Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LA CASA LIMBII ROMÂNE

Privitor ca la teatru...

Alexandru BANTOŞ

Ion UNGUREANU

Mihai CIMPOI

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Ion UNGUREANU
Mihai CIMPOI
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XVI, 2006

Pentru tipar

În ziua de 13 ianuarie 2006 la Casa Limbii Române a avut loc o acţiune culturală organizată cu prilejul zilei de naştere a lui Mihai Eminescu. Invitatul de onoare al întâlnirii a fost actorul, regizorul şi omul de stat Ion Ungureanu. Domnia sa a vorbit celor prezenţi (elevi, studenţi, profesori, ziarişti, oameni de cultură) despre valoarea şi actualitatea creaţiei eminesciene, despre universalitatea lui Eminescu, dar şi despre necesitatea unei (re)lecturi profunde a poemelor, a Scrisorilor, a Doinei. Deosebit de interesante au fost şi mărturisirile maestrului privind rolul pe care l-a avut invocarea numelui simbolic al marelui poet la întemeierea teatrului „Luceafărul”. Au participat: Alexandru Bantoş, director al Casei Limbii Române, redactor-şef al revistei Limba Română, acad. M. Cimpoi, poetul Ion Hadârcă ş.a. Reproducem, pentru cititorii noştri, respectând spiritul dialogic al acestui important eveniment cultural, secvenţe din cele mai relevante discursuri.
 
 
Alexandru BANTOŞ:
– E bine că avem ocazia să ne întâlnim în preajma zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, aici, la Casa Limbii Române. De această dată genericul întrunirii noastre este cunoscutul vers din Glossa poetului „Privitor ca la teatru...”, pe care l-am ales din mai multe motive. Mihai Eminescu a fost, se ştie, foarte apropiat de teatru. A fost sufleor, actor, a fost copist, a tradus piese din dramaturgia universală, a scris el însuşi piese. Dacă piesele sale– afirma cineva– ar fi fost finalizate şi publicate, ar fi constituit o epocă în arta dramatică românească. „Privitor ca la teatru...” şi pentru că Mihai Eminescu a văzut viaţa ca un spectacol, ca pe un teatru. Or, Eminescu nu a fost un spectator obişnuit, ci unul, ca să zic aşa, de geniu, care a intuit esenţa şi mobilul existenţei umane. Am ales acest generic şi pentru că invitatul de onoare al întâlnirii noastre este cunoscutul om de cultură şi de stat, actorul şi regizorul Ion Ungureanu – un veritabil discipol al lui Eminescu. Concepţia eminesciană despre teatru a marcat activitatea de creaţie a maestrului Ion Ungureanu, care a organizat la Chişinău, în anii ’60, un teatru ce ţinea loc de şcoală naţională, de carte, de biserică, de bibliotecă românească. De fapt, cu teatrul „Luceafărul” a început renaşterea noastră naţională. Sunt unul dintre spectatorii fideli ai „Luceafărului” de odinioară. Eu şi colegii mei de facultate nu pierdeam nici o ocazie de a viziona spectacolele regizorului Ion Ungureanu, pentru că nicăieri în altă parte la Chişinău, dar şi în întreaga Basarabie, nu puteai să auzi o limbă curat românească, să urmăreşti un joc extraordinar de firesc al actorilor, să constaţi o regie impecabilă a spectacolului şi să înveţi, aşa cum spunea şi Eminescu, în scenă viaţa. Regizorul Ion Ungureanu a reuşit să adune o echipă de tinere talente atât de necesare pentru Chişinăul de atunci. Maestrul Ungureanu, împreună cu temerarii săi colegi, a transpus aici, pe pământul arid al Basarabiei, concepţia lui Eminescu despre teatru. „Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, preciza Eminescu,– actorii sunt trupul, materia în care se întrupează repertoriul”. Repertoriul teatrului „Luceafărul” de altădată întrunea premisele ce aveau să resuscite ideea naţională. Tot cu privire la condiţia instituţiei teatrale Eminescu nuanţa: „E cu neputinţă teatru fără actori pregătiţi prin cunoştinţe vaste în istorie, în geografie, de obiceiuri şi de moravuri prezente şi trecute. Nu poate exista teatru fără şcoală”. Ceea ce au făcut luceferiştii la Moscova, în timpul studiilor, şi pe urmă la Chişinău, era exact şcoala de care avea nevoie un teatru naţional autentic. Ion Ungureanu este legat de Eminescu şi pentru că de-a lungul întregii sale vieţi a promovat opera poetului în scenă, la radio şi televiziune. Poemele eminesciene erau interpretate, evident, şi de alţi actori, dar, se pare, că ei vorbeau în altă limbă, cu suflet străin, nu în română şi nu în spiritul în care au fost plăsmuite. Maestrul Ion Ungureanu s-a aflat permanent în serviciul culturii şi literaturii române. Chiar şi după ce a fost pus în situaţia de a părăsi „Luceafărul”, apoi (în două rânduri, până şi după 1989!) şi Chişinăul – la Moscova sau la Bucureşti – Ion Ungureanu a manifestat un interes constant faţă de destinul culturii româneşti basarabene, fiind pretutindeni un mesager şi un promotor consecvent al acesteia. În calitate de vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române, de exemplu, a sprijinit realizarea unor acţiuni culturale de anvergură şi a susţinut apariţia unor publicaţii de la Chişinău, printre care şi revista Limba Română. Dacă revista noastră a apărut o vreme cu regularitate, este şi pentru că îl aveam în calitate de „ambasador” la Bucureşti pe Ion Ungureanu.
Maestre, astăzi ne-am întrunit aici ca să vă ascultăm pe Dumneavoastră, pentru că sunteţi unul dintre cei ce şi-au legat destinul de numele lui Eminescu şi de teatru. Eminescu, teatrul şi tot ce aţi făcut în domeniul culturii în spirit eminescian – toate acestea ne-au adunat astăzi. Bine aţi venit, stimate domnule Ion Ungureanu, la Casa Limbii Române!
 
Ion UNGUREANU:
– Îmi imaginam că voi întâlni aici oameni apropiaţi mie ca vârstă, văd însă o mulţime de tineri, feţe necunoscute şi-mi amintesc de un vers al lui Puşkin, citez deci un mare poet de ziua altui mare poet: „Здравствуй, племя молодое, незнакомое!”.
Îl văd printre invitaţi pe domnul academician Mihai Cimpoi, îl văd şi pe domnul Ion Hadârcă, poet de o sensibilitate extraordinară, chiar ieri l-am auzit vorbind despre Mioriţa şi m-a uimit inteligenţa lui sclipitoare, el a surprins din mers nişte nuanţe pentru care uneori îţi trebuie ani ca să le înţelegi.
Îl văd aici şi pe domnul Vadim Pirogan, care a făcut puşcărie pentru că a rămas fidel poeziei eminesciene şi fiinţei noastre. A suferit mult în „Siberiile de gheaţă”. O văd pe doamna Maria Atamanenco-Cujbă, colaboratoarea unui post de radio care făcea, în timpul Uniunii Sovietice, o politică culturală corectă, ca să nu uităm cine suntem. Văd aici reprezentanţii revistei Literatura şi Arta, prezenţi întotdeauna la evenimentele culturale, şi mă simt şi eu un fel de eveniment. Îi văd pe cei de la Clipa Siderală, în frunte cu doamna Eugenia Bulat. Văd şi reprezentanţi de la Euro TV. Şi văd şi aceste feţe tinere...
Mie îmi place, atunci când mă întâlnesc cu un auditoriu, să fiu pe aceeaşi undă, aşa cum eram pe aceeaşi undă cu MihaiCimpoi acum patruzeci şi cinci de ani în cadrul unor întâlniri la teatrul „Luceafărul”. Era student, era deja critic, noi reveniserăm de la Moscova şi ne întâlneam după spectacole cu spectatorii... Era vremea „dezgheţului” hruşciovist. Uneori, întâlnirile acelea deveneau mai interesante decât spectacolele. La una dintre ele Mihai Cimpoi se ridică şi, întâi lăudându-ne, continuă cu observaţii critice… Dar cum să se lase actorul învins? Actorul e un învingător! Iar regizorul, cu atât mai mult, trebuie să aibă întotdeauna o replică de rezervă care să-i incomodeze chiar şi pe cei mai mari critici. Una ar putea fi: „E cam slab contactul dintre voi, personajele”. Eu aveam o replică, una care a avut efect: criticul, ziceam, a fost, probabil, la alt spectacol, în cel de astăzi lacunele nu s-au mai repetat… Or, între timp se întâmplă inevitabil lucruri care influenţează, de la o reprezentare la alta, atât starea de spirit a spectatorului, cât şi a actorului, mai ales când acesta are o şcoală pe care am avut şi eu şansa să o fac, Vahtangov.
Când începi să lucrezi asupra unui spectacol, trebuie să ştii cu cine montezi, ce tradiţii, realizări sau păcate are trupa, trebuie să ţii cont de toate. Al doilea moment: pe cine montezi. Nu pot fi montaţi toţi autorii cu aceeaşi metodă. Există universuri diferite, limbaje diferite… Şi al treilea moment, foarte important, care este de multe ori uitat: când montezi.
Dacă montezi astăzi (citez şi din Eminescu, care spunea: „Patria vieţii este prezentul”), trebuie să ştii că nu poţi fi în afara timpului în care trăieşti.
Aveţi în faţă în om care niciodată nu a vrut să devină actor. O spun foarte sincer. Eu am studiat întâi la Institutul Pedagogic, la Facultatea de Litere, împreună cu Petru Cărare, vroiam să devin scriitor. Mai târziu, în 1953, mie şi lui Petru Cărare ni s-au dat recomandări de la Uniunea Scriitorilor pentru a pleca la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. Dar eu am întârziat şi n-am mai plecat. Am lucrat apoi un an, împreună cu Cărare, învăţători de matematică, pentru că eram buni la matematică. Peste un an a venit o ofertă de la Şcoala Superioară a comsomolului din Moscova, pentru doi candidaţi la Facultatea de ziaristică. Dar l-au propus doar pe Cărare, pe mine nu, pentru că sora mea era căsătorită cu un preot… Rămas singur, am mers, cum vă spuneam, la Institutul Pedagogic. Acolo m-am împrietenit cu Grigore Vieru, cu Andrei Strâmbeanu, cu Liviu Damian. Am învăţat un an, puneam întrebări incomode… Spre sfârşitul acelui an, Strâmbeanu mi-a spus că se face o selecţie pentru actorie la Moscova… Am participat şi eu, am izbândit, acolo am avut cei mai buni profesori, veniseră din Siberia, unde fuseseră deportaţi din motive politice, dar aveau o gândire liberă…
Am înţeles atunci că arta teatrală, arta actorului este deosebit de importantă, am înţeles că, oricât de mare ar fi un dramaturg, este nevoie de actori apţi să dea mesajelor sale expresie scenică. Am înţeles că teatrul, cinematografia, televiziunea, radioul sunt domenii în care se concentrează toate artele. Am înţeles că putem renaşte prin teatru. Aşa s-a născut ideea viitorului teatru „Luceafărul” care-şi propunea să redea acestui popor demnitatea pe care o pierduse. Noi am venit cu un alt mod de a fi. Cel mai mare ajutor în acest sens ni l-a dat Mihai Eminescu. Noi am vrut ca teatrul să se numească „Mihai Eminescu”, dar nu se putea… Leonid Mursa, un director excepţional, exilat ulterior, a avut ideea să-l numim „Luceafărul”, că s-ar putea să „treacă”. Pentru noi însă „Luceafărul” însemna Eminescu, iar Eminescu a însemnat regăsirea fiinţei noastre.
Eminescu este ca un munte, e un dar al destinului prin care suntem alături de cele mai importante seminţii, cu el noi am intrat în familia marilor culturi europene. De multe ori îl măsurăm cu arşinul nostru. Unii cred că astăzi Eminescu ar trebui să rămână în debara, iar limba română să fie scoasă din circuit. Da, sunt de acord, orice fenomen trebuie cercetat într-o viziune nouă, dar să nu uităm că la noi poezia filozofică apare odată cu Eminescu. Umorul lui Eminescu, despre care se vorbeşte foarte puţin, este un umor de mare aristocrat. Eminescu şi Shakespeare sunt poeţi, al doilea e şi mare dramaturg. Deşi a luat schemele de la alţii, fiind mare poet, el le-a umplut cu cel mai fin conţinut: mişcarea sufletului omenesc. Prin aceasta este mare şi Eminescu. Poetul nostru nu este un contemplativ, el exprimă sufletul în mişcare. Este cel mai important aspect al dramaturgiei, dar şi al poeziei eminesciene: mişcarea sufletului omenesc. Eminescu este, în acest sens, un deschizător de drumuri.
Fiecare dintre noi, la vârste diferite, are un Eminescu al său… În majoritatea cazurilor însă rămânem la nivelul intonaţional al cunoaşterii operei eminesciene. Intonaţia, s-ar părea, ne dictează felul de a citi versul, dar ne şi determină uneori să uităm de acel impuls superior de dincolo de intonaţie.
Unul dintre obiectivele „Luceafărului” era ca spectatorul să nu plece de la teatru la fel precum a venit: dacă a venit deştept, să plece înţelept… Trebuie să pleci de la teatru altul… Teatrul îţi acutizează simţurile, sentimentele, inteligenţa. Ei bine, Eminescu ne-a aprofundat sentimentele, a creat Simfonia Limbii Române...
Eu am dreptul să vorbesc aşa, pentru că am cunoscut marea dramaturgie, l-am comparat pe Eminescu cu Shakespeare şi am înţeles că sunt momente când îl şi întrece... E şi firesc, pentru că, spre deosebire de Shakespeare, a cunoscut marea filozofie germană. Numai la Eminescu găsim concentrată într-un singur rând definiţia lui Shakespeare însuşi şi definiţia lui Dumnezeu: „Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe”.
Într-o foarte scurtă frază Eminescu îţi oferă o mulţime de sugestii… Scrisoarea a III-a este o mare revelaţie. Eu ajung la ideea că realităţile de astăzi îl fac pe Eminescu mai actual decât oricând. Cel mai mare regizor – realitatea şi acest popor care s-a trezit în 1989 – mi-au sugerat cum trebuie să citesc anumite poeme. Am citit Scrisoarea a III-a în vara acelui an fiind invitat să mi se înmâneze diploma de artist al poporului. Parcă eram atunci altă naţiune… Şi, în acea vâltoare, textul mi-a apărut completamente altfel…
În Scrisoarea a III-a Eminescu face portretul neamului nostru. Cu acel „De-o fi una, de-o fi alta” răspunde un domnitor al unui popor care niciodată nu s-a mutat din locul acesta: „Ce e scris şi pentru noi, bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”. Blaga a spus: „Veşnicia s-a născut la sat”, iată şi veşnicia în răspunsul lui Mircea cel Bătrân… Acesta este portretul nostru psihologic. Aşa ne-a lăsat Dumnezeu şi trebuie să fim noi înşine…
Mergând odată pe străzile Bucureştiului, am văzut la ce mică distanţă de centrul oraşului se află casa în care a fost internat Mihai Eminescu şi am înţeles pentru prima dată versurile lui Bacovia: „Mai bine singuratic şi uitat / Pierdut să te retragi nepăsător, / În ţara asta plină de humor, / Mai bine singuratic şi uitat (…) / O, genii întristate, care mor”.
Eminescu este un poet naţional şi prin creaţie şi prin felul lui de a fi. El a mai făcut un lucru pe care puţini l-au făcut: a păşit pe toate pământurile româneşti; cu toate că există controverse, el a fost şi în Basarabia. El a avut dorinţa de a-şi vedea întreaga seminţie, de a o aduna în fiinţa lui, ca să aibă dreptul să scrie: „De la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…”.
Să nu insultăm deci memoria unui om care a scris (într-o scrisoare) următoarele rânduri: „Un neadevăr ar fi în stare să-mi fure onoarea şi să-mi nenorocească toată viaţa”.
Cu altă unitate de măsură trebuie măsurat Eminescu, abia atunci ni se va deschide în faţă un alt univers, cu care vom intra, poate, în Europa, da-va Dumnezeu…
 
Mihai CIMPOI:
– Dragi prieteni, cred că această instituţie, Casa Limbii Române, face lucruri foarte bune, iar de data aceasta reprezentanţii ei au fost foarte inspiraţi. Să vorbeşti despre o mare temă a creaţiei lui Eminescu şi a literaturii române în general: lumea ca teatru, theatrum mundi, avându-l ca invitat pe Ion Ungureanu, este o idee foarte inspirată.
Eminescu face parte din sufletul nostru, el exprimă cel mai bine fiinţa românească. Am citit foarte atent publicistica lui Eugen Ionesco, mai întâi în limba română, apoi în franceză, şi am observat că citează din Eminescu. Iar Emil Cioran, marele nihilist, a spus în Schimbarea la faţă a României, o lucrare de tinereţe, că Eminescu scuză toate greşelile României. Toată filozofia lui se trage din Rugăciunea unui dac, menţiona Emil Cioran. Or, în Rugăciunea unui dac dacul se adresează zeului suprem care este regizorul acestui theatrum mundi.
Şi Bacovia este eminescian. Scriind o carte despre el, am descoperit o poezie în care spune, în spiritul viziunii sale, că suntem doar figuranţi în teatrul lumii, nu şi actori…
Revenind la Ion Ungureanu, eu cred că nu am ce să spun acum despre teatru, după ce a spus el atât de frumos că e o sinteză a tuturor artelor, după ce a vorbit despre felul cum se recită Eminescu…
Apropo de acea întâlnire la „Luceafărul”: menţionez că eu nu vizionasem spectacolul de două ori, iar observaţiile critice le-am scris în timpul spectacolului, pentru că nu-mi puteam permite să vin de două ori la acelaşi spectacol…
Teatrul „Luceafărul” şi Biblioteca Naţională au fost Universitatea mea. Anume acolo, încă în 1960, a început renaşterea noastră spirituală. Am scris recent un articol despre „Luceafărul” şi i-am supărat pe unii dintre dramaturgii noştri. Îmi reproşează că am afirmat că piesele lor se făceau în teatru. Dar anumite replici chiar se improvizau în teatru, iar dramaturgia naţională trebuie să fie dramaturgică, nu literară.
În legătură cu actualitatea lui Mihai Eminescu, eu aş menţiona două momente: vorbim acum despre integrarea europeană, Eminescu scria şi el despre Liga Spirituală Europeană la 1870 în Timpul, şi spunea că trebuie armonizate interesele naţionale cu cele europene, şi că aceasta ar trebui să facă şi Constituţia Europeană. Din moment ce acest lucru nu s-a făcut, atât Germania, cât şi Franţa, au respins, prin referendum, Constituţia Europeană. Cei care au făcut această Constituţie ar fi trebuit să-l citească şi pe Eminescu... Vorbim astăzi şi despre multiculturalism. Eminescu este multicultural prin limbile pe care le-a cunoscut: sanscrita, paleoslava, italiana, germana, astfel încât cei care spun că Eminescu ne îngrădeşte calea spre Europa, greşesc. El este demult acolo, în Europa.
Amintim în acest sens şi Oda (în metru antic), despre care Stănescu spunea că de la ea începe poezia română modernă. Discutam, în 1988, cu un traducător japonez care, venind să vadă locurile româneşti, a spus că Oda (în metru antic) este un miracol, pentru că ea porneşte de la concepţia budistă asupra lumii, dar se termină cu un mesaj european: „Pe mine mie redă-mă” este un strigăt european.
 
Ion HADÂRCĂ:
– Simultan şi independent faţă de un Ion Ungureanu ca entitate socio-umană, parlamentară şi sporadic guvernabilă, mai marcată, fireşte, de orgolii, izbânzi şi eşecuri existenţiale, există o altă autonomie constantă, care, întâmplător sau nu, la fel se numeşte Ion Ungureanu. Şi această autonomie recognoscibilă eteric nu este alta decât inconfundabila-i Voce Măiastră, subtilă, profundă, expresivă şi cuprinzătoare de incomensurabile nuanţe dramaturgice, care pot instantaneu reînvia întreaga bibliotecă universală şi întreaga, zbuciumata, gamă a sentimentelor omeneşti.
De câte ori l-am ascultat, de atâtea ori am avut impresia că suntem captivii unei voci de dincolo de noi, care-şi domină suveran nu doar auditoriul, ci şi propriul stăpân. Astfel, însuşi stăpânul ei rămâne deseori surprins de surprizele ce i le serveşte acest glas exponenţial. Vocea aceasta inconfundabilă ştie a picta peisaje paradisiace în aer, ştie a contura în culori grigoresciene scene rustice şi chipuri pline, măcinate de contradicţii şi străfulgerate de înseninări, ştie a construi castele de iluzii, a discerne filozofic idei şi a realtoi îndărătnic lăstarii renaşterii sufleteşti şi butaşii demnităţii de neam.
Enigmatica fonotecă a Radiodifuziunii (sic!) naţionale mai păstrează, sper, zeci şi sute de pagini de literatură naţională şi universală în inegalabila interpretare a acestei Voci.
Orice pagină citită de Vocea lui Ion Ungureanu se poate considera fericită că şi-a găsit ideala rostire. Eminescu şi Creangă, Ibsen şi Cehov îşi rostesc prin ea armoniile renăscute. Dacă ar fi în puterile mele, aş invita această Voce să citească zilnic pentru fonoteca naţională vreo câteva ore bune din poezia, proza şi dramaturgia universală.
Cu energia apelor dezlănţuite s-a revărsat această Voce la 27 august 1989, atunci când a dat citire Declaraţiei finale a primei Mari Adunări Naţionale a românilor basarabeni, bucovineni şi transnistrieni din toate ţinuturile ocupate de imperiul sovietic. La primele Poduri de Flori, la mitingurile întârziatelor deşteptări, la întruniri şi Congrese ale spiritualităţii noastre – peste tot Vocea lui Ion Ungureanu a răsunat şi răsună puternic, deşi tot mai neliniştită şi tot mai mult lăsându-se aşteptată, solicitată...
Vocea suverană a fericitului de ea purtător – Ion Ungureanu.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog