Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI. VLADIMIR BEŞLEAGĂ – 75

constat consternat – aşa s-a întâmplat...

Vladimir BEŞLEAGĂ

Alte articole de
Vladimir BEŞLEAGĂ
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

Recent, scriitorul Vladimir Beşleagă a publicat volumul de versuri Ţipătul lăstunului (Editura Cartier, Chişinău, 2006), carte despre care, într-un scurt interviu acordat cu ocazia acestei apariţii editoriale, criticul literar Andrei Ţurcanu spunea: „Ţipătul lăstunului cuprinde nişte fulguraţii poetice care sunt mai degrabă nişte fulguraţii epice, ele concentrează stări de conştiinţă şi de spirit, senzaţii şi emoţii în forma lor de naştere şi de manifestare spontană, atunci când natura se conţine şi se exprimă în ele, în generalitatea ei frustă, nemijlocită. Beşleagă este, înainte de toate, un romancier şi un cercetător şi uite că din romanele şi din cercetările sale au rămas aceste scântei poetice – ele sunt ca un abur ce pluteşte deasupra muncii sale de-o viaţă” (Jurnal de Chişinău, 25 iulie 2006).
Publicăm în continuare câteva poezii semnate de Vladimir Beşleagă.
 
 
* * *
constat consternat – aşa s-a întâmplat:
m-a dat Dumnezeu cu capul în jos...
mă căţărasem să tai şi să bat o scândură sub streaşină
o aveam într-o mână, în alta cuţitoaia –
şi-am început s-o tai:
hârş-hârş-hârş!
(imaginaţi-vă: stau sus, pe o scară de aluminiu,
                în formă de A şi retez scândura)
scara se clatină –
caaaad!
(eram pe pragul nalt din faţa uşii,
                în spatele meu prispa de beton)
„Sari!» – am auzit?
şi m-am izbit, împingându-mă cu putere îndărăt
aruncând şi scândură şi cuţitoaie din mâini
şi-i-i – răsucindu-mă în aer
(cum fac pisicile – ca să cadă pe labe)
am aterizat (cam stângaci, o, da, nu avui agilitatea unei feline),
plonjând cu toată greutatea trupului, pe piciorul
                               stâng, în călcâi,
pe cel drept, în genunchi
                da, în genunchi...
Acum – de ce toate acestea?
Simplu de tot:
am descoperit (la vârsta bătrâneţii) că am un trup...
                Da, un trup!
                Eu, care toată viaţa l-am ignorat
                mi-am bătut joc de el
                de parcă nu ar fi fost al meu...
Brusc am conştientizat că-l am
                şi e numai unul
şi eu nu m-am îngrijit câtuşi de puţin de el în viaţa mea.
                Ajuns infirm, beteag de un picior
                m-am pomenit că nu am cu ce să port
                propriul trup, acesta, singurul pe care-l am...
Vezi ce bine mi-a făcut Dumnezeu, ajutându-mă să cad?
                Mi-am regăsit trupul!
De care uitasem...
De care nu-mi păsa... De care... de care... de care...
     Aşa, suferind zile, săptămâni la rând,
                                                               reflectam:
       Trupul? Da, trupul...
Dar pentru ce am nevoie de el?
Că, de nu l-aş avea, nici picioare nu mi-ar trebui
                                                                              ca să-l port.
Acum, iată, sunt imobilizat.
Vai, ce rău e când omul nu e în stare să-şi poarte
                                                                              propriul trup!
Trupul? Dar ce e, la urma urmei, acest trup?
La ce-ţi foloseşte?
     Dacă te uiţi la el, din faţă, şi-i vezi gura,
       numaidecât îţi vine-n ochi asemănarea lui
                                                                              cu un vierme:
toată viaţa înghite mâncare
precum o râmă pământul, trecându-l / o prin
                                                                              tubul digestiv...
Nu e un vierme trupul nostru?
Iar de-l priveşti din spate
   îţi vin analogii şi mai deşucheate...
Am să apelez la o comparaţie
     din civilizaţia noastră supratehnicizată:
     E o rachetă trupul omului!
        Ceea ce bagă pe gură, arde în el şi... iese cu forţă
                                     pe... partea opusă...
     De ce? Pentru ce?
        Ca să se poată mişca înainte, nu?
     Ei, să ziceţi acum că nu se aseamănă trupul omului
                                  cu cea mai sofisticată maşinărie,
                                  care năzuieşte spre înălţimi, spre Cosmos?
                     Da, adevărat, numai că, vai! nu ajunge acolo niciodată.
                     Aici, jos, rămâne.
                     Din ţărână se naşte, în ţărână se întoarce (Eccl.)
                     Cu viermele se aseamănă şi, până la urmă,
                                  pradă viermilor ajunge... (Psm. X)
 La asta, deci, m-a adus Căderea?
 Halal descoperire!
 Răbdare! Puţintică răbdare (n. Iancu).
Mai există o variantă:
                                să-l priveşti din...
                                                     de la o parte.
                Aşa cum îl arată o planşă anatomică,
                       în care se văd toate organele
                                  adunate în torace şi abdomen.
O imagine magnifică!
Atâtea măruntaie înghesuite într-o încăpere
                                                                    îngustă:
                        inimă, plămâni, ficat etc. ...
 
Apropo de Cap.
M-o fi dat, poate, Dumnezeu cu capul în jos,
                                     de pe scară (om prost! să tai tu scândura
                                          sus, în loc s-o retezi jos!),
dar se afla alături de El Sfântul Pantelimon,
                 care s-a milostivit şi mi-a strigat:
                     „Sari!”
şi am sărit. Şi mi-am stâlcit numai piciorul.
                        Sfântul marele mucenic (greceşte: megalomartiros)
                                    Pantelimon, căci de ziua lui mi-a fost Căderea.
El, carele, medic fiind, s-a îndurat de mine,
                                    păcătosul...
 
26 august 2003, Mălăieşti
 
 
* * *
...ce idee genială!
                   să-l invit la mine pe măiestrul Busuioc
                               pentru trei zile şi trei nopţi
                                               desigur cu consoarta!
                să-i găzduiesc ca pe cei mai doriţi şi scumpi
                                               oaspeţi
ei să fie stăpânii eu – robul lor
                casa mea să fie casa lor
                                    grădina mea grădina lor
                bucatele mele cele mai alese
                       puse pe masă pentru ei
                                        eu să stau şi să privesc
                                               ca un adevărat serv...
am trăit cu acest vis minunat zile la rând
                               şi eram nespus de fericit
                                   cum demult nu am mai fost...
dar astăzi...
                 astăzi, o, ce nenorocire...
                         astăzi m-am pomenit pe neaşteptate
                                    cu visul meu făcut ţăndări!
                vai! nu pot să am de oaspete pe măiestrul Busuioc!
                     cum de nu m-am gândit de la bun început?
                               o, nerodul de mine!
                unde am să-l culc? în care pat?
                               dânsul şi doamna lui sunt de două ori mai
                                               lungi ca mine şi doamna mea!
                că doar n-o să doarmă încovrigiţi!
                               ori cu trunchiul în pat
                                               şi cu picioarele pe podea...
                vai! ce nenorocire, vai ce nenorocire!
ce mă fac? ce mă fac? ce mă fac?
                               doar n-o să le cer să-şi scurteze picioarele,
                ar fi să mă comport aidoma lui Procust, nu?
                       mai bine am să mă duc eu la domnia sa şi am să-mi cer
                       iertare pentru prostia mea
                am să zic aşa: Măiestre, am avut o idee genială:
                      să te invit la mine cu doamna să vă găzduiesc
                                         trei zile şi trei nopţi
                     domnia ta să fii stăpân, eu – robul...
                La care... parcă-l aud pe spiritualul, cinicul,
                               mereu pornitul pe glume Aureliu Busuioc:
                                               „Spune-mi Gioni... şi am terminat palavrele”...
                Aşa s-a spulberat unul dintre cele mai frumoase visuri ale mele –
                                               înainte de a se... naşte...
 
5 mai 2005, Mălăieşti
 
 
* * *
Vasile, avem noi socotelile noastre, multe
                                               Le ştii prea bine
                dar!
                               eu la casa ta din Unţeşti am fost
                cum am văzut-o cum
                                               aşa am văzut-o
                                                  nu vreau să zic
                                                       mai bine n-aş fi văzut-o
                o chichineaţă cum la mine-n sat nu se află
                    dar fie!
                                  nu tu ai sclipuit-o,
                acolo te-ai născut şi-i locul tău sfânt
                                                   mă închin
                dar iată ce vreau să te rog, Vasile!
                               vino de vezi şi tu casa mea
                    ştiu că-ţi pregăteşti un loc de veci
                                               la Chişinău,
                    dar ce-i Chişinăul?
                                               Unţeştii ţi-e matca ta!
                    dar fie!
                               aşa a vrut-o şi Creangă:
                                               la Iaşi, nu la Humuleşti...
Vino Vasile de-mi vezi casa
                       că dacă nu mi-ai văzut-o
                               degeaba am fost prieteni
                                                                  de-o viaţă...
 
21 ianuarie 2005, Mălăieşti
 
 
* * *
...a ars cimitirul
                   e negru cimitirul
                       cineva i-a pus foc
                               şi a ars toată iarba din cimitir
şi acum e negru cimitirul
                   dar e primăvară
                        va creşte altă iarbă
                 şi va fi iar verde cimitirul
                       vor înflori vişinii
                               va înflori liliacul
                crucile vor fi vopsite
                               pietrele văruite
                şi va fi iar frumos cimitirul...
                               am venit să îngrijesc mormintele părinţilor
                                      şi mi-am văzut locul
                                               unde mă voi odihni şi eu
                alături de mama
                                   da alături de mama
                la început am tresărit
                           văzând o moviliţă de pământ
                       care să fi... cine să-mi fi ocupat locul?
                       pe dată mi-am amintit că eu însumi am aruncat acel pământ
                                               când am pus monumentul mamei
                mi-am adus aminte
                                        şi m-am bucurat
                                                  dar pe loc am observat
                    între nişte pomi de vişin
                                               care ar fi să crească la picioarele
                                                                              mele
                    doi salcâmi boiereşti
                                       din cei cu ghimpi de-o şchioapă
                                                         ascuţiţi
                de pot să-ţi ajungă până la inimă
                               au împânzit cimitirul
                   dar care să vezi
                                   nu au ars odată cu iarba
                am luat cuţitoaia
                               şi deşi eram obosit de-a binelea
                                               i-am retezat
mi-am şters fruntea de năduşeală
                 şi-n clipa aceea am avut o revelaţie
                da adevărat este
                               frumuseţea va salva lumea
dar nu acea frumuseţe banală
                               la care ne gândim mereu
                                               purtaţi de deşertăciuni
ci profundul, inexplicabilul simţ al frumosului
care stă la baza existenţei noastre
                               şi care ne dictează
                aruncă la o parte copacul cu spini
                               aruncă-l dintre pomii cu flori şi fructe
                fă să triumfe pe lume frumuseţea
                               altfel nu vei avea
                                               nici viaţă demnă
                                                   şi nici moarte împăcată...
 
28 martie 2006, Mălăieşti
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog