Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NICOLAE FELECAN – 65

Din nou despre DOOM2

Nicolae FELECAN

Alte articole de
Nicolae FELECAN
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XVI, 2006

Pentru tipar

În Cuvânt-înainte la DOOM2, acad. Eugen Simion, pe atunci Preşedintele Academiei Române, afirma: „DOOM-ul nostru apare, este limpede, într-un moment în care este mare nevoie de el. Nu trebuie să fii lingvist ca să-ţi dai seama că limba română s-a urâţit sau, mai bine zis, este urâţită, simplificată, traumatizată de unii vorbitori fără carte şi fără bun simţ. Nici limba scrisă nu dă totdeauna semne de inteligenţă şi corectitudine. Ce-i mai grav este faptul că nici limba oamenilor aşa-zis culţi nu este totdeauna armonioasă, corectă, frumoasă („frumoasă” ca atribut al exactităţii şi al capacităţii de a nuanţa)...”.
Dar „urâţirea, simplificarea şi traumatizarea” limbii române nu este urmarea lipsei unui dicţionar, fie el chiar DOOM2, ci se datorează faptului că „românii – potrivit expresiei aceluiaşi autor – sunt mai refractari. Unii nu acceptă, de exemplu, pe â şi suntrecomandaţi de Academia Română...”. Este, se pare, un fel de a fi al românului: să nu respecte legea. În primul rând, el n-o cunoaşte bine şi nici nu vrea s-o cunoască, s-o înţeleagă şi să-i afle noima, mulţumindu-se cu „perceperea” anumitor aspecte aflate din diverse surse, care sunt (sau pot fi) incomplete, contradictorii sau răuvoitoare. De aici şi afirmaţia multora cum că „legea e făcută să nu fie respectată”. Situaţia este valabilă şi în privinţa limbii, iar „ortografia este o convenţie şi, dacă instituţia abilitată prin lege stabileşte această convenţie, normal ar fi ca ea să fie acceptată” (p. X).
Nu respectăm convenţiile pentru că n-am fost obişnuiţi de mici să le respectăm, iar şcoala a devenit din ce în ce mai tolerantă şi ne-a făcut să nu mai avem simţul măsurii, al realităţii şi al capacităţilor noastre reale. Voi ilustra afirmaţia printr-un citat din Al. Graur, făcut cu mai bine de 70 de ani în urmă: „Este ştiut lucru că elevii de astăzi se surmenează teribil cu învăţătura, din cauză că programele sunt prea încărcate. Cel puţin acesta este strigătul pe care-l scot la intervale dese părinţii şi pedagogii moderni. Or fi programele încărcate, dar elevii nu se prea sinchisesc de ele, pentru că trec prin şcoală fără să reţină nimic din ceea ce ar trebui să înveţe. Un exemplu caracteristic îl oferă ortografia. Majoritatea elevilor cunosc regulile de scriere ale limbii materne cam tot atât cât ştim noi despre politica din China...
Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil? Şi cum se face că generaţiile mai vechi din România au izbutit să înveţe să scrie, cu toate că, cel puţin la unele materii, programele şi profesorii erau mult mai pretenţioşi decât astăzi?
Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii. Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română [şi nu numai] se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu *v-a veni, *mam dus, *părinţi mei etc.
Dar dacă cunoştinţele de critică literară şi de filozofie sunt utile pentru formarea sufletelor, în schimb lipsa de cunoştinţe ortografice sare în ochi de la prima vedere: citiţi o petiţie scrisă de un bacalaureat şi nu vă veţi mai interesa de formaţia lui sufletească...” (în Adevărul, 13 II, 1934).
Într-o situaţie de vizibilă „degradare” a limbii, apariţia unei lucrări precum DOOM2 este bine-venită, dar ea nu va putea, fără alte eforturi susţinute, să elimine toate greşelile făcute tocmai de cei care ar trebui să fie un etalon de corectitudine în exprimare: ziarişti, moderatori ai posturilor de televiziune, crainici la posturile de radio, analişti, comentatori, parlamentari, înalţi demnitari etc. Acum, la un an de la apariţia lucrării, constatăm că lucrurile nu s-au schimbat, dimpotrivă, au apărut greşeli noi, în principal legate de scrierea împreună a pronumelui şi a adjectivului pronominal negativ. Norma actuală prevede „scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ niciunul şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, (niciuna, nicio) – la fel ca a lui vreunul, vreun –, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse şi grafic de îmbinările libere asemănătoare” (p. LXIX).
Cei grăbiţi a se conforma normei scapă din vedere faptul că există alte patru situaţii, menţionate în DOOM2, în care aceleaşi elemente trimit la structuri unde fiecare are statut propriu, precum:
(a) nici (adverb), un, o (numeral). „La Grădina Zoologică nu mai e nici un animal (un se opune lui 2, 3, … mulţi);
(b) nici (adverb), un, o (articol): „nu e prost şi nu e nici un om incult, încât să nu înţeleagă situaţia”;
(c) nici (conjuncţie), un, o (numeral): „Şi nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi retează capul pe loc, şi-l mânâncă” (Creangă), (una se opune lui două):
(d) nici (conjuncţie), unul, una (pronume demonstrativ): „nici unul, nici altul n-au participat la întrunire”; „Fiul cel mic ... se pomeni cu zâna că vine, şi nici una, nici alta, ţop! se prinse lângă dânsul în horă” (Ispirescu) (unul, una este în corelaţie cu altul, alta).
Delimitarea acestor cazuri este îngreunată de faptul că nu toţi stăpânim fineţea analizei gramaticale şi, obsedaţi de dorinţa de a scrie corect, mereu vom greşi. La ora actuală este cvasigeneralizată scrierea împreună indiferent de situaţiile (vezi majoritatea textelor de pe canalele TV, dar şi din presă). Soluţia ar fi renunţarea la această normă, ceea ce n-ar încălca nici principiul consecvenţei, din moment ce însuşi DOOM2 admite grafia separată a pronumelor relative compuse: cel ce, ceea ce şi s-ar ocoli astfel analiza contextuală, care nu e deloc uşoară. Chiar DOOM2 oferă acelaşi citat: „Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi” pentru situaţia adverb + numeral, de la p. LXIX, dar şi pentru conjuncţie + numeral la p. 534. Apoi, chiar în chenarul în care este formulată norma, adjectivul pronominal feminin apare scris separat: nici o (p. LXIX).
Existenţa altor greşeli ortografice şi ortoepice la mulţi vorbitori este probată şi prin preluarea din lucrări anterioare, în special din DOOM1, a unor fapte ignorate mereu.
1. Conjunctivul prezent, persoana a III-a, a verbului a avea are forma corectă să aibă (p. XCVII), fiindcă face parte din conjugarea a II-a, care, ca şi conjugările a III-a şi a IV-a, are conjunctivul prezent terminat în : să vadă, să bată, să doarmă etc. Numai verbele de conjugarea I au conjunctivul prezent terminat în -e: să cânte, să laude etc. În ciuda normei, apare frecvent, inclusiv în exprimarea unor înalţi demnitari, forma regională, specifică Munteniei, să aibe (să aivă).
2. Imperativul negativ al verbelor a duce, a face, a fi, a zice este: nu duce, nu face, nu fi, nu zice (p. XCVII), deoarece acesta se formează de la infinitiv, şi nu de la imperativul pozitiv. Deci, formele nu du, nu fă, nu fii, nu zi sunt greşite.
3. Formele verbelor a voi şi a vrea sunt considerate corecte, nu însă şi cele rezultate din contaminarea lor (p. XCVIII). Aceste două verbe, cu flexiune proprie, se concurează adesea, dar înlocuirea formelor nu constituie o greşeală, ci a devenit curentă în limba română. Greşite sunt însă formele hibride, rezultate din contaminarea lor: (eu) vroi, (eu) vroiesc (la prezent), (eu) vroiam (la imperfect)1, am vroit (la perfect compus).
Alte precizări comportă, credem, nuanţări şi, eventual, reformulări.
1. Verbul a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (eu) (să) continui (nu continuu) (p. XCVII). Norma ni se pare discutabilă, pentru că, după aprecierea GA I, p. 254, pe care ne-o însuşim, „la toate conjugările forma de persoana I sg. a indicativului prezent este identică cu tema verbului (...). Verbele cu rădăcina în semivocală de tipul apropia, continua (în transcriere fonetică apropiįa, continuųa) fac excepţie numai aparent, datorită grafiei, de la regula identităţii dintre persoana I sg. a indicativului prezent şi tema verbului. Astfel, aceste verbe adaugă în scris la rădăcina verbului un -i (-u), care în vorbire există şi la infinitiv, după cum s-a văzut, dar nu este marcat în scris”. Aşadar, credem că forma propusă de DOOM2 nu se justifică şi va determina producerea unor confuzii cu forma verbului pentru persoana a II-a indicativ prezent, a cărei desinenţă, la toate conjugările, este -i: (tu) cânţi, lucrezi, taci, faci, dormi, cobori, povesteşti, hotărăşti etc.
2. „Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre”, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural, dacă au, formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen” (p. XC).
Precizarea aceasta e vagă şi fără finalitate, iar dacă vrem s-o deducem, ar însemna că în română nu există adjective neutre sau că nu mai e în vigoare regula acordului în gen, număr şi caz a adjectivului cu substantivul pe care îl determină. Considerăm, aşadar, că prevederile anterioare din DOOM1 şi fără marcarea genului în DEX erau suficiente şi nu împietau cu nimic nici înţelegerea lor şi nici analiza gramaticală.
3. „La substantivele feminine neologice nume de ocupaţii terminate în -ogă norma nu a admis (şi) formele în -oagă: filologă (nu şi filoloagă – evitată, probabil, şi din cauza coincidenţei finalei cu adjectivul oloagă), pedagogă...” (p. XCIV).
„La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa -o- (accentuat) -oa-: analogă / analoagă, omologă / omoloagă. În timp ce la altele nu admite forma cu -oa- (barocă, echivocă) (p. XC).
Având în vedere că asemenea substantive feminine „sunt însă rar folosite”, iar pentru adjective se admite atât forma cu alternanţă (o – oa), cât şi cea fără alternanţă (o), norma ar trebui simplificată: „substantivele feminine neologice terminate în -ogă, precum şi adjectivele terminate la masculin în -og, urmează la feminin doar grafia în -ogă.
Mulţimea problemelor analizate, dar şi existenţa unui colectiv redacţional, şi nu a unui singur autor, au condus la prea multe concesii, puţin motivate, care, pe termen lung, vor îngreuna unificarea normelor ortografice. Între acestea amintesc:
1. Acceptarea cu prea mare uşurinţă a „variantelor literare libere” sau a altor forme, în situaţii precum:
1.1. Forme duble de plural la cuvinte ce denumesc fructe: căpşuni / căpşune, cireşi / cireşe etc. La mai multe nume feminine de fructe care au pluralul corect în -e se manifestă – preciza Mioara Avram – în momentul actual tendinţa, de origine regională (muntenească), de înlocuire a acestei desinenţe cu -i (pronunţat şoptit), ceea ce anulează distincţia faţă de numele de plante. Îmbinări ca compot de vişini*, gem de cireşi* sau sirop de măceşi* – frecvente pe etichetele produselor din comerţ – sunt greşite şi absurde (întrucât compotul, gemul, siropul nu se prepară din pomi sau arbuşti, ci din fructele acestora!2. În limba română numele de plante şi pomi fructiferi sunt de genul masculin: cais, căpşun, cireş, fag, măr, nuc, piersic etc., cu pluralul în -i: caişi, căpşuni, cireşi, fragi, nuci, piersici, iar denumirile fructelor de genul feminin: caisă, căpşună, cireaşă, nucă, piersică (sau de genul neutru: măr / mere), cu pluralul în -e: caise, căpşune, cireşe (sau în -i: fragi, nuci). Utilizarea formelor duble de plural la denumirea fructelor va deregla sistemul şi va genera confuzii.
1.2. Variante accentuale: „La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit variante accentuale literare libere, cu unele deosebiri faţă de DOOM1:  acatíst / acátist, anóst / ánost, ántic / antíc, gíngaş / gingáş etc. (p. L, LI).
În ciuda deosebirilor, precizările de faţă nu aduc nimic nou faţă de DOOM1 şi alte lucrări lexicografice; din contră, există riscul de a se perpetua şi extinde haosul legat de accentuarea corectă.
1.3. „Rostirea şi scrierea diseară sunt preferate lui deseară, deoarece nu se mai percepe, în general, provenienţa din de + seară” (p. LXVI)
„Neperceperea” provenienţei (de + seară) nu este un argument în sprijinul rostirii şi scrierii diseară, formă regională.
1.4. Revenirea la scrierea din limba de origine a unor cuvinte deja „românizate” şi consemnate ca atare în lucrările lexicografice: (brec) break, (penalti) penalty, (picamăr) pickhammer, (picup) pick-up etc.
1.5. Inserarea prea multor neologisme recente, unele la prima atestare lexicografică. Ele se află într-o perioadă de „tatonare”, circulând cu mai multe forme, iar DOOM-ul, ca lucrare normativă, trebuie să stabilească reguli.
Câteva observaţii, nedorite pentru cei ce preţuiesc această apariţie editorială, se cuvin a fi făcute, cu atât mai mult cu cât e vorba de o lucrare normativă, „de interes naţional” şi „unica sursă pentru aplicarea corectă a normelor academice”. Ne referim la „recomandarea grafiei Menalaos” şi la sensul „dublu” pentru alter ego loc. s. m. (p. LXXVI).
Numele vestitului rege şi războinic troian este consemnat pretutindeni, în greacă şi în limbile moderne, în grafia Menelaos (în româneşte şi în varianta Menelau).
Cât priveşte sensul „dublu” pentru loc. lat. alter ego este o greşeală, deoarece dublu este un adjectiv cu semnificaţia „care este de două ori mai mare; îndoit” şi însoţeşte nume inanimate: cuvânt (vorbă, afirmaţie etc.) cu dublu sens (sau înţeles); cf. şi compusele dublu-decalitru, dublu-decimetru, dublu-casetofon, dublu-ster. Termenul apare şi substantivat, m., în construcţia dublu băieţi (sau fete, dublu mixt) şi eliptic cu sensul „partidă de tenis (de câmp sau de masă) la care participă câte doi jucători de fiecare parte”, uneori şi adverbial: a vedea dublu. Prin urmare, sensul „dublu” dat locuţiunii alter ego nu este îndreptăţit. Alter ego înseamnă de fapt „al doilea eu” sau „persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui; om de încredere, prieten nedespărţit”.
 
Note
1 GA I, p. 287 afirmă că este admisă de limba literară.
2 Mioara Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001, p. 63.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog