Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PUNCTE DE REPER

Documentele istorice – mijloc de cunoaştere şi păstrare a identităţii naţionale

Iustina BURCI

Alte articole de
Iustina BURCI
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Preocuparea pentru adunarea şi ordonarea materialului documentar a constituit, începând din secolul al XIX-lea, un adevărat deziderat pentru generaţii de cercetători – fie ei istorici ori lingvişti. Conştienţi de faptul că, în lipsa documentelor, intervale mai îndepărtate de timp din istoria societăţii devin inaccesibile cercetării, ei au desfăşurat o muncă asiduă – individuală sau colectivă– căreia îi datorăm astăzi un vast inventar arhivistic cuprins atât în lucrări specializate consacrate, cât şi în lucrări de mai mică întindere (reviste1 cu profil diferit: de istorie, lingvistică etc.), unde apar publicate, chiar şi acum, acte inedite.
Încă de la 1852, Teodor Codrescu se temea ca nu cumva „vre o fatală templare să le arunce în măna cuiva, care neşciindu preţui o aşe comoră naţională, le-ar nimici, ori ar lipi ferestrele, ori le-ar ţine aruncate în podu”, aşa cum s-a întâmplat cu multe dintre actele originale. Rezultat al acestei „temeri” au fost volumele Uricarului, în care apare un număr mare de hrisoave, urice etc., toate selectate după criteriul adevărului, căci „adevărul este esenţa istoriei”2; iar Aurelian Sacerdoţeanu punea, în plus, accentul pe redarea lor cât mai fidelă: „Orice document, indiferent de specialitatea editorului, se adresează deopotrivă istoricului pragmatic, istoricului instituţiilor, al claselor sociale, al dreptului vechi, economistului, filologului. Nu puţine documente se adresează geografului, şi nu pentru geografia istorică, ci chiar pentru geografia fizică, deci aparent fără nici o legătură cu istoria. În consecinţă, orice document trebuie să fie atât de complet şi exact redat, încât nici unul dintre specialişti să nu aibă îndoială asupra formei în care se prezintă izvorul”3.
O mare parte dintre culegerile întocmite vizează perioade distincte de timp, de regulă în legătură cu o anumită personalitate istorică. Amintim dintre acestea numai câteva: Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare4, Documente de la Ştefan cel Mare5, Documente moldoveneşti de la Bogdan Voevod (1504-1517)6, Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă Voevod (1517-1527)7, Documentele lui Ştefan cel Mare8, Acte moldoveneşti din anii 1426-15029, Acte moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare10 etc. Altele urmăresc, prin expunerea tuturor actelor, cunoaşterea istoriei unei regiuni sau a unui loc, ca de exemplu: Documente slavo-române relative la Gorj (1406-1665)11, Istoria Târgu-Jiului12, Încercare asupra istoriei Târgu-Jiului13, Schitul Crasna14, Strâmba15 etc. Toate aceste culegeri surprind însă prin bogăţia datelor şi, totodată, prin acurateţea şi atenţia deosebită cu care au fost realizate.
Există o serie de colecţii de documente (de obicei în mai multe volume), alcătuite cu scopul de a permite cercetarea metodică a materialelor arhivistice; ele cuprind, atât temporal, cât şi informaţional, intervale care depăşesc referirile la o anumită epocă sau la un anumit spaţiu determinat. Importanţa iniţiativei de a realiza astfel de lucrări, precum şi valoarea actelor incluse sunt de necontestat. Contribuţii în acest sens şi-au adus Arhivele Statului, care au practicat o activitate editorială intensă, concretizată prin tipărirea unui mare număr de volume. În acest fel, o cantitate apreciabilă de informaţii inedite a intrat în circuitul ştiinţific, contribuind la o mai bună cunoaştere, în timp, a diferitelor probleme ale societăţii româneşti. Iată câteva exemple: Catalogul documentelor moldoveneşti (CDM); Documenta Romaniae Historica (DRH) – A. Moldova, B. Ţara Românească, C. Transilvania; Documente privind istoria României (DIR) – A. Moldova, B. Ţara Românească, C. Transilvania; Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti; 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealuletc.
Trebuie să remarcăm faptul că aproape nici una dintre formele esenţiale de manifestare a societăţii româneşti (activităţi economice, raporturi sociale, organizarea administrativă, juridică, militară ori bisericească, fenomene politice şi afirmări ale începuturilor culturale), nu poate fi reconstituită fără investigarea surselor istorice.
Documentele emise în perioada de început a redactării actelor, în slavă şi apoi în română, de către curtea şi cancelaria domnească sau de diferiţi dregători în cadrul exercitării funcţiei lor sunt alcătuite aproximativ în aceeaşi manieră şi vizează, în principiu stabilirea (prin mărturii hotarnice, cercetări în vederea judecăţii etc.), transmiterea (prin vânzare, răscumpărare, schimb, danie etc.) sau fixarea (prin întărire) a proprietăţii asupra pământului16. Pe măsură ce relaţiile cetăţean – autoritate publică evoluează, varietatea documentelor creşte17. Sunt menţionate din ce în ce mai des forme de supunere a ţărănimii, exemple de abuzuri ale slujbaşilor domneşti prin sistemul arendăşiei, aspecte ale revoltei ţărăneşti, acţiuni de răscumpărare din robie ca urmare a războaielor şi incursiunilor oştilor străine, instabilitatea fiscală, dezvoltarea meşteşugurilor, caracteristici ale organizării vieţii sociale la nivelul oraşului medieval şi felul în care acesta se dezvoltă, sistemul intern şi extern de funcţionare vamală sau unele informaţii despre comerţul şi relaţiile cu ţările vecine etc.
Cert este faptul că dezvoltarea unei comunităţi şi a unei limbi este strâns legată de evoluţia societăţii respective. Schimbările sociale şi politice dintr-o anumită regiune, precum şi cele cu caracter cultural, se află într-un raport de complementaritate. Acest lucru atrage după sine, în cazul lexicului, de exemplu, pierderea (sau trecerea în fondul pasiv al limbii) a noţiunilor care nu mai corespund unei anumite stări de fapt şi, totodată, crearea altora noi, în concordanţă cu realitatea socio-economică şi politică a epocii. Materialele istorice surprind, ca o radiografie, fenomene petrecute la nivelul limbii pe parcursul a câtorva sute de ani. Numeroase elemente pe care le înregistrează astăzi limba română îşi găsesc explicaţia numai în documentele din arhive, a căror dublă funcţie – de atestare şi de conservare – serveşte adesea ca suport ştiinţific în emiterea unor teorii diverse.
Există o serie de cuvinte intrate în vocabular în epoci diferite, în funcţie de stadiul de dezvoltare a statelor româneşti şi de relaţiile lor cu alte state. Foarte multe dintre ele se referă la meserii, funcţii şi obligaţii ale ţăranilor către proprietarii de moşii: angarale, armaş, arnăut, căminărit, ceaşnic, clucer, cotărit, crainic, dajde, desătnic, desetină, dijmărit, fumărit, globnic, ispravnic, jitar, jitnicer, pisar, podvodar, polcovnic, poroşnic, porucic, posadnic, posluşnic, postelnic, scripcar, scutelnic, sotnic, stoler, stolnic, sucmănar, şetrar, vinerici, vornic, voznar, vutcar etc.
Progresul societăţii, dispariţia cadrului şi a noţiunilor pe care le desemnau a dus la scăderea totală sau parţială a funcţionalităţii acestor termeni. Cu toate acestea, o parte dintre ei sunt folosiţi în continuare, dar la un alt nivel– cel antroponimic. Pătrunderea şi perpetuarea lor în acest spaţiu reprezintă o şansă în plus pentru apelativele de acest gen, supuse unui fenomen de regresie în ceea ce priveşte frecvenţa apariţiei lor în vorbirea curentă. Importanţa numelor proprii (antroponime şi toponime) este demonstrată, în cadrul limbii, prin îndelungata lor persistenţă în timp, în ciuda tendinţelor evolutive care au loc în interiorul acesteia18. Prezentăm în continuare situaţia câtorva nume de familie (ce au la bază unele din cuvintele citate mai sus), cu indicarea frecvenţei absolute şi repartiţia pe unităţi administrative19: Pisaru 154 (18 B, 8 BNT, 3 CR, 3 M, 109 ML, 2 O, 11 Tr); Postelnicu 3764 (700 B, 67 BNT, 16 CR, 103 D, 1262 M, 1005 ML, 421 O, 190 TR); Polcovnicu 307 (16 B, 5 D, 6 M, 250 ML, 8 MR, 22 TR); Scutelnicu 1256 (174 B, 28 BNT, 6 CR, 21 D, 224 M, 686 ML, 4 MR, 37 O, 1 TR); Jitaru 3607 (125 B, 95 BNT, 38 CR, 173 D, 393 M, 2417 ML, 22 MR, 98 O, 246 TR); Stolnicu 484 (33 B, 14 BNT, 15 CR, 2 D, 34 M, 348 ML, 1 O, 37 TR); Stoleru 2729 (214 B, 56 BNT, 21 CR, 99 D, 52 M, 2122 ML, 3 MR, 37 O, 125 TR). Din aceste exemple se poate observa că, dintre provinciile româneşti, Moldova înregistrează, în genere, cel mai mare număr de purtători ai antroponimelor respective. Se pare că aici supranumele formate de la aceste apelative au fost în mai mare măsură acceptate pentru a deveni nume de familie, Moldova s-a dovedit a fi o zonă conservatoare, păstrătoare a unor vechi fapte de limbă, afirmate de documentele istorice şi confirmate de realitatea lingvistică de astăzi.
Studierea toponimiei şi antroponimiei din documente şi surse istorice vechi nu şi-a pierdut actualitatea, chiar dacă astăzi au apărut, în domeniul lingvisticii, curente şi tendinţe noi: raportăm mereu faptele actuale la cele trecute şi încercăm să găsim explicaţii pentru anumite fenomene de astăzi, căutând adesea în arhive; o dovadă clară că avem în spate o istorie care trebuie încă cercetată. Toponimia îşi găseşte aici primele atestări ale unor aşezări străvechi (ca, de exemplu: Pribourelu, Ursoaia, Tâmna, Şovarna, Topliţa, Padeş, Cernaia etc.). Alături de numele de sate sunt surprinse în documente şi denumirile unor obiecte mici din teren; între acestea unele sunt încă, la datele respective, în fază de toponimizare (termenul entopic nu este încă simţit ca făcând parte din sintagma toponimică), ceea ce facilitează înţelegerea modului în care s-a format sistemul actual al numelor de locuri (de exemplu: fântâna Udri, hotaru Vârbiţii, padina Tătarului etc.). Multe dintre localităţile semnalate în arhive există până în prezent, în timp ce altele îşi dovedesc existenţa numai datorită menţiunilor din arhive. Biografiile numelor de locuri au constituit adesea evocări ale unor fenomene de istorie social-politică şi, totodată, mărturii ale evoluţiei limbii.
Onomastica este unul dintre domeniile care, dorind să vorbească despre prezent, face adesea apel la trecut; şi acest lucru nu se întâmplă numai în cazul analizelor ce privesc exclusiv fenomene lingvistice, ci şi atunci când (sau mai ales atunci când) vine în sprijinul unor idei care aparţin altor sfere de cercetare: istorie, geografie, etnografie etc. Ea îşi fundamentează adesea investigaţiile (în special cele ce vizează studiile în diacronie) pe materialele extrase din arhive.
Societatea noastră – privită atât la modul general, cât şi particular – reprezintă rezultatul unei îndelungate evoluţii (cu suişurile şi coborâşurile pe care le presupune un astfel de proces), iar mărturie acestei evoluţii stau documentele arhivistice, singurele care ne pot oferi, dincolo de presupunerile noastre, dovezi concrete despre trecut. În context, evocăm reflecţiile lui Aurelian Sacerdoţeanu: „Istoria se scrie cu ajutorul documentelor. Acestea sunt urme lăsate de cugetările şi faptele oamenilor de altădată. Dintre aceste gânduri şi acţiuni omeneşti prea puţine au lăsat urme vizibile: şi chiar când din întâmplare s-au produs aceste urme, ele nu sunt durabile. E de ajuns un accident ca să le şteargă. Însă orice gând sau fapt care n-a lăsat urme, directe ori indirecte, sau ale cărui urme au dispărut, este definitiv pierdut pentru istorie: ca şi cum niciodată n-ar fi fost. Din lipsa documentelor istoria unor perioade foarte întinse ale trecutului umanităţii rămâne pentru totdeauna necunoscută, căci nimic nu poate înlocui documentele: unde lipsesc nu se scrie istorie”20.
 
Note
1 Una dintre aceste publicaţii a fost şi „Arhivele Olteniei”, revistă care a susţinut editarea materialelor din trecut. „Oltenia istorică” este subcapitolul dedicat în întregime acestui fapt. Iar cel care a publicat în mod constant în paginile seriei vechi a Arhivelor, precum şi în alte reviste, un număr impresionant de acte vechi, a fost reputatul arheolog C.S. Nicolăescu-Plopşor. Astfel, au fost scoase la lumină înscrisuri domneşti, danii făcute unor supuşi „pentru multa, buna şi credincioasa slujbă ce su slujit”, foi de zestre, hrisoave, solii, scrisori, privilegii comerciale, istorii ale unor biserici, documente importante ce conţin informaţii variate: Documente privitoare la satul Bucovăţ şi altele, Un document privitor la moşia Foleştii de Sus – Vâlcea a schitului Bodeşti, Documente referitoare la plaiul Cloşani, Un document de la Mihai Viteazul, Satul Iamnic şi documentele referitoare la el, Documente privitoare la moşia Plopşor-Dolj, Documente privitoare la schitul Şerbăneşti-Vâlcea, Documente privitoare la satul Vârvor-Dolj, Hrisov de la Radu Mihnea Vd., Însemnări din trecutul Olteniei – Biserica din Pleşoi-Dolj, Zapis de vânzare pentru satul Vârbiţa de Jos, Carte domnească de boierie şi scuteală, O diată din 1687, Poruncă domnească privitoare la satul Băloşani-Dolj, Cartea ispravnicilor Scaunului Bucureştilor către aceeaşi mănăstire pentru dijma de pe moşia Vârbiţa de Jos etc.
2 Teodor Codrescu, Uricarul, vol. I, 1871, p. III.
3 Aurelian Sacerdoţeanu, Despre editarea documentelor, în „Arhivele Olteniei”, Serie veche, Anul X, 1931, p. 296.
4 M. Costăchescu, Iaşi, 1932.
5 Idem, Iaşi, 1943.
6 Idem, Bucureşti, 1940.
7 Idem, Iaşi, 1947.
8 Ioan Bogdan, Bucureşti, 1913.
9 Damian P. Bogdan, Bucureşti, 1947.
10 Idem, Bucureşti, 1938.
11 Alexandru Ştefulescu, Târgu-Jiu, 1908.
12 Idem, Târgu-Jiu, 1906.
13 Idem, Bucureşti, 1899.
14 Idem, Bucureşti, 1910.
15 Idem, Târgu-Jiu, 1906.
16 CDM, vol. I, p. 6.
17 Iar după anul 1600 se vor redacta tot mai frecvent în limba română.
18 Chr. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1975, p. 11; Anton Oprescu, Importanţa studiului numelor de persoane, în „Arhivele Olteniei”, Serie veche, Anul III, nr. 11, 1924, p. 23.
19 Cifrele au fost extrase din arhiva Laboratorului de onomastică al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Craiova, constituită pe baza datelor oferite de Serviciul de Evidenţă a Populaţiei din Bucureşti, în anul 1994.
20 Vezi „Arhivele Olteniei”, serie veche, Anul X, 1931, p. 296.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog