şi nu s-au realizat, dar câte ceva din acel spirit a rămas ca tradiţie, ca o matrice transmisă cel puţin pe cale orală.
Principiile acestea etice ale omului de cultură eu le afirm mereu…
– Cu strălucire şi cu multă perseverenţă, instituind prin atitudinea Domniei voastre un veritabil model...
– De aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite mode numai pentru că sunt mode şi sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele corespund într-adevăr eticii culturale, iar dacă nu suntem convinşi, nu trebuie să le acceptăm. Nu trebuie să mâzgălim, când suntem pictori, şi nu trebuie să afirmăm lucruri arbitrare, dacă suntem oameni de ştiinţă ş.a.m.d.
– În cadrul procesului actual al globalizării şi extinderii multiculturalităţii, la care a subscris din punct de vedere politic şi România, vor apărea (dar de ce să nu remarcăm că, deşi camuflate, ele deja există) inevitabilele conflicte între limbi şi între culturi. Teza coşeriană aplicată acestei chestiuni surprinde trei atitudini ce pot apărea între limbile majoritare şi limbile minoritare: naţionalismul lingvistic sănătos (pe care-l consideraţi „politic justificabil, rezonabil şi pozitiv”), şovinismul lingvistic şi colonialismul lingvistic (apreciat de Domnia voastră drept „cel mai agresiv, negativ şi inacceptabil”). În ce poziţie – eventual de conflicte lingvistice şi culturale – anticipaţi, chiar şi ipotetic, că s-ar putea trezi cândva românii, cu limba şi cultura lor, în contextul unei viitoare Românii membră deplină a Uniunii Europene şi a NATO, şi ce argumente ştiinţifice trebuie să-i însoţească şi să-i lumineze pe viitorii noştri (mai buni, mai înţelepţi) politicieni?
– După cum ştiţi, eu nu fac politică şi politica mea este doar politică deja implicită în ştiinţă şi în activitatea ştiinţifică şi pedagogică de transmitere a culturii şi a ştiinţei. Însă dacă pot să-mi permit să dau un sfat politicienilor, este să fie ei mai întâi culţi, ca să poată apăra cultura românească, în diferitele ei aspecte. Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să şi-o însuşească şi în mod critic, ca să ştie ce anume apără, cum apără şi de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate faţă de această cultură. Aici sunt două atitudini la care eu mă opun, în general cu foarte puţin succes, pentru că nu pot participa la toate discuţiile şi la lupta actuală din România: două atitudini care îmi par, ambele, reprobabile. Una, este atitudinea aşa-zisa pozitivă excesivă, care consideră valorile româneşti ca valori absolute şi le consideră la acelaşi nivel pe toate. În acest sens, s-a format o adevărată ideologie: se citează, spre exemplu, autori români din străinătate, şi se pun la acelaşi nivel valori net diferite, dar toţi sunt numiţi „genialul cutare..., genialul cutare..., genialul cutare...”. E discutabil, evident, dacă sunt geniali cu toţii, sau dacă nu sunt geniali, iar în cazul în care ar fi geniali, oare sunt la acelaşi nivel?... De exemplu, Panait Istrati este un scriitor minor, deci nu vom exagera să spunem că „noi îl avem pe Panait Istrati, care este o valoare universală” ş.a. Cioran este un filozof de valoare relativă. Marele nostru geniu din străinătate a fost Eugen Ionescu, care este la cu totul alt nivel decât Cioran... Deci nu putem spune, iată, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Panait Istrati... ci, pentru fiecare din aceste trei nume, trebuie obligatoriu să distingem trei nivele diferite. Contează aici valorificarea valorilor naţionale, evident, dar cu simţ critic şi având în vedere scara valorilor. Când spuneam asta unui discipol al meu, el mi-a răspuns „Da, dar vedeţi cum sunt românii, ei şi despre dumneavoastră exagerează acum, că sunteţi cel mai mare de pe glob, şi tot aşa...”. Eu i-am răspuns că asta şi pe mine mă supără, într-adevăr. Dacă o spune cineva care ştie şi care, astfel, poate judeca, mă măguleşte. Dar dacă o spune toată lumea, şi cei care nu ştiu nimic, atunci e mai bine să se abţină să mă laude. Cine nu cunoaşte şi alţi lingvişti nu poate să spună despre mine că sunt „marele lingvist”. Numai într-un singur caz accept toate aceste laude, şi anume în cazul nefericitei Basarabii, fiindcă acolo am devenit un simbol de luptă naţională. Acolo nu pot, în consecinţă, să îmi permit să spun „nu mai exageraţi în privinţa mea, lăsaţi-mă în pace cu asta”... Pentru ei am devenit o armă, şi eu înţeleg că este datoria mea să servesc ca armă şi ca simbol acestui nefericit popor.
Cealaltă atitudine este, dimpotrivă, atitudinea hipercritică privitor la tot ce este românesc. Atrag atenţia, din nou, asupra acelei discuţii publice infame şi ruşinoase cu privire la Eminescu.
...Ce români au fost propuşi pentru Premiul Nobel şi nu l-au luat? Pentru a reveni la critica primului tip de atitudine. Nichita Stănescu, da. Partizanii atitudinii pozitive excesive au spus: cum? Alţii, da, şi Nichita Stănescu, ba? Eu zic. Dar, într-adevăr, merită, oare, Nichita Stănescu? Cunoaşteţi care este nivelul altor poeţi din alte ţări pentru a susţine că s-a făcut o injustiţie cu nepremierea românului Nichita Stănescu? Eu unul spun că nu i-aş fi dat premiul. Poate că i l-aş fi dat, deşi comportarea politică nu l-a onorat, lui Sadoveanu, de exemplu, pe care îl consider la alt nivel. Iar, dacă lucrul ar fi fost posibil, i l-aş fi dat, fără îndoială, lui Eminescu. Concluzia este că trebuie să fim lucizi în ceea ce priveşte valorile noastre şi să nu exagerăm. Eu recomand să fugim de atitudinile exagerate, hiperbolizante, mai ales ce vin în absenţa bunei cunoaşteri atât a valorilor noastre, cât şi a valorilor universale deja consacrate, la care raportăm mereu şi adăugăm judecăţile de valoare. Vorbind despre Premiul Nobel şi literatura română... necesitatea recuperării simţului realităţii este urgentă... Să luăm, de pildă, romancierii Americii de Sud. Să vedem diferenţa, cât sunt de mari şi cum întrec cu mult valoarea maculaturilor scrise şi publicate în limba română!
Cât despre atitudinea hipercritică, ea produce o umilire în faţa Occidentului, o umilire lipsită, şi ea, de critică. Adică tocmai valorile noastre, încă necunoscute şi, de aceea, şi neapreciate deocamdată la un nivel corespunzător, sunt respinse fără drept de apel şi se exagerează, în schimb, dintr-un tradiţional şi păgubos snobism, cu tot ce apare mai ales în Franţa, dar şi în America sau restul Europei, fără să se înţeleagă că şi acele valori nu sunt toate la acelaşi nivel şi că există şi valori româneşti realmente superioare lor. Bunăoară, referitor la cazul meu chiar, într-un fel de enciclopedie a lingvisticii apar o mulţime de termeni propuşi de nişte necunoscuţi străini care nu au nici o valoare şi care nu rămân şi care nu sunt apreciaţi în străinătate, dar nu apar nici măcar termenii fundamentali pe care i-am introdus eu şi care sunt recunoscuţi peste tot şi deja utilizaţi peste tot în mod curent. De ce nu apar aceşti termeni? Tocmai pentru că i-am introdus eu, adică un român. Sau, uneori, idei ale mele, recunoscute în străinătate foarte bine, apar ca idei ale altora, care nu recunosc că în multe afirmaţii ale lor mă citează, de fapt, pe mine.
În concluzie, lipsa de critică, pe de o parte, şi atitudinea hipercritică faţă de valorile româneşti, pe de altă parte, sunt respinse de mine. Ele au adus mereu mari prejudicii culturii şi limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung şi cu consecinţe incalculabile pentru cultura românească.
Se înţelege că acest lucru este contingent... adică şi din cauza informaţiei foarte fragmentare, dar şi datorită, mai mult sau mai puţin, hazardului, fiecare a aflat (în România) ce s-a putut afla de către el de peste graniţe, crezând, la un moment dat, că una sau alta ar fi marea doctrină răspândită în străinătate. În străinătate se poate întâmpla la fel. Bunăoară, Sorin Alexandrescu publică o antologie stilistică în care singura lingvistică textuală ce este total ignorată este tocmai lingvistica mea textuală, iar, în mod absolut regretabil şi chiar scandalos, această antologie apare ca fiind ...actuală!
În străinătate se produce o revoluţie în lingvistica textuală, iar în România mulţi aşteaptă mai întâi să vadă ce se spune acolo, pentru a urma apoi această cale, prin imitaţie! „Dacă e apreciat în străinătate, atunci îl putem aprecia şi noi”, se gândeşte în ţară. După ce am închis această mică paranteză, trebuie să reafirm că discuţia această vine deci din mai vechea discuţie din jurul cauzelor care menţin cultura română şi limba română în statutul de marginale. Culturii româneşti, atât cât o stăpânesc eu, îi lipseşte simţul critic şi, în acelaşi timp, cel autocritic. Adică, înţeleg prin aceasta simţul critic în alegerea modelelor şi în cunoaşterea culturii în general. Noi, în România, am considerat întotdeauna Franţa şi, în parte, pe bună dreptate, ca izvor al culturii universale în general şi ne-a lipsit o panoramă mai vastă cu privire la restul culturii europene. În particular, mai ales în ceea ce priveşte critica. Dar experienţa mi-a atras atenţia asupra faptului că, în Europa, ţări critice cu adevărat sunt Italia şi Anglia, şi mult mai puţin Franţa. Asta e valabil şi în lingvistică, dar şi în alte domenii. Or, noi, aici, din motive istorice arhi-cunoscute, ne-am limitat în general la Franţa, numai la Franţa, fără să avem şi simţul valorilor şi al diferenţelor de nivel, acestea din urmă, de altfel, nefiind măcar recunoscute în Franţa, nici în general şi nici în ceea ce ţine de cultura franceză ca atare.
Cât priveşte afirmaţia dumneavoastră cu Academia Română, în realitate au fost anumite lucruri subterane, care poate nu au fost remarcate în răspunsul meu. Nu sunt deloc mulţumit de repercusiunea concepţiei mele şi a activităţii mele în România, unde s-au urmat tot felul de orientări mai mult sau mai puţin trecătoare şi nu s-a înţeles, în realitate, care este sensul activităţii mele. Singurul care a pătruns foarte serios în toată concepţia şi activitatea mea a fost profesorul Borcilă de la Cluj, cel care a şi creat acest Centru de lingvistică integrală ce produce acum ceva în sensul acestei lingvistici. Bucureştiul, în schimb, până acum a fost surd. La Academia Română, se spune, şi aţi citat şi dumneavoastră, da... există cutare sau cutare afirmaţie despre mine şi care ar fi importantă pentru c? ar fi spus-ă ar fi spus-o Iorgu Iordan. Dar trebuie să ne întrebăm: pe plan internaţional, Iorgu Iordan se află la acelaşi nivel cu Eugeniu Coşeriu? Şi se poate spune, în consecinţă, că îl apreciem pe Eugeniu Coşeriu fiindcă a spus-o Iorgu Iordan? Nu cumva ar trebui să spunem contrariul, adică poate că îl apreciem pe Iorgu Iordan, fiindcă a spus-o Eugeniu Coşeriu?
– Totuşi se pare că Profetul se întoarce în ţara lui şi începe să fie Profet şi în ţara lui... Eu vă doresc să aveţi înainte timpul, sănătatea şi energia, ca acum, clocotitoare, ca să mai puteţi creşte o generaţie, două, de lingvişti...
– Dacă va da Dumnezeu şi Maica Precista...
– Vă asigur că, la rândul nostru, dar, desigur, nu atât cât Domnia voastră, facem şi noi ce putem şi cât putem pentru Basarabia, necontenind a afirma interesele Basarabiei.
– Vă voi relata, fără plăcere, o întâmplare care a devenit emblematică din punct de vedere al atitudinii: am fost foarte supărat la un eveniment din Bucureşti, o lansare de carte, când mă aflam între invitaţi şi, imediat după ceremonii, s-a spus şi mi s-a spus şi mie: „Aşa sunt basarabenii ăştia, mereu vin cu Basarabia, Basarabia”, la care eu am replicat că este normal aşa, se înţelege că basarabenii vin cu problema Basarabiei în România, şi „dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveţi problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o înţelegeţi, iară nu să spuneţi mereu «Ia mai lăsaţi-mă în pace cu Basarabia asta!», de parcă Basarabia ar fi o ţară îndepărtată şi necunoscută, străină de România”...
Da, este o atitudine foarte periculoasă, cu consecinţe istorice şi culturale, pe termen lung, de o mare gravitate... Un gest de spălare pe mâini, prin care ţara-mamă nu îşi apără în nici un fel copilul propus spre sacrificare... Eu am văzut discursul Domniei voastre de la Academia Română şi nu pot uita legătura de suflet pe care aţi făcut-o, la acea ocazie, cu un eveniment politic important nu numai pentru Basarabia, ci şi pentru evoluţia conceptului de democraţie în zona aceasta a lumii...
– Da, am spus, în acele împrejurări, în faţa onoratei asistenţe de la Academia Română: „Sunt foarte fericit că această zi coincide cu ziua când a fost eliberat Ilie Ilaşcu”...
 
20 octombrie 2001,
Suceava
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog