Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ARGUMENT

Niciodată n-am trădat limba română

Alexandru BANTOŞ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Acum 30 de ani Nichita Stănescu a descins la Chişinău, având îndrăzneala să afirme, sfidând regimul sovieto-comunist, că „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea: de acasă – acasă”. Era o mărturisire cumpătată, sinceră, ingenios construită, plină de multiple şi incitante semnificaţii. „Formula lui Nichita, exclamativă şi aforistică, trăznită şi imaginativă, a fost cea mai fericită”, avea să precizeze mai târziu criticul şi istoricul literar Mircea Tomuş, care îl însoţise pe poet la Moscova şi în neordinarul „periplu” prin Basarabia. Or, vizita poetului la Chişinău – în plin neostalinism-brejnevist – avea să reînnoade nişte fire, în primul rând spirituale, avea să imprime un nou şi absolut necesar impuls comunicării dintre românii aflaţi în diferite ţări, comunicare întreruptă abuziv şi interzisă după 1944. Era o încercare de a restatornici legătura, coeziunea, în fine, unitatea firească a întregului, implicit – a limbii române vorbite pe o parte şi alta a Prutului, a scrisului românesc din Ţară cu cel din Basarabia, supusă atunci experimentului abominabil de deznaţionalizare metodică prin lichidarea planificată a adevăratei identităţi naţionale a românilor basarabeni.
„Provin din oameni care au descălecat şi nu au încălecat”, se confesa poetul la 8 august 1982. „De aceea îmi place cel mai mult locul şi cel mai puţin orizontul. Eu provin din neam de întemeietor, şi nu de nomad. Dacă aş fi poetul ce-şi reprezintă ţara, îmi voi aştepta invitaţii şi nu voi fi musafir, decât foarte rar. Credeţi că Munţii Carpaţi au cerut viză de ieşire? Eu semăn cu piatra, nu cu apa. Singura mea călătorie este călătoria Soarelui în jurul Pământului, o dată pe an”.
Era pentru prima oară la Chişinău – poetul avea tulburătoarea presimţire că nu va mai reveni altă dată pe aceste dragi şi înstrăinate meleaguri! – de aceea vroia „să dea secundei eternitate”. În una din acele zile, împreună cu Victor Teleucă, poetul descoperi monumentul lui Ştefan cel Mare, pe timp de ploaie. Ud leoarcă, stătea nemişcat în faţa statuii, refuzând să meargă la hotel.
– Venim altă dată! îi spune Teleucă.
– Încă o clipă. Nu există altă dată. Pentru mine în special.
Ajuns la Chişinău, adică acasă, Nichita Stănescu – în condiţiile de atunci – reuşeşte să sugereze, într-o cheie proprie, unitatea poporului nostru, păstrată, graţie, în primul rând, unităţii limbii. Or, Nichita Stănescu a avut, ca nimeni altul, nu numai inspiraţia, dar şi curajul să afirme, cu mult înaintea oamenilor de ştiinţă, a filologilor de pe ambele maluri ale Prutului, că limba română este patrie atât pentru românii din Ţară, cât şi pentru cei aflaţi dincolo de hotarele ei (din fosta Iugoslavie, Basarabia, Ucraina ş.a.). Limba română, atitudinea faţă de ea, ataşamentul faţă de patrimoniul spiritual moştenit de la străbuni fiind, considera poetul, nu doar criteriul de identificare naţională, ci şi elementul de bază în definirea autenticităţii sentimentelor şi faptelor tuturor celor ce se află în serviciul neamului.
Întrebat în 1983 de către un reporter: „Prin ce aţi putea fi considerat un poet naţional?”, Nichita Stănescu a răspuns: „Prin faptul că niciodată n-am trădat limba română”.
În context, Nichita Stănescu mai specifica: „Ştiu de şapte ori limba română şi ştiu de douăzeci de ori limba poezească” (1983). Un rol aparte în ocrotirea şi dezvoltarea limbii îi revine artistului cuvântului: „Scriitorul este în primul rând trezorier al limbii, paznic la limba română”. Invitat să dea sfaturi tinerilor poeţi, Nichita Stănescu subliniază: „I-aş învăţa să cunoască viaţa imediată, să cunoască materialul în care scriu, limba română, s-o cunoască astfel încât să ajungă poligloţi de limba română, să ştie de şapte ori limba română, ca instrument de comunicare” (1981).
Dotat cu o inteligenţă ieşită din comun, „al treilea mare creator român după Eminescu şi Blaga”, după cum îl definea C. Noica, Nichita Stănescu şi-a legat iremediabil destinul propriu de cel al limbii române. „Limba română este maica mea”, zice poetul. Dar şi a noastră, a tuturora. Ea ne uneşte şi ne ţine laolaltă, mai ales în vremuri vitrege. De fapt, atitudinea faţă de limba maternă explică relaţia Basarabia – Stănescu. Prin dăinuirea limbii rămânem acasă, noţiune cu încărcătură semantică distinctă, făcând trimitere la Basarabia, rămasă în afara Casei comune a neamului. De altfel, Nichita Stănescu vorbeşte despre acasă şi cu referire la Serbia, pământ la care a ţinut mult. Dar, să luăm aminte la nuanţe: „...după părerea mea, ca atitudine, ca oameni, ca frumuseţe sufletească şi ca peisaj, parcă plecam de acasă acasă”. Şi în continuare: „Am plecat de la mine la verii mei. Şi atât” (1981).
În 1976 însă, la întrebarea lui Mihai Cimpoi: „Cum te simţi la noi, în Basarabia, Nichita Stănescu?”, poetul răspunde: „Sunt acasă. Am venit de acasă acasă. Dealurile şi văile sunt şi aici eminesciene ca pretutindeni în România!”. Limpede, succint şi extrem de sugestiv! Numai un temerar incorigibil îşi putea asuma atare afirmaţii, la 1976, în această zonă tensionată, a urletului şi rechemării identităţii pierdute şi risipite, după cum constată exact Mihai Cimpoi.
...Noţiunea de timp revine constant în preocupările poetului. „Timpul este un paradis al existenţei”. Artistul mai este presat necontenit de „zarva actualităţii”. „Naşterea şi moartea sunt numai două uleiuri de proastă calitate – afirma filozoful Nichita Stănescu – care fac să scrâşnească osia timpului”.
Începutul şi sfârşitul sunt categorii / motive primordiale pentru care trebuie să trăiască, într-un „univers al comunicării”, toţi oamenii, iar intelectualii, scriitorii – în special. „Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală, zice Nichita. Suntem doar ceea ce iubim”.
Şi tot despre scriitori, aceşti „paznici în primul rând ai limbii române”, poetul afirma: „Nu există un scriitor al viitorului, al trecutului, al prezentului. Scriitor este acela care spune un adevăr despre sufletul omenesc. Oamenii nu s-au schimbat în ultimii 3000 de ani”.
Nichita Stănescu, parcă anticipând gâlceava literară, dar şi cea politică de pe tot cuprinsul limbii române, spunea: „Poezia nu are o natură concurentă”, iar altundeva continua: „Nu înţeleg scriitorul ca pe o frontieră a sufletului uman”.
Să revenim însă la dialogul poetului realizat în 1983, la împlinirea a 50 de ani. Răspunsurile sunt şi azi relevante şi edificatoare. Citindu-le te surprinzi meditând la timpul şi schimbările survenite la Chişinău după vizita lui Nichita Stănescu.
Aşadar: S-au petrecut multe între timp, Nichita Stănescu?
Replica poetului continuă a fi dezarmantă prin mesajul profund filozofic: „Numai timpul s-a întâmplat între timp, în rest nu s-a întâmplat absolut nimic!”.
Mă întreb şi vă întreb, dragi cititori: oare înţelegem, conştientizăm, cel puţin acum, când tot mai crunt ne împresoară deziluziile, că „a te înnoda cu ai tăi e sensul constructiv al vieţii”, că „demnitatea omului ca ins nu are nici o importanţă dacă demnitatea naţiunii şi a statului ei nu este în vigoare”, că „a-ţi iubi patria înseamnă a ţi-o clădi cu propria ta viaţă”? Că „a iubi limba română înseamnă a gândi în limba română, a tăcea în limba română, a plânge în limba română”? Că „ea nu se trage din nici un fel de dicţionare. Ea se trage din cei care au murit ca să ne nască pe noi”?
Oare Nichita Stănescu ne avea în vedere doar pe noi, basarabenii, când consemna testamentar:
„Vai de cel care se odihneşte la umbra copacului sădit de strămoşul altuia. Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moştenit vreo umbră de arbore. Sădeşte-te tu însuţi, dacă nu s-a sădit pentru tine. Fii strămoş, dacă nu ai avut norocul să fii strănepot!”...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog