Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Ion Anton. Punctul de vedere ca punct de sprijin*

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Anton, Ion, scriitor şi publicist. S-a născut în familia ţăranilor răzeşi Ileana Anton (născută Donică) şi Gheorghe Anton în comuna Ghelăuza, raionul Străşeni. În 1958 este înscris elev la Şcoala de opt ani din satul natal, pe care o absolveşte în anul 1966. Îşi continuă studiile la Şcoala medie nr. 1 din or. Străşeni (actualmente Liceul Teoretic „Ion Vatamanu”), dar examenele de absolvire le susţine, în 1969, la Şcoala medie a sanatoriului pentru copii şi adolescenţi „Dubăsari” din s. Carantin (azi Dzerjinskoe), r-nul Dubăsari, unde s-a tratat de o afecţiune pulmonară. Între anii 1969-1972 e strungar la uzina „Electrotocipribor” (actualmente „Introscop”) din Chişinău. În această perioadă publică versuri în ziarul „Tinerimea Moldovei” şi frecventează cenaclul literar „Luceafărul”, care activa pe lângă aceeaşi publicaţie periodică şi era condus de către poetul Liviu Damian. A absolvit cu menţiune secţia de jurnalistică a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Moldova (1977). În anii de studenţie a activat ca secretar al Comitetului de conducere al Cenaclului literar universitar „Mihai Eminescu”, motiv pentru câteva „altercaţii ideologice” cu secţia nr. 1-KGB. Între anii 1977-1987 a activat ca secretar general de redacţie şi redactor de secţie la săptămânalul „Literatura şi Arta”. Aici, împreună cu poetele Leonida Lari şi Nina Josu, susţinuţi de redactorul-şef, poetul Victor Teleucă, organizează cenaclul literar-artistic „Dialog”, ulterior devenit cenaclu al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Începând cu 1987 şi până în 1994, este secretar general de redacţie şi redactor-şef adjunct la revista săptămânală pentru copii şi adolescenţi „Florile Dalbe”. În 1994 este numit redactor-şef al aceleiaşi reviste.
Scrieri: Vamă pentru speranţă, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1983; Dincolo de formule, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1984; Bună dimineaţa, ziuă!, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1985; Viitorul ca moştenire, Editura Hyperion, Chişinău, 1992; Garderoba veselă, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1988; Editura Princeps, 2007; Rondelurile călătorului, Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1997; Alfabetul pe portativ, Editura Litera, Chişinău, 1998, coautor; Semaforul, alcătuitor şi coautor, Editura Serebia, Chişinău, 2000; Zodia Zimbrului, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1991; Editura Augusta, Timişoara, 2004; Mâine va fi ieri, Editura Augusta, Timişoara, 2004; Cuibul soarelui, Editura Augusta, Timişoara, 2003; Necuprinsul punctului, Editura Pontos, Chişinău, 2005.
 
Debutează în culegerea colectivă Dintre sute de catarge (1975), debutul editorial fiind, în 1983, Vamă pentru speranţă, urmat de Viitorul ca moştenire (1992). Este autor a numeroase cărţi de poezie, proză şi publicistică. Versul „colorat, muzical, bărbătesc şi duios, înţelept şi naiv, zburdalnic şi plin de largheţe”, turnat cu multă migală în forme fixe consacrate, aflat „într-o vecinătate deloc supărătoare cu versul alb şi cel liber”, metafora utilizată nu doar ca atribut de decor, – aceste trăsături ale poeziei lui Ion Anton,„un întârziat” în ceea ce priveşte debutul editorial, în raport cu scriitorii de aceeaşi vârstă, sunt desprinse de către poetul Gheorghe Vodă în cuvântul înainte la cartea de debut, Vamă pentru speranţă. Victor Teleucă, menţionând că există scriitori care nu fac neapărat parte din anumite grupări, îl situează pe Ion Anton „între real şi realitate”, prin „real” înţelegând „o formă existenţială”, iar prin „realitate” – „un dat social”. Criticului Tudor Paladi îi atrag atenţia „cultul firescului” şi „meditaţiile mozaicale” din scrisul lui Ion Anton. Alina Nour menţionează că în volumul Mâine va fi ieri „însuşi sentimentul de iubire este un fel de erou principal, care, într-o manieră existenţialistă, are menirea să-i poarte pe El şi pe Ea prin crunta realitate a vieţii cotidiene, banală şi prozaică, dar şi romantică pentru cel care vrea şi are darul să viseze existând”.
Alimentată din arsenalul unui sistem imagistic foarte productiv în poezia basarabeană a anilor ’60-’70, atmosfera metaforizantă a versurilor lui Ion Anton, pusă şi în serviciul ideologiei momentului, se va orienta, ulterior, şi spre valorile unui umanism primar, de acasă, spre legătura plugarului cu glia etc. Astfel, după 1989, convertit la modul metaforic, faptul istoric real îi prilejuieşte lui Ion Anton, în bucata Afganistan, lecţii amare, developarea aptitudinilor sale de a recrea atmosfera folclorizantă, din Mioriţa, având alţi termeni ai ecuaţiei, locul „mândrului ciobănel”, „tras printr-un inel” fiind luat de către un tânăr ostaş din Sudul Basarabiei, căzut în Afganistan: „Vă daţi seama că la nunta mea, / Ca în balada „Mioriţa”, / „A căzut o stea”, / Doi amici / ostaşi, / Îmi sunt de nănaşi. / Vorniceii – ce clipă păgână! / Poartă panglici negre la mână”.Examenul de conştiinţă al protagonistului include dialogul cu sine însuşi, cu „starea de nuc”, care vrea să însemne fiorul neîntinat al sentimentului vieţii plenare cunoscut în copilărie. Anotimpurile, satul cu duminicile şi cu imaginea adolescentului sfios, „rătăcit prin sentimente de tihnă” („Pe fruntea satului / se lasă ca o şoaptă / miros de iarbă / şi miros de fum...), se profilează în contrast cu febra urbanului perceput ca haos. Un patriarhalism ce se vrea salvator pune stăpânire pe traseul liric orientat mereu către întoarcere: „Sunt călător şi mă întorc din vise / Pe-acelaşi drum în punctul iniţial, / Cum s-ar întoarce-n largul mării-nvinse, / Câte un pic topindu-se, un val. // În calea mea-s atâtea urme scrise, // Pe care le-nnoiesc cu pasu-mi, pal: / Sunt călător şi mă întorc din vise / Pe-acelaşi drum în punctul iniţial” (Întoarcere din vise).
Întoarcerea concepută şi ca tentativă de păstrare a stării de veghe, pentru ca „să nu se prăvale căruţa cu vise în râpă”, se împleteşte cu necesitatea de materializare a memoriei: imaginea mamei, pe care poetul a pierdut-o la vârsta fragilităţii adolescentine, se configurează pe fundalul vremurilor de răstrişte, de foamete; dorului de baştină i se conferă dimensiunile tragice desprinse din răvaşul trimis din Siberia de către una dintre rudele deportate (în poezia Răvaş din Siberia, anii ’50. Memoriei multpătimitului Andrei Anton). Chiar dacă recuzita este una împrumutată din poezia şaizeciştilor, din limbajul metaforic folclorizant foarte în vogă în perioada respectivă, până la urmă, Ion Anton ţine să accentueze nota dramatică, deşi nu întotdeauna este convingător (Vezi poezia Numai lacrimile-ţi...). Cronicarii, sau scriitorii contemporani, precum Gr. Vieru, L. Damian, A. Cibotaru, L. Tuchilatu, cărora le dedică versuri, îi prilejuiesc reflecţii despre „negura înstrăinării de sine”, despre semnul de îndoială pus după fiece cuvânt sculptat cu migală. Concepute în jurul unor repere ale istoriei şi culturii româneşti din spaţiul din dreapta Prutului: Saharna, Vărzăreşti, Hotin, Căpriana, Cetatea Albă, Căuşeni, Cetatea Sorocii, Ţâpova, Orheiul Vechi, Japca, Tighina, Mânăstirea Hâncu, Chilia, Mânăstirea Curchi, Rondelurile cetăţilor pentru suflet şi trup se constituie ca o mărturie a aderenţei la acţiunea de recuperare a valorilor spirituale româneşti, care au fost ţinute la index timp de jumătate de secol. Alteori, aflat în căutarea esenţei vieţii şi a rostului omului pe pământ, autorul se lasă condus de dorinţa de a visa, de pofta de a-şi cânta fără jenă iubirea, mai mult patriarhală decât romantică, făcând uz de o recuzită verbală ordinară din care răsar, din când în când, expresii mai elaborate sau articulate în cheie aforistică: „Iarna e primăvara aerului care înfloreşte cu fulgi...”; „Un cuvânt nerostit e ca şi o cheie ce rugineşte”; „Pe cât iertăm, pe-atât suntem iertaţi”; „Fiecare sens îşi are vârsta sa, precum fiecare vârstă sensul său şi-l are...”, „Cad, dar numai astfel mă ţin pe pământ”; „Păzeşte-te de-acei care se tem de tine”. O poezie precum Lumea şi eu, în care lumea este altoită pe fiinţa protagonistului, aminteşte de o metaforă care a circulat în urmă cu câteva decenii: altoi pe o tulpină vorbitoare, care coincide şi cu titlul unui volum de versuri semnat de Liviu Damian. Visarea ca destin (autorul, care consideră că la capătul visului e aciuiată iubirea, pune semnul echivalenţei între vis şi viaţa însăşi: Visez, deci exict) se vrea conjugată cu starea de veghe, cu alte cuvinte, visarea ca destin include năzuinţa de a crede în destinul său de continuator demn al înaintaşilor.
Deşi pare de bun augur, jocul în construcţia versului lui Ion Anton lasă impresia unei facilităţi, a unei gratuităţi, chiar dacă e utilizat în versurile pentru copii. Ex.: „Acostezi la nunta cuvintelor / şi admiri punctuaţia strictă a ritualului: / punctele de suspensie / sunt un grup curios de copii, / ce ascultă o ghicitoare / de la starostele-moşul semn de întrebare / cel iscoditor etc.” (Nunta cuvintelor).
Didactică în mare măsură, poezia sa pentru copii (din volumul Cuibul soarelui) frecventează şi motivele scriitorilor clasici, teme ce ţin de istoria şi cultura naţională. Aflate în vizorul Doinei Cernica (Suceava), versurile pentru copii semnate de Ion Anton sunt apreciate pentru că se memorează uşor, pentru că autorul abordează teme ale neamului, precum, tricolorul, limba română, părinţii, Creangă, Eminescu ş. a., pentru atmosfera luminoasă a raiului copilăriei, în care „nu numai mărul sau gutuia, sau «răsărita» sunt de aur”, dar aici „până şi toamna este solară, până şi iarna este cu soare” şi pentru că „totul este văzut în cheia poveştii”, cartea în întregime fiind considerată „carte a privirii jucăuşe aruncate de copilărie asupra lumii”. S-ar părea că opiniile eseistei sucevene, în general, sunt justificate, însă aici e necesară precizarea că versurile citate din Ion Anton: „Pasărea, când vine-acasă, / Cântă-n limba mea duioasă. // Frunza codrului doineşte / Curat numai româneşte” amintesc prea mult de cunoscutele versuri ale lui Grigore Vieru: „Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră. / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră. // De-ar spune şi cuvinte, / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din limba sfântă-a noastră”...
Dincolo de faptul că trădează condiţiile neprielnice în care s-a plămădit şi s-a acumulat literatura basarabeană postbelică, poezia lui Ion Anton lasă impresia că odată cu trecerea anilor şi cu abordarea vieţii dintr-o altă perspectivă decât cea a servilismului ideologic, autorul se regăseşte în termenii mai adecvaţi ai unei poezii „credibile”. Sentimentele, aşa cum sunt reflectate în poeziile sale de ultimă oră, rătăcesc pe nisipul fierbinte, ideile adăstând pe un tărâm al dunelor, ceea ce vrea să însemne căutarea unui nou început al vieţii şi al creaţiei în zone mai incitante, cu nisipuri mişcătoare, „când spre soare-apune, când spre lună-răsare”. Purtate pe harta globulelor de sânge, revoluţiile sentimentale, războaiele viselor sunt modalităţi de protest împotriva propriului imperiu uman şi care acum nu mai vrea să se lase mângâiat de doctrine. Preocupat de haina gândurilor abstracte, Ion Anton îşi revizuieşte recuzita verbală, încercând să-şi potrivească o ţinută vestimentară în pas cu ziua de azi, renunţând la ţinuta doctrinară, „Căci omul / Nu se naşte dintr-o doctrină / Şi nici nu mai vrea / Să fie legănat în ea” (Cântec de trezit bătrânii).
Expresia lirică acum caută ieşiri din cercul pur filologic. Purtând uşoare amprente ale unui limbaj contaminat de cel al ştiinţelor exacte, versurile îşi iau unităţile de măsură dintr-o zonă a interferenţelor transdisciplinare, ca să spunem aşa, autorul având gustul întârziat al lecţiilor de fizică de altă dată: „Curentul dorului este alternativ / şi doar foarte rar / poate fi şi continuu. / Intensitatea lui se măsoară / nu în volţi, / ci în bolţi. / Rezistenţa iubirii / se măsoară nu în omi, / ci în oameni / astfel precum puterea inimilor / se măsoară nu în watts, / ci în vieţi” (Unităţi de măsură).
Adevărul absolut, într-o frumoasă poezie cu acelaşi titlu, dedicată lui Ion Vatamanu, „nu se pretează împărţirii, nici adunării, nici înmulţirii, ci numai scăderii. Şi doar atunci când este numai al tău”. Decolorate, iluziile, ca şi mirajele, fac parte dintr-un „existenţialism basarabean”,în care cerul „e călcat în picioare, pământul e ridicat la cer, cerşetorii dau de pomană bogaţilor care le cer”. Punctul său de vedere este acum „doar punctul de sprijin al ideii că totul începe din nou după punerea punctului”.
 
 
* Articol elaborat în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, Academia Română, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 „Investeşte în oameni”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog