Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

NAŢIONALUL ÎN RAMĂ

Preşedintele Republicii Moldova la Casa Limbii Române

Viorica-Ela CARAMAN

Alte articole de
Viorica-Ela CARAMAN
Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Nicolae Timofti: „Este o crimă să urăşti o limbă în care a creat un geniu”
 
 
Condiţiile inexistenţei la nivel de stat a unei politici culturale (implicite) în Republica Moldova, pe fundalul interminabilelor hărţuieli politice şi al imixtiunilor externe inalterabile, motivate din punctul de vedere al monopolului strategic internaţional, starea de menţinere a confuziei privind direcţionalitatea vectorului de dezvoltare culturală şi economică a spaţiului pruto-nistrean reclamă (re)configurarea unor structuri instituţionale de autoritate culturală care să fortifice un substrat simbolic al societăţii: artistic şi ştiinţific. Acesta ar constitui pandantul forţei diplomatice sau mai curând substitutul acesteia, având o funcţie efectivă de asanare a spiritului politic local derapat în şanţul intereselor corupte şi marginale. Redimensionarea şi impulsionarea constantă a unui spaţiu artistic şi cultural în Republica Moldova, un stat inanimat politic şi economic, reprezintă una dintre şansele minime de supravieţuire într-o lume bulversată pluridimensional şi dominată de riscurile societăţii postmoderne. Cu toate că aceasta din urmă a prescris moartea istoriei şi relativizarea absolută a valorilor, instituirea generalizată a kitsch-ului şi subcultura excesului informaţional, împingând fluxul existenţial într-o zonă deconcertantă şi de paralizie a spiritului critic, vom „sfârşi” totuşi prin a face cultură – un optimism profund motivat al Martei Petreu care spunea: „cultura, în primă instanţă, nu e bună la nimic. În a doua instanţă, băgăm însă de seamă că, ontic vorbind, omul este o fiinţă culturală şi tragem concluzia că acolo unde nu este cultură, nu mai este nici om”.
În virtutea faptului că limba este în acelaşi timp o chestiune de stat şi „materie primă” a literaturii, raportul literatură (cultură) – politică derivând în mod direct din miza comună de marcare identitară şi de afirmare a diferenţelor interculturale în dialogul internaţional al valorilor, patrimoniul literar delimitează o nouă geografie şi principiile unei noi politici care nu coincid cu hărţile politico-economice, dar care afirmă implicit caracterul naţional al unei societăţi. Pascale Casanova, în Republica Mondială a Literelor (1999), care abordează creaţia artistică din perspectiva unei funcţionalităţi politice, invocă literatura ca formă specifică a naţionalismului, la început, şi ca miză pur politică pentru dezvoltarea la care a ajuns unul dintre cele mai puternice capitaluri literare – cel german, în opoziţie cu francezii, care dominau politic, cultural şi militar în secolul XIX. Un exemplu concludent pentru o miză politică, diabolică de data aceasta, poate constitui şi literatura proletcultistă de care s-a servit comunismul secolului trecut pentru a converti social, politic şi economic spaţiile naţionale antrenate în procesul replierilor utopice pe şinele uniformizante. Cu alte cuvinte, virtualităţile diplomatice edificatoare, în cel mai larg sens, ale fondului artistic şi literar sunt incontestabile, iar o aliere a celor două domenii (politică – artă, literatură, cultură), când ambele sunt captive fragilităţii de diferite naturi, ar putea oferi surpriza unor anumite rezultate pe calea dezvoltării. Situaţia Republicii Moldova care reflectă coexistenţa vernaculară a două realităţi contradictorii – pe de o parte, a dezbinării lingvistice a societăţii, generată de politicile insidioase care se tot perindă de-a lungul timpului, recidivând perpetuu, iar pe de altă parte, cea a afirmării unor importanţi artişti şi oameni de cultură, inclusiv pe plan internaţional, care constituie agenţii unor reprezentări axiologice ale societăţii noastre – necesită declanşarea unei procesualităţi interne de convergere şi armonizare.
Având la temelie asemenea resorturi, în mod efectiv şi asumat, sau din alte intuiţii şi raţiuni, nedeclarate, la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chişinău, un centru de cultură care din momentul fondării (1998) a încercat, la scară mică, dar în mod sistematic, să coaguleze, printr-o tradiţie a toleranţei şi a armoniei interetnice, cele două falange (a înstrăinaţilor de nucleul cultural naţional şi a celor care îl formează) – organizând deopotrivă activităţi didactice, predarea limbii române pentru alolingvi, şi manifestaţii literare –, s-a produs în vara anului curent un eveniment în premieră. La 12 iunie, primul dintre cei patru preşedinţi ai Republicii Moldova de până acum, Nicolae Timofti, a păşit pragul acestei instituţii pentru a participa la şedinţa de bilanţ a anului de studii 2011-2012, desfăşurată cu participarea unor personalităţi importante ale vieţii artistice din Basarabia: conferenţiarul universitar, doctor habilitat în filologie Ana Bantoş, poetul şi traducătorul Ion Hadârcă, poetul Arcadie Suceveanu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, profesorul Anatol Ciobanu, membru corespondent al A.Ş.M., pictorul Ghenadie Jalbă, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova, lingvistul Alexei Axan. În acest context a fost lansată şi o expoziţie personală de pictură a artistului plastic Anatol Mocanu.
În debutul reuniunii, directorul Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” Alexandru Bantoş, un adevărat spiritus rector al acestei instituţii, după cum a fost apreciat de către profesorul Anatol Ciobanu, salutând prezenţa înaltului oaspete şi a invitaţilor care salahoresc la edificarea culturii noastre, precum şi a celor aproximativ 300 de absolvenţi ai cursurilor de limba română, a fixat o problematică amplă a discuţiilor pe marginea statutului limbii române în Republica Moldova. Al. Bantoş a punctat deficienţele politicii lingvistice, motivaţia redusă a cetăţenilor în utilizarea limbii oficiale a statului, problema climatului lingvistic, în special cel urban, aflat în retard în pofida celor 22 de ani de democratizare şi revenire la vechile valori identitare, adăugând următoarele: „Consider că la dialogul nostru în identificarea soluţiilor trebuie să participe în mod firesc şi alogenii care convieţuiesc cu noi şi care sunt cetăţeni ai acestui stat, cei pe care îi respectăm pentru maniera în care înţeleg ei să-şi procure confortul social prin învăţarea şi utilizarea limbii oficiale a ţării în care locuiesc”.
În mesajul său, Preşedintele Nicolae Timofti şi-a exprimat convingerea că răspândirea limbii române şi îmbunătăţirea stării acesteia în comunicarea socială se află în raport direct cu funcţionarea aceleiaşi limbi în rândul demnitarilor de stat, care, din păcate, sunt departe de a constitui exemple peremptorii pentru cetăţeni – unii dintre parlamentari nu cunosc limba română şi nici nu consideră necesară însuşirea acesteia. Retorica prezidenţială a lansat chiar certitudinea lipsei de onestitate a unor funcţionari care se erijează în apărători ai intereselor acestui stat, necunoscându-i valorile culturale şi în primul rând limba: „Cum putem califica intenţiile unor judecători care pretind că servesc adevărul cetăţenilor acestei ţări a cărei limbă nu o cunosc, în virtutea exerciţiului funcţiunii pe teritoriul republicii?”. Domnul Nicolae Timofti a încurajat preluarea exemplului Casei Limbii Române din Chişinău, „o candelă aprinsă a limbii române” (Anatol Ciobanu), şi în alte localităţi, menţionând faptul că statul trebuie să se implice mai mult în acest sens, inclusiv prin alocarea de fonduri destinate studierii limbii române de către cetăţenii alogeni ai Republicii Moldova. Preşedintele a mai subliniat anormalitatea situaţiei în care astăzi cei mai mulţi bani investiţi în acest scop sunt de provenienţă străină (OSCE), întrucât studierea limbii române stă la temelia înţelegerii şi păcii interetnice în ţara noastră, şi a accentuat în special practica nesănătoasă a acordării de note convenţionale la limba română elevilor care studiază în şcolile alolingve. De asemenea, preşedintele a menţionat că motivaţia fiecărui vorbitor este decisivă în problema lingvistică a republicii, condamnând argumentul dificultăţii de studiere prin invocarea exemplului propriei generaţii care, după câteva decenii de scriere cu alfabet rusesc şi de utilizare intensă a limbii ruse în structurile statului, a trecut cu uşurinţă la limba română şi alfabetul latin de scriere. S-au dovedit incapabili să ne înveţe limba doar cei care au avut o atitudine refractară faţă de patrimoniul spiritual şi cultural al neamului nostru, ratând procesul însuşirii românei la toate nivelurile acesteia.
Profesorul Anatol Ciobanu a accentuat că aceasta este „tragedia societăţii noastre”, când concetăţeni de-ai noştri care locuiesc de câteva decenii aici nu cunosc limba română. Domnia Sa şi-a exprimat acordul cu prevederile legale ale UNESCO din 2003 despre limbile locale minoritare care trebuie ajutate să dăinuie şi să se dezvolte, dar fără să influenţeze buna funcţionare a limbii majoritare şi a statului de drept constituţional. Domnul profesor i-a adresat, în acest context, preşedintelui republicii doleanţa de a impulsiona voinţa politică în sensul soluţionării conflictelor de opinii privind problema lingvistică şi depolitizarea acesteia.
Printre participanţii la discuţie s-a numărat şi Tatiana Jigău, cetăţeancă a Republicii Moldova de origine rusă, absolventă a unei facultăţi la Moscova şi profesoară de psihologie la Universitatea din Tiraspol (cu sediul la Chişinău), care a studiat româna la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Vorbitoarea a afirmat că dincolo de necesitatea cunoaşterii limbii pentru comunicarea în societate, dincolo de îmbogăţirea culturală pe care i-o oferă, limba română îi este indispensabilă şi dezvoltării profesionale, acumulării de competenţe în vederea exercitării obligaţiilor de activitate specializată. În acest context, Tatiana Jigău şi-a exprimat recunoştinţa pentru ajutorul pe care i l-au oferit colaboratorii centrului didactic.
O altă parteneră de dialog, Anna Weirich, lingvistă din Frankfurt pe Main, aflată în Republica Moldova cu scopul desfăşurării unui proiect de cercetare a fenomenului pluriligvismului şi absolventă a cursurilor de limba română în cadrul aceleiaşi instituţii, a emis câteva observaţii privind particularităţile societăţii moldoveneşti. Specialista a apreciat din propria experienţă în mod special, în pofida numeroaselor contraargumente pe care le aduc agenţii importante de studiere a fenomenelor sociale din Republica Moldova, un grad înalt al deschiderii în comunicare şi al toleranţei în rândul cetăţenilor moldoveni, majoritatea vorbitori ai cel puţin unei limbi străine. Anna Weirich a estimat că toleranţa pe care a întâlnit-o în Republica Moldova este cu siguranţă un produs preţios al unei societăţi plurilingve care trebuie păstrat şi promovat, iar Casa Limbii Române este în acest sens o instituţie de o importanţă majoră.
Referindu-se la spiritul dialogului intercultural, al comunicării paşnice şi dezinteresate pe care-l promovează instituţia, criticul literar Ana Bantoş, al cărei animator s-a dovedit a fi de-a lungul anilor alături de alţi oameni de cultură, a menţionat în intervenţia Domniei Sale că „aici nu se face politică”, în sensul pe care-l afirmă astăzi clasa politică, ci doar cultură. Vorbitoarea a menţionat că starea lingvistică actuală e o consecinţă a unei politici deviante, „o moştenire pe care ar trebui s-o înlăturăm împreună, pentru că, citând o vorbă populară, totul se face cu oameni, iar deschiderea spre cunoaştere şi comunicare, instituirea dimensiunii dialogului şi al promovării valorilor naţionale are loc prin numeroasele evenimente, întâlniri cu scriitori, lansări de carte, ateliere de creaţie etc. Dincolo de acestea, Casa Limbii Române şi-a asumat şi alte responsabilităţi deosebit de mari, precum cea de a sprijini iniţiativele oamenilor de cultură care s-au opus desfiinţării de acum doi ani a Institutului de Filologie al A.Ş.M., adresând mesaje de descurajare a acţiunilor ce aveau menirea să distrugă resursele de dezvoltare a culturii naţionale. Se ştie că alolingvii, spre exemplu, au fost lipsiţi de cunoaşterea adevăratei literaturi române, una de o complexitate considerabilă, deschisă spre comunicarea universală, iar numai detaliul că avangarda românească a influenţat procesul literar european, prin Tristan Tzara sau Eugène Ionseco, este unul revelator. Aceasta a fost interzisă în şcolile noastre, de ea am fost lipsiţi şi noi, încercând să o recuperăm din mers, să o facem cunoscută, iar dumneavoastră, cei prezenţi astăzi aici, sunteţi un sprijin important în sensul recâştigării respectului faţă de patrimoniul literar-artistic autentic românesc”.
În completarea celor afirmate mai sus şi condamnând faptul că limba română continuă să poarte povara rolului de cenuşăreasă la ea acasă din cauza politizării excesive a acestei probleme, poetul Arcadie Suceveanu a recitat din creaţia proprie parabola peştelui mare care înghite peştele mic spre o interpretare conciliantă, decretând dreptul egalităţii limbilor purtătoare de cultură şi spiritualitate naţională.
Poetul şi traducătorul Ion Hadârcă a vorbit despre învăţarea unei noi limbi ca despre cucerirea unei noi cetăţi, ca despre spargerea unui zid al ignoranţei, al indiferenţei şi al pasivităţii, constituind totodată descoperirea unui nou univers expresiv şi o îmbogăţire instrumentală, optică şi structurală a individualităţii creatoare de sens. Amintind despre traducerile Domniei Sale din Ivan Draci, Lermontov, Daniil Harms, Baudelaire, Cervantes şi alţii, Ion Hadârcă a menţionat că experienţa transferului expresivităţii dintr-o limbă în alta a însemnat o verificare a propriilor unelte de creaţie, o instituire a dialogului valorilor şi chiar a competiţiei acestora, iar în ultimă instanţă şi o verificare a resurselor propriei limbi, pentru a vedea în ce măsură pot să-l restituie pe un Puşkin sau Harms într-o nouă matrice expresivă, fiecare traducere fiind o provocare deosebită pentru limba în care este adus un nou geniu. Traducătorul a apreciat importanţa comunicării cu nativii limbii din care se traduce, dincolo de propriile cunoştinţe lingvistice şi de instrumentarul lexicografic folosit, declarând: „Dumneavoastră sunteţi aliaţii cei mai apropiaţi într-o astfel de provocare a cunoaşterii şi îmbogăţirii în lumea ideilor şi a noilor orizonturi, iar limba română în care comunicăm este o limbă egală a competiţiei intelectuale, a toleranţei culturilor, în virtutea descoperirii de noi resurse. (...) Aşadar, limba română nu este doar lancea adevărului nostru istoric, nu doar comuna spiritului pe care o edificăm continuu, ci şi nectarul de la masa zeilor”.
La finalul vizitei, Preşedintele Nicolae Timofti, accentuând virtualităţile culturale ale fiecărei limbi în parte şi dreptul la afirmare al valorilor înalte, a conchis: „Şi în calitatea mea de jurist, vreau să zic că este o crimă să urăşti o limbă în care a creat un Eminescu, un Goethe, un Puşkin, un Shakespeare...”.
Aşadar, prin simbolistica redimensionării valorilor culturale ale statului, cel mai recent eveniment de la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu” prilejuieşte o repunere a problemei comunicării lingvistice şi a convergenţei forţelor politice şi culturale aflate de-a lungul deceniilor în raporturi antagonice, condiţionând neantizarea puţinelor eforturi de dezvoltare plurinivelară a societăţii noastre. Cel puţin două ar fi chestiunile majore de înlăturat în apanajul culturii lingvistice din Republica Moldova, suspendat între două indiferenţe: voinţa politică a actorilor care guvernează statul conform unor principii şi valori străine de interesele naţionale, pe de o parte, iar pe de altă parte, repercusiunile unei îndelungate mutilări spirituale ale maselor de cetăţeni, care au pierdut libertatea interioară şi necesitatea cultivării şi îmbogăţirii spirituale, lăsându-se cuprinşi în braţele morbide ale „îngerului foamei”, asemenea lui Leo, personajul Hertei Müller din Leagănul respiraţiei. Acesta, revenit dintr-un lagăr comunist de concentrare, nu a mai fost în stare să-şi re-aproprieze libertatea pierdută: „De la reîntoarcerea mea acasă, fiecare sentiment, în fiecare zi, îşi are foamea sa şi aşteptările la care eu nu răspund. Nimeni să nu se mai agaţe de mine. Sunt inabordabil din smerenie, nu din trufie. (...) În loc să pomenesc de propoziţia bunicii, ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE, de batista albă ţesută din cel mai fin batist şi de laptele sănătos, am descris pe pagini în şir, ca pe un triumf, pâinea proprie şi pâinea obrajilor. Şi-apoi rezistenţa mea în trocul salvator cu linia orizontului şi drumurile prăfoase. Îngerul foamei mi-a stârnit entuziasmul, de parcă doar m-ar fi salvat, nu chinuit. De aceea am tăiat PROLOG şi am scris deasupra EPILOG. Era marele fiasco lăuntric – acela că în libertate fiind, îmi sunt, de unul singur şi chiar mie însumi, irevocabil un martor fals”. Îngerul foamei care s-a născut din monstruozităţile deportărilor, printr-o simbolică asceză, l-a putut salva pe Leo în momentele-limită, astfel încât nici în libertate acesta nu putea părea decât o realitate izbăvitoare cu adevărat, personajul ratând însă prilejul condamnării acţiunilor antiumane, ratând argumentele dramatice ale acestora şi rămânând în captivitatea unui instinct invincibil al conservării, sfâşietor şi paralizant de această dată...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog