Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ACTUALITATEA CLASICILOR

Fapta de la Chişinău

Nicolae IORGA

Alte articole de
Nicolae IORGA
Revista Limba Română
Nr. 4-6, anul XVI, 2006

Pentru tipar

O faptă politică de mare însemnătate s-a petrecut la Chişinău în clipa când asupra Sfatului Ţerii, care nu atârnă de Constituanta Rusiei decât în ce priveşte fixarea legăturilor Basarabiei cu provinciile celelalte ce făceau parte din Rusia ţarilor, s-a ridicat un steag naţional, care, deşi cu altă orânduire – pentru a dovedi că nu este la mijloc separatism şi tendinţe către România, – cuprinde aceleaşi colori ca şi ale noastre.
Fireşte că ne bucurăm de această afirmare publică, solemnă, că „moldovenismul” a înviat la această jumătate de Moldovă, smulsă ca un simplu teritoriu „turcesc”, cu locuitori oarecari, de Alexandru I la 1812 şi restabilită, în puterea acestui precedent de hrăpire, de către Alexandru al II-lea, la 1878, după ce trei judeţe de sud împărţiseră, douăzeci de ani şi mai bine, viaţa Principatelor Unite. În orice împrejurări s-ar găsi un popor, oricare ar fi legăturile sale cu state vecine şi prietenia sa pentru alte popoare, nimic nu-l poate împiedeca să se bucure atunci când o parte din el, înstrăinată prin circumstanţe asupra cărora nu-şi propune să revie, simte din nou puterea de viaţă a sufletului comun. Nu se cere pentru aceasta nici un îndemn ambiţios, ci e numai un elementar act de conştiinţă, care nu poate fi evitat decât dacă însăşi această conştiinţă s-ar fi stins. Şi a refuza împărtăşirea la asemenea bucurii ar fi deopotrivă cu tăgăduirea calităţii sale înseşi din partea acelui care refuză.
De aceea, ca unii cari şi noi avem moştenirea vechii Moldove, cu tot ce se cuprinde într-însa ca eroism ostăşesc, ca muncă pentru lumină, ca glorie curată şi ca netăgăduit drept, ca unii cari apărăm, de un duşman comun, o Românie care, în chip material, e redusă astăzi la jumătatea din Moldovă rămasă, după răşluirea împăratului creştin, în mâna domnilor cari-şi înscriau numele după al lui Ştefan cel Mare, al lui Petru Rareş şi al basarabeanului Alexandru din Lăpuşna, salutăm, cu inimile zguduite de emoţie, cele trei colori ale neamului nostru, fluturând asupra Basarabiei viitorului.
 
* * *
Nu înţelegem însă această salutare ca una din urările care întâmpină o operă pe deplin săvârşită.
Dimpotrivă, lucrurile în Basarabia au început abia, şi pană la aşezarea lor va trece multă vreme, şi multe bunevoinţi se vor istovi pentru a se ajunge la un rezultat sigur şi dăinuitor.
Nu e vorba de acele dificultăţi care vor ieşi din situaţia Basarabiei „moldoveneşti” faţă de Rusia anarhiei de astăzi, faţă de Rusia, plină de mari întrebări, a Constituantei, în care – să nu uităm – rezultatul alegerilor arată că aceastălaltă Moldovă nu va fi reprezintată prin moldoveni naţionali, ci prin internaţionalişti antinaţionali. Ci ne gândim numai, cu toată seriozitatea – din care, alături de atâta încredere, nu lipseşte nici puţină îngrijorare – la toate problemele pe care faţă de sine însăşi va avea să le rezolve această iubită ţară, care a cutezat să afirme dreptul ei.
Căci atâta a făcut pănă acum: să afirme un drept care iese de la sine din principiile, generale, ale revoluţiei ruseşti şi pe care deci aceasta nu i-l poate refuza, dar care, supt acest raport, e în atârnare de menţinerea acestor principii înseşi, pe care o altă schimbare în Rusia, dacă nu le-ar putea tăgădui cu totul, le-ar putea tălmăci în aşa fel încât să-şi piardă toată valoarea lor practică.
Orice popor are drept să-şi arate voinţa – a zis revoluţia – şi pe nici un tărâm voinţa unui popor nu e mai limpede decât pe acela al întrebuinţării limbii sale, al învăţământului într-însa, al conducerii prin oameni din acelaşi pământ şi de acelaşi sânge.
Aşa s-a ajuns la ziua de 21 novembre, printr-un principiu proclamat ca pentru toţi oamenii, în schimbările lor politice şi sociale, de un neam străin.
Acuma rămâne partea cea mai grea a lucrului: să se facă legătura între tot ce a dat acest principiu în domeniul naţional şi ceea ce alcătuieşte tradiţia însăşi a ţerii, ceea ce se desface din trecutul ei de veacuri şi trăieşte astăzi în fiecare suflet de ţeran din aceste părţi.
Aici, în lumea despre care aşa de duios a vorbit, în Sfatul Ţerii, însuşi dl. Pelivan, nu se vor mai găsi idei aşa de strălucitoare, raţionamente aşa de drepte, teorii aşa de înaintate, tot ce constituie crezul revoluţiei ruseşti. Gândul omului iscodeşte şi cere multe, dar numai o parte dintr-însele le primeşte viaţa şi le frământă în carnea şi în sângele ei. Dar acelea care au trecut astfel în toată ţesătura adâncă şi tainică a omului sunt singurele care rămân.
Străinismul nu trebuie înlăturat numai din ce au lăsat, supt forme de absolutism, ca tiranie veche, ţarii, ci şi din ceea ce aduc supt forme de libertate, ca tiranie nouă, dictatorii democraţiei socialiste.
S-ar restabili astfel – şi e o condiţie neapărată a dăinuirii – continuitatea cu tot ce a fost pănă la 1812 acolo, cu tot ceea ce neamul nostru a dat ca aşezăminte, adesea aşa de cuminţi, pe această parte din pământul lui.
Radicalismul va pierde astfel; multe puteri vor părăsi o luptă în care nu mai pot urmări vedeniile lor, dar alte puteri se vor adăugi, pe care teoria străină deocamdată le ţine la o parte, oricâtă inteligenţă, bunăvoinţă şi autoritate ar putea aduce.
Şi aceasta ni-ar îngădui şi nouă să privim la cele ce se petrec dincolo de Prut cu speranţa că dezvoltarea lor s-ar putea face, spre folosul neamului, pe o cale paralelă cu însăşi dezvoltarea care după război se va impune aici – şi care, desigur, nu va sămăna cu a maximaliştilor ruşi.
 
(Neamul românesc, An. XII, nr. 331, 2 dec. 1917, p. 1.)
 
 
Votul de unire al Basarabiei
 
Se comunică ştirea că Sfatul Ţerii din Chişinău a votat unirea cu România.
Orice român se va bucura de această mare veste şi va dori din adâncul inimii ca lucrul început astfel să ajungă pe mâni bune care să asigure dăinuirea lui, aşa cum o cere, de altfel, dreptul naţional.
Cu acest prilej, fiecare va căuta să-şi amintească legăturile lui cu noua parte a României. Acel care iscăleşte aceste rânduri se mândreşte că a fost cel dintăi care a dat o descriere a ţerii de peste Prut şi cel dintăi care a scris o istorie a ei, – Basarabia d-lui Arbure nefiind decât o compilaţie descriptivă.
În Sămănătorul de odinioară, începând cu protestul contra întrebuinţării trupelor româneşti în războiul Rusiei cu Japonia, şi apoi, necontenit, în această foaie, orice durere şi speranţă a Basarabiei şi-a aflat glas. Cartea Pagini despre Basarabia de azi, ieşită acum zece ani de zile, a treia carte ce am scris despre basarabeni, e o dovadă.
N-a fost unul dintre conducătorii mai vechi ai Basarabiei, de la bătrânul Gavriliţă, care să nu-mi fi călcat pragul şi care să nu se fi întors cu cărţi, cu îmbărbătări şi sfaturi.
Iar la 1912 secretarul de atunci al Ligei Culturale poate spune cu mulţămire că el şi el singur a organizat cea dintăi expoziţie basarabeană în Bucureşti – vizitată în taină şi de principele Carol, atunci un adolescent –, a pus la cale serbările de la Parcul Carol cu reproducerea datorită arhitectului Socolescu, a cetăţii Hotinului, şi din acest venit şi din banii strânşi cu talgerul pe stradă a cumpărat casa din Iaşi pentru studenţii basarabeni.
La Ateneu, la Academia Română, învingând greutăţi, am comemorat cu durere sfâşierea din 1812 şi în toată ţara am organizat manifestaţii în acelaşi sens.
Cea dintâi carte de cetire pentru Basarabia s-a tipărit cu ajutorul de aici, de la Liga Culturală.
Şi, cum în fiecare faptă fiecare om de ispravă are şi bucuria ostenelilor sale, iar nu numai a norocului altora, să mi se dea voie să mă bucur şi eu, pe lângă atâţia alţii, pentru că Sfatul Ţerii a votat, în memorabila zi de 27 Mart 1918, unirea Basarabiei cu România.
Să mi se dea voie pentru că am dreptul.
 
(Neamul românesc, An. XIII, nr. 88, 30 mart. 1918.)
 
 
Ce să aducem în Basarabia
 
Sfatul Ţerii în mare majoritate şi, fireşte, în absoluta unanimitate a elementului românesc atins de cultura naţională, care nu îngăduie cine ştie ce ciudate amestecuri cu Ucraina, a hotărât, „pe baza dreptului istoric şi de neam”, ca şi pe aceea, recunoscută de toate Puterile în luptă, a principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta, „unirea cu România”, „pentru totdeauna”, a Republicei Democratice (sau populare) „Moldoveneşti”, căreia i se zicea în Rusia, de care s-a dezlipit la sfărâmarea ei, „Basarabia”.
Am preţuit după cuviinţă acest act, a cărui recunoaştere o aşteptăm de la dreptatea lumii întregi, dar a cărui întărire n-o putem aştepta – şi nu trebuie s-o aşteptăm – decât de la noi înşine.
Şi pentru aceea, în acest caz unic în istoria noastră, care cunoaşte sfâşieri, dar realipiri nu, trebuie să ştim bine, – chiar după ce ni se spune, aşa de amănunţit, dintr-un spirit de cuminţenie aşa de ţerănesc, de către fraţii noştri de acolo, în momentul chiar al unirii, – ce avem să aducem în această Moldovă de Răsărit care e menită a deveni o „Românie Nouă”.
Alte ţinuturi româneşti cuprind în ele o cultură naţională, care, avându-şi mai toate rădăcinile în vechea noastră civilizaţie de aici din Principate, a putut nu o dată să dea lecţii de idealism şi de conştiinţă luptătoare culturii de dincoace. Basarabia n-a avut acest noroc: ea a fost smulsă din Moldova într-o vreme când bunul spirit patriotic era în toropire, când cultura grecească aducea în straturile de sus şi un ideal naţional grecesc, pe care, ce e drept, instinctul acestui neam a ştiut să-l răspingă; iar ţara la care a fost adausă se lepăda tocmai atunci de idealismul celor dintăi ani din stăpânirea lui Alexandru I pentru a se apropia de obscurantismul tiranic care deosebeşte regimul lui Nicolae.
Aşa fiind, nici direct, nici indirect, n-a fost acolo acea viaţă sufletească pe care prin grele lupte ni-am cucerit-o, care a fost mândria noastră totdeauna şi care, acum, e marea noastră mângâiere.
De această viaţă sufletească sunt setoşi fraţii de peste Prut: sa li-o aducem deci largă, deplină, curată.
Iar, cât priveşte alte caractere ale vieţii noastre de aici, nu le vom strămuta de ceea parte tocmai în momentul când pretindem, şi aici, că dorim aşa de mult să ne lepădăm de ele, – dând doar o ultimă reprezintaţie de adio.
În Basarabia doarme un copil încă fraged, căruia trebuie să-i aducem întărire prin lumină. Înainte de a deschide fereştile robiei de ieri asupra soarelui cald al idealului nostru, să lăsăm în prag veşmintele vechi în care se ascund molimele care l-ar putea îmbolnăvi.
 
(Neamul românesc, An. XIII, nr. 89, 31 mart. 1918, p. 1.)
 
 
Ce li cerem basarabenilor
 
Ce aşteaptă fraţii din Basarabia de la noi, ce suntem datori a li da, din comoara celor mai curate osteneli ale noastre, ale muncii noastre celei mai cinstite şi mai rodnice, a singurei care ne-a strâns împreună pentru o operă comună, am spus.
Dar şi noi avem să li cerem, în schimb, ceva. Ceva care la noi se găseşte mult mai puţin. Ceva după care dorim de mult. Ceva care ni s-a năzărit şi pe alte plaiuri. Ceva care ni-a zâmbit în visul aşteptărilor şi în beţia gloriei. Ceva fără care, de acolo ori de aiurea, noi nu putem trăi.
Acel ceva e idealismul care ni lipseşte prea mult.
Nu idealismul care se strigă la tribuna adunărilor ori în locurile de întrunire, nu acela care se răsfaţă în cărţi comandate ca să fie aşa ori imitate după altele, străine, în care vibrează o sinceritate incapabilă de a fi reprodusă; nu idealismul de sale largi şi de zile mari. De acela am avut – prea mult!
Ci idealismul muncitor şi tăcut, idealismul hotărât şi fanatic, ireductibilul idealism luptător pană la moarte, acela care vede între ideea ajunsă crez, şi între realizarea ei un drum, lung ori scurt, ce are a face!, dar o linie dreaptă, care e a unei datorii faţă de care viaţa, cu tot ce poate să dea, familia, cu tot ce are dreptul să reclame, cugetarea, cu tot ce ar dori să mai ştie, să mai lege, să mai guste, nu e nimic, idealismul pentru care în vechea voastră patrie, Rusia, mii de oameni au murit zâmbind în funia spânzurătorii şi înaintea plutonului de execuţie.
Ceva din acest idealism am vrea.
Ştim că mai aveţi de la vechii voştri tovarăşi ruşi şi altul. Pe acela care e totdeauna nemulţămit de orice, care merge neţesălat şi cu injuria pe buze, care scormoneşte fără ca scormonitura să fie o brazdă şi aruncă înlăuntru o otravă care ar fi în stare să ucidă orice sămânţă. Sumbrul idealism de complot şi de conspiraţie care, negăsind sensul pozitiv al vieţii, răspândeşte pretutindeni sepulcrala ştiinţă a negaţiei şi, neputând muri cu un zâmbet, trăieşte cu un blăstăm.
De acela n-avem nevoie. L-am văzut aiurea dărâmând o împărăţie, distrugând o societate, zburând în vânt tot ce era cugetare, poezie, artă, omenie. Si, ici şi colo, în chiar viaţa noastră am auzit şoapta lui de şerpe şi scrâşnitul dinţilor lui cari ar voi să muşte în carne vie, la sfântul ospăţ al urii biruitoare.
Daţi-l cui a voit să-l introducă şi la voi! Iar din suferinţa voastră veche de prigoniţi ai neamului, din exemplul cel mai bun al celor cari pentru o ţintă socială au suferit pănă la capăt, daţi-ni puterea energiei care munceşte sacrificându-se şi se sacrifică muncind!
 
(Neamul românesc, An. XIII, nr. 90, 1 apr. 1918, p. 1.)
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog