Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CUM VORBIM, CUM SCRIEM?

Seísmele

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Într-un Matinal ecologic pus pe post la radioul naţional la 12 august (2006), redactorul-prezentator a rostit de câteva ori pluralul „séismuri” şi singularul „séism”, după care şi invitatul emisiunii, un savant notoriu în domeniu, a pronunţat „séism” şi „séisme”.
Difuzată în orele de dimineaţă (800 – 845), emisiunea în cauză are şanse de a fi audiată de multă lume, şi posibilitatea impactului negativ al „séismului” – „séismurilor” asupra vorbitorilor limbii noastre nu este de neglijat.
Drept că invitatul emisiunii nu l-a urmat orbeşte pe dl redactor-prezentator în „séismurile” lui, dar cu „séism” şi „séisme” ne-a „delectat” şi domnia sa de ajuns şi de rămas. Nu-l absolvim pe invitatul emisiunii de răspunderea cuvenită pentru cunoaşterea şi întrebuinţarea corectă a terminologiei de specialitate, dar în primul rând redactorului-prezentator îi revine obligaţiunea de a supraveghea, cu tactul şi bunăvoinţa necesare, corectitudinea celor difuzate pe calea undelor, indiferent de prestigiul sau de funcţia invitatului / invitaţilor. În caz contrar, lucrurile pot lua aspecte nu doar îngrijorătoare, ci chiar – nu vă fie cu bănat! – catastrofale. Nu e o taină că în republică avem şi oameni care parcă s-ar sfii de substantive ca frână şi rulmenţi, încercând să convingă conlocutorii că, de când se ştiu pe lume, au zis „tormoz” şi „podşipnik” şi că – slavă Domnului! – n-au pătimit din cauza aceasta. Cu toată stima pentru meritele lor de oameni truditori sub aspect fizic şi material, suntem de-a dreptul obligaţi să le sugerăm, în mod cât se poate de decent, denumirile corecte ale vocabulelor în cauză, fie înainte de înregistrarea emisiunii pe bandă magnetică, fie în chiar timpul dialogului, dacă emisiunea e improvizată în direct, dintr-un laborator ştiinţific ori dintr-o vie dată în pârg.
Altfel zis, anume redactorii-prezentatori trebuie să cunoască şi să popularizeze în emisiunile lor formele literare (corecte) ale substantivului care a făcut un deserviciu în emisiunea din 12 august (2006): seísm, pl. seísme, ca şi a atâtor altele care e indiscutabil obligator să fie întrebuinţate corect nu numai în instituţiile de cultură specializate, dar şi în una – tot de cultură, vezi Doamne! – cum este / ar trebui să fie Compania Publică „Tele-Radio Moldova”.
 
 
Scoruşata
 
În nici un dicţionar dintre toate cele care ne stau la îndemână n-am găsit acest substantiv.
Ba nu l-am auzit de la nimeni niciodată, până într-o seară în care ne-am pomenit oaspeţi în familia Palii. Doamna Eliza Palii a pus masa, domnul Alexei Palii, cunoscutul şi prestigiosul lingvist practician, a scos un vin bun şi cina începu cu un toast simplu, pornit de la inimă, ca între prieteni.
După câteva rânduri de pahare, ce-i dă în minte amfitrionului? – să ne pună la încercare gusturile alcoolice şi cele... lingvistice:
– Cine ghiceşte ce băutură pun acum în pahare, câştigă o sticlă de...
– De... ce?
– De ceea ce o să ghicească corect primul dintre dumneavoastră.
Ne rămânea să gustăm, să savurăm, să intuim numele adevărat al băuturii care deja ne îndemna tacit din păhăruţe.
A câştigat Palii însuşi, de vreme ce unul a lăudat lichiorul, dar n-a cutezat să precizeze din ce materie primă fusese acesta preparat, altul i-a zis în pripă vişinată, cel de-al treilea l-a corectat tot atunci, precizând că deliciul băuturii vine de la altceva decât banalele vişine...
– Sunt foarte bucuros că v-a plăcut această... Alexei Palii a făcut o pauză psihologică, poate şi lingvistică, oferindu-ne o ultimă şansă de a numi corect băutura, această... – a urmat o altă pauză intenţionată – scoruşată.
– Scoruşată? am întrebat câţiva în cor.
– Nu vă miraţi, însă dacă vişinata e o băutură preparată din vişine fermentate cu zahăr, peste care se toarnă alcool, scoruşata este un substantiv absolut firesc în cazul în care faceţi rost de o căldăruşă colea de... scoruşe.
– Dar nu discutăm denumirea băuturii, ne mirăm de plăcerea cu care se lasă ea savurată!
– În acest caz, eu pun la bătaie pariul câştigat! şi ospitaliera gazdă mai drese un rând de păhăruţe.
Le-am savurat şi pe acestea, chiar dacă, după cum aveam să ne convingem curând, denumirea băuturii, deosebit de plăcute la gust, lipsea din dicţionare şi lipseşte până acum, cu toate că e în absolută conformitate cu normele de formare a cuvintelor în limba noastră cea română: vişină → vişinată, scoruşă → scoruşată, coarnă → iată aici nu mai avem cuvinte, dar – mai ştii? – poate apare, cu timpul, şi o denumire pentru băutura închipuită din coarne şi zahăr, peste care, după fermentarea cuvenită, am răsturna un litru colea de alcool.
 
 
Bobii, boabele, boburile
 
Formele iniţiale, de singular, ale substantivelor scoase în titlul microeseului de faţă sunt două: bob şi boabă. Nu e o problemă să conştientizăm acest lucru: bob este, în primul rând, planta leguminoasă cu flori albe sau trandafirii, cu păstăi mari şi cu seminţe ovale, turtite şi – bineînţeles – sămânţa plantei respective. Acest bob este substantiv masculin şi are numai numărul singular.
Bobul şi forma de plural bobii sunt absolut fireşti în cazul expresiei a da (sau a ghici) în bobi, adică a căuta tainele viitorului după cum se aşază bobii aruncaţi de femeia care îşi asumă sarcina de a ghici evoluţia unor acţiuni, stări de lucruri, fenomene etc.
Bob este şi sămânţa de cereale sau de legume care fac fructe păstăi; grăunte, boabă. Un bob de porumb, de exemplu, este chiar grăuntele crescut pe ştiuletele acestei plante. Că şi la singular dicţionarul recomandă întrebuinţarea formei de feminin boabă, nu e de mirare, cu atât mai mult cu cât la plural acest bob (de porumb, de grâu etc.) are forma boabe. Cu cât boabele de grâu sau de porumb sunt mai măşcate, cu atât mai greu trage la cântar spicul ori ştiuletele.
Prin extensiune boabe sunt şi obiectele mici şi rotunde cu semnificaţia metaforică de fir sau grăunte, ca lacrimile ce se întâmplă să alunece „în boabe mari de pe obraz pe piept” sau ca stelele strălucind pe cer „ca boabe nenumărate de aur”.
La drept vorbind, şi până aici avem a manifesta atenţie şi sprinteneală a minţii, de vreme ce bobul-plantă este „defectiv de plural” (Mioara Avram), iar bobii şi boabele sunt plurale nu întotdeauna întrebuinţate corect, conform semnificaţiilor lor propriu-zise în contextele concrete ale comunicării noastre.
Dar problema se complică în mod considerabil în cazul în care substantivul bob semnifică şi „sania cu un rând suplimentar de tălpici în faţă, care, dirijate (cu ajutorul unui volan sau în alt mod), servesc la „cotit”, şi „sportul practicat cu acest fel de sanie”, altfel zis – bobsleiul, şi o instalaţie specială „pentru ridicarea materialelor de construcţie”, cu toate aceste trei sensuri având pluralul boburi (Dicţionarul explicativ al limbii române, pag. 104).
Bineînţeles, putem cădea de acord cu cititorii care o fi zicând că ultimele semnificaţii consemnate aici ale bobului, şi mai ales forma de plural boburi, se întâlnesc rar în vorbirea şi în scrierea noastră. Dar ce ar zice domniile lor în cazurile în care le-ar găsi în comunicarea cotidiană ori – de ce nu? – în presa ahtiată de o exprimare proaspătă ori chiar epatantă şi n-ar fi pregătiţi psihologic şi intelectual pentru percepţia lor adecvată?
Nu s-ar convinge ei, cel târziu la o eventuală lectură a unor texte cu forma de plural boburi, că tableta de faţă este una binevenită, necesară, utilă?
E adevărat că tustrele formele de plural ale substantivului bob sunt consemnate şi în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române – „bob (plantă) s.m.; bob (sămânţă pentru ghicit) s.m., pl. bobi; bob (sămânţă) s.n., pl. boabe; bob (sanie, instalaţie de ridicat) s.n., pl. boburi ” (pag. 92), ca şi forma de plural boabe a substantivului boabă, – dar faptul acesta nu ne privează de dreptul, poate chiar şi de obligaţia de a relua subiectul. Prin reluarea acestuia nu ne arogăm vreun merit extraordinar, cu atât mai mult cu cât distinsa cercetătoare Mioara Avram a găsit oportună explicarea pluralelor scoase în titlul eseului de faţă în cartea sa din 2001 Cuvintele limbii române între corect şi incorect, lămurind succint şi clar: „Bob «tip de sanie» şi «sportul de iarnă cu sania respectivă» este s.n.; în primul sens are pl. boburi (spre deosebire de omonimele s.n. «sămânţă», cu pl. boabe, şi s.m. «sămânţă de ghicit», cu pl. bobi)” (pag. 191). Dar să nu atenţionăm încă o dată lumea cititoare, mai cu seamă cea de la est de Prut, asupra acestor trei forme net diferite una de alta, ca sens, ale pluralului substantivului bob, iată că n-am putut. Şi nu vedem de ce am regreta. Şi, în final, de ce aţi regreta dumneavoastră, beneficiarii tabletei noastre?
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog