Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONSTANTIN CIOPRAGA – 90

Constantin Ciopraga – scriitor

Alexandru HUSAR

Alte articole de
Alexandru HUSAR
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Profesor, critic şi istoric literar, a fost, ani în şir, şeful Catedrei de Literatură Română şi Comparată a Facultăţii de filologie a Universităţii din Iaşi, trei ani lector de limbă şi civilizaţie română la Sorbona şi École Nationale des Langues Orientales Vivantes din Paris, mai mulţi ani rector al Institutului Pedagogic din Suceava, Constantin Ciopraga se impune în cultura noastră ca un model de prim plan în învăţământul superior. Paralel, volumele sale, adevărate monografii (Calistrat Hogaş, George Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, precum şi cele care îl prezintă pe Constantin Ciopraga în calitate de autor de eseuri, poezie şi proză sau traducător din limba franceză, italiană şi spaniolă), îi conferă un loc dominant în istoria literaturii române. Deţinător al unor premii importante: Premiul Uniunii Scriitorilor (1985), Premiul „Mihai Eminescu” (1987), Premiul Convorbiri literare (2000), Premiul Mediterraneo – Italia (1985), Premiul Criticilor Literari Italieni „Olivo d’Oro” etc., ales recent membru al Academiei Române, scriitorul cunoaşte o unanimă apreciere, deopotrivă ca poet şi prozator.
În poeziile sale, datate Iaşi – Văratec 1971-1973 şi mai înainte, reconstituie filmul unei vieţi privite în curgerea ei, în optica de ansamblu a unei sinteze. Volumul Ecran interior este rodul cristalizării unitare a unui poet care ni se înfăţişase până atunci doar în ipostaza de critic şi istoric literar, „ocultând”, cu discreţie, un talent creator sub roba de magistrat al literelor, un nostalgic boem, un observator fin al vieţii, un contemplativ în căutare de sine:
După o noapte de lecturi fantastice cauţi garoafe,
Te cauţi şi nu te găseşti, – iar în stradă
Observi că şi alţii se caută chiar din zori.
Poezia sa se apropie, pe un plan, de cea a lui G. Topârceanu, D. Botez şi G. Lesnea din perioada de avânt a poeziei ieşene de odinioară, pe alt plan – de cea a lui Jules Laforgue sau Jean Richepin, lirici simbolişti francezi, de lumea lui Sadoveanu din Demonul tinereţii sau Floare ofilită:
Fata ceasornicarului mângâie – un brad centenar –
Şi-mi vine să cred că timpul, ora exactă
Minutele chiar, se măsoară cu brazi.
Lumea poetului este cea în care se regăseşte pe sine în căutarea unui timp intim propriu. Poetul se situează în spaţiul ce-i aparţine, un spaţiu-timp personal, din interior, cu un ochi degajat, subtil, comprehensiv, privind viaţa. În acelaşi timp joc al inteligenţei şi sensibilităţii, joc al fanteziei libere şi degajate, joc al creaţiei originare, joc al metamorfozei, poezia sa – alchimie verbală – are un caracter (revers) ludic:
Alege, să zici cuvinte cu F
De pildă Fior, Frunză, ori poate Floare...
Jocul e plin de surprize extraordinare
Parcă lipseşte ceva şi cauţi răspunsuri
Poate frumuseţe, poate farmec, poate fluturi.
Divertisment în accepţia pascaliană a conceptului, poezia sa are un adânc sens etic şi estetic. Privit din acest unghi, Ecran interior reprezintă, în esenţă, un univers moral intim, sub al cărui scut emblematic poetul – un apologet al bucuriilor simple – ni se prezintă, la nivelul sintezei, ca în Conversaţii cu flori:
Chiar dacă eşti trist, e o plăcere
Să conversezi cu flori, cu găini, cu albine
Şi uite aşa trece timpul – şi-i bine. E bine.
Aceasta implică un nou sistem de relaţii între om şi natură sau om şi om, ca într-un cod moral al singurătăţii:
Botează în glumă copacii: un copac – un Ion
El e Ion, ei sunt Ioni şi vântul devine OM
Şi uite aşa nu ne mai sperii de vânt...
În proza sa Nisipul (1989) este prezentat un om care nu se sperie de război, de prizonierat, înnobilând totul graţie memoriei afective. Lumea lui Ionel Teodoreanu din La Medeleni reapare, pe alocuri, prin conturarea personajelor ce amintesc şi figuri din Enigma Otiliei sau din À la recherche du temps perdu. Poţi avea oricât de viu gustul infinitului. Dar nimic nu e mai mişcător decât un sentiment trecut prin amintire, care este evocat cu melancolie în roman, la o lecţie de anatomie. Autorul însuşi întreabă: „Ce mi-ar fi folosit la Miravento un timp fără aduceri aminte, un timp pustiu, când singura consolare la îndemână era doar trecutul?! Multe fărâme ale acelui trecut se depuseseră la întâmplare în galeriile întunecoase ale memoriei. Nisipuri stagnante... Pulberi ale lucrurilor pe care le credeam definitiv uitate se desluşesc din ceaţa amintirii, descripţii de natură” (în care e prezent poetul). Scriitorul prezintă celebrul Cimitière marin, străjuit de chiparoşi solemni, cavoul în stil meridional, grilaje de fier forjat, pietre tombale mângâiate de soare.
În acelaşi timp, alături de Masa umbrelor şi Întoarcerea în timp ale lui Ionel Teodoreanu sau Anii de ucenicie a lui Sadoveanu se ivesc pagini care, cum ar spune însuşi autorul, sunt scrise de „un om umblat nu numai prin cărţi”. Pagini antologice despre drumul spre Otopeni, vegetaţie, flori, lumina caldă, la Vamă – „obişnuita rumoare a sălilor de aşteptare” (munţii de la mii de metri altitudine) se înscriu cu succes în soldul literelor. Sugestii livreşti se împletesc cu notaţii directe despre locuri văzute cu ochiul liber. Alături de N. Iorga, T. Vianu şi I. Petrovici, scriitorul apare cu înalte pagini de jurnal în lucrări ca: Embleme spirituale britanice (1964), Mozaic iugoslav (1965-68), Rezonanţe din nord (Olanda, 1968), În Orientul apropiat (1973), În răsăritul Germaniei (1974), Privelişti helvetice (1975), Mexico (1977), Prin New York în trecere (1977), Toamnă poloneză (1978), Secvenţe din Cehoslovacia (1983), Străbătând Balcanii, Perspective elene, În climat turcesc (1983) (Bulgaria, Grecia, Turcia). Sunt, de fapt, panorame, note de călătorie care conţin date exacte şi descriu un orizont real.
Călătorul este un observator atent şi reflexiv. Această calitate se confirmă în descrieri de natură (recunoaşte speciile: pini şi chiparoşi). Uneori degajat, după vizite în oraşe şi muzee de artă, îl aflăm istovit, obosit, contemplând, retras în camera sa la fereastră, o privelişte mirifică spre mare. În zări, de pe terasă, admiră munţii falnici din preajmă, ascultă muzica simfonică, apoi o transmisiune religioasă, comentarii biblice etc. În Polonia îl vedem privind pe fereastră, în desfăşurare grăbită, sate, localităţi mici, fabrici, vegetaţia autumnală, ruginie, păduri de pini şi mesteacăn, arbori maiestuoşi, stejari.
Descrierile de natură alternează cu observaţii asupra realităţii. Cracovia este prezentată în accente de măreţie spirituală, dar şi de istorie tragică. Scriitorul distinge, identifică secvenţe relevante, construcţii stratificate, însemne a şapte secole, arhitecturi grandioase în care goticul şi geometriile renascentiste (introduse de italieni) dialoghează cu barocul. Cracovia culturală prezintă analogii cu Iaşul. Discuri cu muzică poloneză tipică amintesc de Paşcanii copilăriei, de polcile şi mazurcile polonezilor stabiliţi acolo. Surprinde aspectul moral: o dominantă a sufletului polonez, atât de marcat de încercări dramatice, fiind, fără îndoială, religiozitatea.
Iaşul, cu pavajul cald, teii înfrunziţi, luna alburie, apare în contrast cu Iaşul văzut din monoplan, de la trei mii de metri altitudine, oraşul „revărsat pe şapte coline, cu turnurile, parcurile, străzile, acoperişurile cu reflexe metalice care se desfăşurau purificate, ireale în lumina de august, oferind privirii o lume fără drame, alta decât cea adevărată, de jos”. La Văratec, împrejurimea, arborii tăcuţi, havuzul murmurător din dreptul stăreţiei aveau reverberaţii eminesciene. Tabloul sonor de atunci i s-a întipărit atât de viu în memorie, încât cerdacul mănăstiresc sub teii uriaşi, grupul de ascultători de la Văratec şi naratorul dintr-o noapte de august cu lună plină „aparţin unui moment etern”.
În contact cu oameni vii, scriitorul intervine spontan. Surprinde voci care se caută reciproc, aude voci negre, voci sure, voci galbene, voci albe ca hârtia (un procedeu rar aplicat – audiţia colorată). La Radio-Moldova distinge vocea exuberantă a lui Miluţă Gheorghiu, vocea răguşită a lui Constantin Ramadan, vocea cavernoasă a lui Tudor Călin, apoi vocea de narator mitic a lui M. Sadoveanu, vocea caligrafică a prof. N. I. Popa, vocea calm-reflexivă a doctorului Gr. T. Popa ori vocea patetic-sentimentală a Otiliei Cazimir. Neuitată, vocea graseiată, cu inflexiuni capricioase a lui N. Iorga, chemându-i pe auditori, săptămânal, la „sfaturi pe întuneric”. Apare Lesnea într-o dumnezeiască seară de august, la Văratec: oaspete pasager care îşi descărca volubil sacul cu amintiri. Virginia Micle trebuia să fi fost o frumuseţe clasică: ochii albaştri, tenul curat, cu sclipiri de chihlimbar, aparţineau unei femei pline de farmec. Gânditor şi literat, Ion Petrovici e „un personaj generos, un european”, cu „certe afinităţi ieşene”. „Cu vocea sa studiată, armonioasă, frazarea în spiritul retoricii clasice, privirea concentrată, întreaga ţinută a omului (bine construit), inclusiv vestimentaţia sobră”, amintea de modelul Maiorescu.
În prezentarea lui Tudor Vianu, analistul procedează exemplar. Tudor Vianu era de o comunicativitate naturală, de o bonomie care cucerea. Vocea lui de bariton bine timbrată, limpede, avea rezonanţe atrăgătoare, învederând un fond liric discret. Apoi intră în atenţie învăţatul aerisit cu ştiuta-i vocaţie a asociaţiilor cărturăreşti, gânditorul problematizant, omul de gust mişcându-se degajat în domeniile artelor, poetul. Principala dimensiune etică a cărturarului era, fără îndoială, comprehensiunea, de unde şi o ataşată vibraţie cald-umană. Evocarea întâlnirilor la Paris, după 1960, ca reprezentant al României la UNESCO – pornind pe jos pe Bulevardul Montparnasse până spre Notre-Dame sau spre grădina Luxemburg, în care părea că printre platani se mişcă Anatole France. Surprinde, în fine, în promenadă, câte un moment când, atins de melancolie, este atras de etalajele buchiniştilor de pe cheiurile Senei, în preajma catedralei Notre-Dame privind albumele cu reproduceri de pictură, foiletându-le cu atenţie. Se distinge astfel omul de gust, intelectualul rafinat, poetul gata să caracterizeze cu o metaforă fericită un edificiu, un peisaj, una din acele personalităţi care onorează o cultură. Un portret memorabil încheie un profil, un model definitiv, care impune în istoria culturii noastre un etalon, o valoare supremă, sfârşind: „Entuziasmul supravegheat făcea podoaba spirituală a cărturarului, nostalgia totalităţii întreţinea prospeţimea sufletească, vibraţia afectivă încălzea rostirea. Tudor Vianu-umanistul era un european, un aristocrat al spiritului”. La fel, un umanist modern, N. I. Popa, văzut în contextul epocii, se situa, împreună cu Tudor Vianu, cu Al. Dima şi alţii, printre întemeietorii disciplinei comparatiste la noi, cu relevantă orientare spre teorie. Eminent om de catedră – „magistru” – intelectual atât de informat, şi-a exercitat exemplar munca de benedictin, gata să sprijine oricând cu un sfat, cu o sugestie, cu o carte pe oricine „a fost o conştiinţă, un om”. Scriitorul îi urmăreşte privirea (se apropie în tăcere, cu discreţie, foiletând pe birou o carte apărută cu puţine zile înainte... privea absent obosit, tăcut), îi ascultă vocea, surprinde armonia spirituală a profesorului.
Îl aflăm pe front, cercetând mereu fizionomiile bărbaţilor din jur, în anii de prizonierat, implicat în retrospecţii adâncite, dar şi în dialoguri cu parteneri români sau de alt neam, suportul psihic al anilor de contact cu oamenii. Obişnuindu-se să exploreze dincolo de uniforme şi grade militare avatarurile omenescului în suferinţă, distinge între finlandezi, germani şi italieni. În aeroport, atent la figuri, fizionomii, vestminte, valize etc., remarcă tipuri şi individualităţi cu însuşiri distinctive. Constantin Ciopraga e un analist fin, un observator atent al vieţii, imperturbabil în observaţii privind comportamentul, atent la gesturi, la vestimentaţie, la limbaj, la decor, un portretist rar. În portretul bunicii surprinde părul ei de cenuşă (care trebuie să fi fost odată negru), ochii ei somnolenţi, obosiţi, la sfârşit aproape uscaţi, mâinile zbârcite, tremurânde, vorbele ei surpate, rărite... Portretul lui Stambulea – ochii gălbui, trudiţi, gulerul tare, mustaţa tăiată scurt; portrete de ofiţeri superiori, de figuri memorabile ale cetăţii, unchiul şi nenea Haritopol sunt fin conturaţi în caractere amintind de La Bruyère.
Narativ, povestind întâmplări ori istorii, în acelaşi timp descriptiv, vădind interes pentru natură, schiţează tablouri, portrete. Ceea ce considera însuşi „jocul de-a portretul” e observabil şi în Portrete şi inflecţii literare, dar cu alte deschideri, şi în Amfiteatru cu poeţi, alternând cu demersul ostatic, vizibil în volumele Între Ulysse şi Don Quijote şi în Profiles. Portretist, declară însuşi: „Nu pe Sainte-Beuve l-am avut sub ochi pentru portretistica literară, ci pe modernul Albert Thribaudet, din care s-a inspirat şi G. Călinescu şi Pompiliu Constantinescu”.
Uneori, pasaje întregi în ritm de melopee sau chiar versuri de care îşi aduce aminte alternează cu limbajul eseistului (în capitole ca Amfiteatre şi literatură sau Dimensiunea Perpessicius şi altele), cu limbajul evocării din Văratec (zile şi nopţi de august, adevărate pagini de Ionel Teodoreanu). Apar dascăli, actori, case (tihnita casă a lui Nicu Gane, ulterior proprietatea lui Artur Gorovei de la Fălticeni, casa lui Dan Protopopescu din acelaşi oraş). Urmează o perioadă de lecturi înverşunate, de acumulări şi conexiuni sistematice, muncă de benedictin în perpetuă tensiune, etapa Iaşi. Omul de cultură, istoric de artă, constată că personalitatea Parisului este efectul sintezei suprapuse: romanicul, goticul, clasicismul şi celelalte coexistă... Spirit asociativ, face comparaţii spontane. În Elveţia, la Zürich, de exemplu, pădurile, lebedele, raţele descind parcă din tablouri berlineze de pe Spree. Un mormânt simplu, solemn, din marmură albă, depune mărturie despre originea italiană a lui Valéry. În casa lui Goethe, la Weimar, spiritul titanului s-a impregnat în lucruri, saloane spaţioase, înalte, mobilier simplu, mari tablouri de epocă, statuete, clavire.
La un moment dat, autorul mărturiseşte: „Scriu în fiecare zi, năzuind spre un cer translingvistic, uitând momentan de mine însumi...”. În aceeaşi dispoziţie îl aflăm admirând fluviul din vale, o Dunăre coborând din depărtări, calmă, vibrând în soare, maiestuoasă. Undeva în Grecia, într-o livadă de măslini centenari, spune: „Singur, afară, cercetez cerul, admir carul mare. Vreme magnifică, subţire pâclă marină. Spre ziuă, vânt teribil, parcă geme în beznă un uriaş rănit”. În Polonia – amiază melancolică, lină, altă dată – „timp magnific”. Descrie spaţiul la căderea nopţii: „Lună plină, ţârâit de greieri, în corturi răcoare. Spre Balcic podgorii întinse, stânci albe, case cu acoperişuri roşcate, de ţiglă, răsfirate pe coline cretoase”. Apoi, survin sub pana sa războiul, epoca, ştiri alarmante despre Occident şi Europa centrală, pregătirile de război ale Germaniei, armate germane invadând Europa, o noapte de sfârşit de octombrie, zguduită de cutremur, imagini de fond, prizonieri de război. Pretutindeni aceeaşi sobră artă a cuvântului. Pretutindeni – economie verbală. Nici un cuvânt risipit, aruncat, străin. Un scriitor stăpân pe pana sa, un limbaj nuanţat, un vocabular bogat, surprinzător de bogat.
Un rar maestru al epitetului, îl cultivă cu grijă, cu dibăcie. Un singur epitet spune uneori totul: „Între Milano şi Roma te împresoară aerul muzeal, un oraş ca Zürich este fermecător. La Capri vegetaţia este luxuriantă. În jur, o mare albastră, sclipiri de peruzea, public distins”. Epitetul binar surprinde firesc timpul: timpul însorit, cald; timp răcoros, umed; străzi largi, populate; case umede, cenuşii. Epitetul ternar ornează o Mediterană netedă, uleioasă, de culoarea oţelului; un hotel mic, intim, foarte dichisit; un râu limpede, gălăgios, grăbit. Oraşul Berlin e umed, rece, grav. Groenlanda – un tablou gheţos, înzăpezit, mut.
Intervine, în Caietele privitorului tăcut, o preocupare preferată: sunt pagini de jurnal, uneori datate cu precizie, spontaneitate, notaţii telegrafice. Iată oraşul Montpellier: activ, dinamic, fremătător, cu automobile în flux torenţial, comparate adesea cu cele de acasă. Un Montpellier, un Tever London îţi evocă ambianţa de la „Carul cu bere” din Bucureşti. Veneţia tăcută, misterioasă, umedă e cufundată în ceaţă. Oraşe ca Mexico, metropola cea mai populată din lume, la 1400 metri altitudine, e într-un freamăt perpetuu, inimaginabil. În Elveţia – timp însorit, cald, orizonturi calme, clare, dezmierdătoare. În natură – cer de plumb, mut, gheţos, nepăsător. Notaţii severe, concise: arbori chinuiţi de vânt, legănându-se sonor. În fond, parcă spun totul despre el însuşi.
Un intelectual melancolic, receptiv la valorile artei, are statornicie şi adâncime, mai ales supleţe, esprit de finesse. Tentat de reflecţia solitară, uneori aforistică, este un spirit capabil de concentraţie, rafinat, distins ca om. În sensul vechi, ca orator – vir bonus dicendi peritus (Quintillian) – omul nu dispare din omul de litere. A deveni „mai om” (humanior) prin intermediul filozofiei, al literaturii şi artelor a fost o idee-boltă... a scriitorului. Toate eforturile canalizau programatic spre acest ţel. Constantin Ciopraga vorbeşte de „psihicul meu afectiv, întregit cu date noi, generat de realităţile cotidiene”, se regăseşte pe sine, se analizează, se prezintă atent, evolutiv pe fundalul epocii şi distinge, prin fapte, situaţii-limită şi întâmplări din zilele şi nopţile de front – biografia sa postbelică de cea de dinainte de război.
În aceste condiţii, scriitorul constată: „Pentru o femeie, mica ei biografie e mai importantă decât steaua Orion. Bărbaţii au alte satisfacţii: un poet poate persifla prezentul în dreapta şi în stânga, consolându-se că eternitatea va fi de partea sa. Greşeala bărbaţilor e că ei aleg întâi un corp, iar pe urmă, uimiţi, constată că acel corp nu are sufletul aşteptat de ei. Firea femeilor e făcută să dispreţuiască pe acela care le doreşte şi să iubească pe acela care le detestă. În fine, dragostea face uneori ca urâţenia să pară acceptabilă, nefericirea urâţeşte pe cei frumoşi. Dacă nu-ţi trăieşti viaţa la timp, orice aşteptare e de prisos... Necazurile războiului trebuie să-i facă pe oameni mai înţelepţi”. Vizitând muzeele, în faţa unor pânze care „transcend într-un timp himeric” (scutit de prăfuire spirituală), notează: „Un astfel de timp, în care pulsează divinul, te învaţă modestia”... Sublimităţile au, totdeauna, funcţie purificatoare. Într-un avion, decolând la Berlin într-o dimineaţă însorită, cu destinaţia Paris, notează: „Experienţa mea solitară se vrea raportată la experienţa generală. Pendulez necontenit între ochiul lăuntric şi depărtările aeriene de afară”. La fel, observă: „După orice mare conflagraţie ceva se schimbă” sau „Indiferent de spaţiu şi timp, condiţia captivului e, în fond, aceeaşi”.
Spiritul reflexiv persistă şi în paginile Jurnalului: „Reflecţia pe care mi-o repet mental: De cel puţin 90% din miile de lucruri expuse într-un mare magazin, oamenii se pot dispensa”. Rezonanţe care amintesc de reflecţiile lui Ibrăileanu din Privind viaţa revin în fraze ca: „Suferinţa, încercările, dramele apropie de cer, înlesnind transcendenţa. Iarna e timpul celor mai lungi călătorii interioare. După cincizeci de ani, inima devine cord. Orice viaţă e, în esenţă, reaşezare perpetuă, veşnică proiecţie spre ceva neatins, un vis, o năzuinţă, un miraj”.
Scriitorul îşi spune sieşi, în lagăr, în nopţi senine de vară, privind lung, întrebător stelele: „Mă ştiam în voia lui Dumnezeu, căruia îi repetam concis aceeaşi rugăciune: «Să fiu scos de aici, să nu sfârşesc în pământ străin: o zi să mă regăsesc între ai mei, apoi să mor, acolo!». Revenit însă din călătoriile imaginare, meditând la trecerea lucrurilor, mă consolez cu puterea magnetică a locului de aici, care mă integrează unei durate, unei colectivităţi”.
Adânc legat de pământul natal, îl surprindem în Mexico mărturisind: „Simt nevoia de a reveni acasă, de a savura orizontul regenerator de la mănăstirea Văratec, ca un obişnuit cu orizontul degajat, cu cerul deschis, cu vegetaţia reconfortantă. Ipoteza de a trăi între coloşii din New York mă nelinişteşte” – şi îşi explică sieşi: „Sunt modelat definitiv, ireversibil, de muzica spaţiilor de acasă”. În final se simte „în rezonanţă afectivă continuă cu o Moldovă de profunzime”. Ascultă cu pietate vocile înaintaşilor săi din cimitirul străvechi de la Paşcani şi susţine: „Eşti de acolo de unde sunt morţii tăi”. Această identificare-regăsire e, în ochii săi, fericirea: „Îmi reglez timpul interior cu acel al înaintaşilor”. În drumul său de fiecare zi de acasă, de lângă turnul Golia până la Universitate, spune: „Străbat şapte secole de istorie”... Iaşul, cu locurile lui, trăiesc în conştiinţa sa aproape cântând – „spaţii de afecţiune, spaţii de elecţiune”, spaţii de clarificări şi aprofundări. „Nicăieri nu m-am simţit mai eu însumi decât aici.”
Întâlnind la Iaşi un climat favorabil ascensiunii şi un mediu propice afirmării valorilor şi recunoaşterii lor, scriitorul rămâne una dintre cele mai luminoase personalităţi ale culturii române.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog