Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Biblia ca sursă de inspiraţie pentru scriitorii români

Diana VRABIE

Alte articole de
Diana VRABIE
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Unul dintre textele ce au stat la baza constituirii spiritualităţii umane, Biblia a fost o sursă prolifică de inspiraţie pentru teologi, filologi, filozofi şi oameni de artă în general. Scriitori din toate epocile şi curentele şi-au manifestat tentaţia de a pătrunde misterul textului biblic, valorificându-i straturile de profunzime. Scriitorii români nu au făcut excepţie în acest sens. Atestăm această întoarcere spre textul biblic din cele mai vechi epoci, atât în texte epice, dramatice, cât mai ales în cele lirice.Poezia de inspiraţie biblică îşi are sursele în imnurile religioase ale Bisericii primare, deoarece „din epistolele Sfântului Apostol Pavel vedem că în adunările de cult se citeau Psalmii, Cântări din Biblie”1.
Aşadar, punctul de pornire al literaturii de inspiraţie biblică îl constituie opere lirice precum Cântarea Cântărilor, Psalmii, creaţii care vor deveni sursă de inspiraţie pentru poeţii Dosoftei, Varlaam, Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski, Ştefan Aug. Doinaş ş.a.
Literatura română este, prin esenţa ei, una de sorginte religioasă, întrucât primele texte reprezintă „traduceri şi adaptări ale marilor Cărţi ale umanităţii creştine”, iar „primii dascăli de limbă şi simţire românească au fost slujitori ai amvonului”2.
Primul poet creştin din părţile noastre, Roman Melodul, creează poeme inspirate din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli.
Poezia religioasă română îşi are rădăcinile atât în cărţile sacre (redimensionând artistic teme, motive, imagini, simboluri), cât şi în literatura populară, în colindele de stea, din care transpare sentimentul religios, la evocarea Naşterii Mântuitorului. Colindele având conţinut biblic ilustrează scene din viaţa Mântuitorului, în special Naşterea Sa, precum şi chipul Mântuitorului Hristos. În aceste creaţii poezia şi rugăciunea se împletesc în mod indisolubil, întrucât, aşa cum arată cercetătorul Petru Ursache, poezia şi rugăciunea reprezintă două forme fundamentale ale creaţiei umane, foarte înrudite prin geneză, structură şi finalitate: „Ca geneză: ambele sunt elaborări ale intuiţiei [...]; ca structură: şi poezia şi rugăciunea sunt în mod desăvârşit lirice [...]; ca finalitate: ele îşi propun să depăşească limitele date ale cunoaşterii concrete şi să sondeze infinitatea suprarealului...”3. Poezia este o rugăciune, pentru că poetul trăieşte, în momentul indefinit al creaţiei, o stare de îndumnezeire a omului.
În 1998, în articolul Mai aproape de îngeri, criticul Ion Negoiţescu formula o afirmaţie, cel puţin pripită, referitoare la ponderea lirismului având Biblia drept sursă de inspiraţie: „Lirismul religios nu prea are reprezentanţi de seamă în literatura română. În secolul al XIX-lea, nu aş putea cita decât două poezii, două veritabile capodopere însă, Fecioara Maria de Bolintineanu şi Rugăciunealui Eminescu, fără ca totuşi pe cei doi clasici să ne fie permis a-i trece printre poeţii religioşi”4.
O asemenea opinie ignoră antologii mai vechi sau mai noi de poezie religioasă şi mai ales excelentul curs despre Spiritualitatea poeziei româneşti,ţinut de Nichifor Crainic prin anii 1940 la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Realizarea unor antologii o datorăm lui Pan M. Vizirescu şi Ion Pillat. Primul a publicat la Cluj, în 1944, la Editura Episcopiei Ortodoxe Române, o antologie a poeţilor religioşi, care cuprinde 18 autori (printre care şi Vasile Voiculescu). În cazul celui de-al doilea, numărul poeţilor religioşi antologaţi ajunge la 115.
După căderea regimului comunist, au apărut alte patru antologii: Poeziile creştinilor români5, Poezie creştină românească6, Poezie română religioasă7 – două volume, Rugăciunile poeţilor8, edificatoare pentru interesul scriitorilor de-a lungul timpului pentru Biblie ca sursă de inspiraţie.
„Poezia religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu. Numai că nu toţi poeţii reuşesc să realizeze această comunicare astfel încât limbajul divin să fie transpus în versuri de mare forţă artistică. Poezia religioasă menţine omul în relaţie cu Dumnezeu, în comuniune. Nu numai poetul, cel care scrie, realizează aceasta, dar şi cel care citeşte poezia religioasă”9. Aici stă marea bogăţie a textelor de inspiraţie biblică, fiindcă ele reuşesc să transfigureze sufletul omului, ridicându-l pe poet / cititor la rangul de lucrător cu Dumnezeu la frumuseţea lumii.
Poezia de inspiraţie biblică este o adevărată comoară duhovnicească, menită să-i îmbogăţească spiritual pe cei care se vor dedica, dacă nu studiului ei, cel puţin lecturii. „Dacă poetica creştină are rolul de a pune omul în legătură cu Dumnezeu, poezia ascetico-mistică constituie cel mai înalt grad al poeziei de factură religioasă. Este punctul în care omul, curăţindu-se pe sine prin asceză, se întâlneşte cu Dumnezeu, participă la această comuniune în mod conştient şi, mai mult, îl experiază pe Dumnezeu, ajungând să spună precum psalmistul David «gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul».”10
Cert este că poezia de inspiraţie biblică nu este una minoră, atâta timp cât ea constituie o parte integrantă întinsă a literaturii române şi mărturia că „singura adevărată dimensiune ontologică a omului este religiozitatea, raportarea la divinitate”11. În mod regretabil însă, de cele mai multe ori, poezia religioasă n-a beneficiat de lectura adecvată şi de ceea ce numeşte critica actuală orizont de aşteptare.
Recent, o tânără autoare, Maria-Daniela Pănăzan, a publicat un volum monografic cu titlul Poezia religioasă românească, dovedind cu pertinenţă că inspiraţia biblică este o constantă în istoria lirismului românesc. Autoarea arată că poezia română (din epoca daco-romană) începe cu o capodoperă a liricii religioase româneşti, direcţionând una dintre căile lirismului – imnul religios – pe care vor merge urmaşii lui Dosoftei Mitropolitul, poeţii generaţiei paşoptiste, până la contemporanii noştri, Ştefan Aug. Doinaş, Ioan Alexandru şi Daniel Turcea.
Despre Dosoftei, spre exemplu, criticul Nicolae Manolescu remarca faptul că prin Psaltirea sa oferă „întâiul monument de limbă poetică românească”12. Este primul poet al literaturii vechi care „îmbină fondul popular şi religios al limbii într-o prelucrare de un rafinament robust, în imagini sugestive”13.
Un nume mai puţin popular care abordează literatura de inspiraţie religioasă, cunoscut mai mult prin fabulele sale, este Grigore Alexandrescu: Candela, Rugăciunea, Un preot cuvios. Divinitatea, legătura omului cu Dumnezeu reprezintă temele care l-au preocupat. Despre poezia Rugăciunea, spre exemplu, Nichifor Crainic spunea că, „prin ideile dogmatice şi mai ales prin cele morale, constituie o chintesenţă a spiritului Evangheliei”14.
În lirica românească există numeroase poezii intitulate Rugăciune (cf. O. Goga, Şt. O. Iosif, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu ş.a.). Cele mai multe corespund sensului originar, etimologic al cuvântului latinesc rogationem – „cerere”, „mulţumire”, sau „laudă adresată de credincioşi divinităţii”. Altele, mai puţine la număr, sunt profesiuni de credinţă sau arte poetice, de pildă, poezia Rugăciune de O. Goga, cu care se deschide volumul de Poezii din 1905. Rugăciune de Mihai Eminescu corespunde primului sens şi este „un act de implorare al celor bântuiţi de valul istoriei, al celor ce plutesc pe marea vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înlăuntrul unei Nave ce-şi propune să biruiască furtunile, avându-l pe Hristos la cârmă şi pe Sfânta sa Maică la proră”15.
Creaţia lui Dimitrie Bolintineanu, poet religios, conţine poezii de inspiraţie biblică precum Fecioara Maria, La Dumnezeu, La Iisus pe cruce, oferind prin aceste texte o imagine redimensionată asupra vieţii Mântuitorului Hristos, a Maicii Sale.
Meditaţiile pe marginea poeziei religioase româneşti, ca reacţie a unei false controverse şi a unor inutile contestări, disting două tipuri majore şi evidente de poezie religioasă: „o poezie religioasă manifestă (cu trimitere directă la învăţătura creştină şi biblică) şi o poezie religioasă imanentă în care «reverberaţia sacrului» vine dintr-o viziune creştină asupra existenţei umane”16.
Ca în orice poezie tematică, şi în domeniul liricii religioase sunt capodopere şi realizări mai modeste. De reţinut însă că poezia religioasă are un mesaj înălţător de transmis cititorilor: „poetul este un purtător al unui mesaj înalt în istorie, un mărturisitor al Logosului”, cum spunea marele imnograf Ioan Alexandru.
Printre poeţii de inspiraţie creştină din lirica românească se numără Nichifor Crainic şi Vasile Voiculescu. Spiritul religios al lui N. Crainic se profilează începând cu volumul apărut în 1931 – Ţara de peste veac: „Întregul spirit al acestei cărţi este setea de absolut, dorul sufletului de a se desprinde din nimicnicia şi mizeria condiţiei contingente, spre a îmbrăţişa nemărginitul”17. Despre Nichifor Crainic, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că este „poetul nostru creştin prin excelenţă, cum este Paul Claudel, poetul creştin francez prin excelenţă, sau Rainer Maria Rilke, poetul creştin german prin excelenţă”. Prin viziunea tradiţionalistă, Nichifor Crainic continuă pe Coşbuc şi Goga, dar mai mult decât la predecesorii săi se conturează în poezia lui o lume a credinţei, o „uriaşă ecclesia”. Deşi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu-l aminteşte alături de Nichifor Crainic, pe Vasile Voiculescu, acesta este, de asemenea, poetul nostru creştin prin excelenţă.
Un studiu pertinent asupra poeziei noastre religioase moderne realizează Valeriu Anania, în cartea sa Din spumele mării, unde găsim şi un capitol special închinat poeziei religioase a lui V. Voiculescu. Aşa cum era şi firesc, primul poet de sensibilitate creştină este însă Eminescu. Autorul aduce în discuţie sentimentul religios din poeziile: Rugăciune, Colinde, colinde, Învierea, Christ, Răsai asupra mea. În urma unei analize teologice a Luceafărului, Valeriu Anania concluzionează că „eroul poemului, Luceafărul – Hyperion, a fost construit pe baza celor doi poli fundamentali ai Evangheliei după Ioan: «La început a fost Cuvântul» şi «Cuvântul s-a făcut trup»”18.
Numeroşi critici şi istorici literari, printre care şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, au afirmat ca s-a găsit pe marginea manuscrisului poemului Luceafărul, Prologul Evangheliei Sfântului Ioan. Însăşi structura poemului ne trimite cu gândul la geneză, la fiinţele spirituale, înzestrate cu atributul nemuririi, al veşniciei, la oameni supuşi morţii. Despre acest poem, Nichifor Crainic afirma că: „Luceafărul este poemul creştin prin excelenţă al literaturii române”19.
În lirica noastră de inspiraţie biblică, un loc aparte îl ocupă poezia psalmilor. Versuri imnice aflăm în Cazania lui Varlaam (1643), în Psaltirea pre versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei (cei doi prelaţi fiind fideli manierei davidice de slăvire a Tatălui Ceresc), în poezia de factură religioasă a lui Coşbuc şi Goga, ori Blaga şi Voiculescu. Însă cei care acordă o atenţie aparte psalmilor, în sensul surprinderii dramei omului modern aflat în căutarea sinelui, prin raportare la Dumnezeu, sunt Macedonski (cu ciclul Psalmi moderni), Arghezi (cu seria celor 17 psalmi) şi Şt. Aug. Doinaş (cu nu mai puţin de 100 de psalmi, reuniţi într-o plachetă apărută la Editura Albatros, în 1997).
Referindu-se la lirica lui Blaga, autorul cărţii Din spumele mării recunoaşte că e dificil a vorbi la modul propriu despre o poezie religioasă a acestuia: „Blaga face apel mai degrabă la recuzita religioasă, împrumutând din Biblie simboluri, momente, personaje şi chiar un anumit limbaj”20.
Din cauza circumstanţelor social-politice (obrocul regimului comunist), literatura română din ultimii 25 de ani nu abundă în poezie de inspiraţie biblică. De aceea, fiorul metafizic este exprimat aluziv, încifrat în simboluri, aşa cum îl aflăm în unele poezii ale lui Nichita Stănescu ori Cezar Baltag şi Cezar Ivănescu sau Mircea Ciobanu, ca şi Ioan Alexandru. Totuşi, o voce distinctă este cea a lui Daniel Turcea, din volumul Epifania (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982). Aici recunoaştem „aceeaşi convertire voiculesciană a lui eros în agape”21, prin unirea sacrului cu profanul. Caracteristic liricii religioase a lui Daniel Turcea este faptul că iubirea mistică se află în relaţie de consubstanţiabilitate cu „lumina ne-nserată”. Spre a reliefa unirea sacrului cu profanul (la Daniel Turcea, ca şi la Voiculescu, această unire ia – de obicei – forma inhabitării sacrului în profan), conform Metodei Sfinţilor Părinţi, sunt necesare două lucruri: purificarea de tot ceea ce ţine de condiţia umană şi rugăciunea. Acestea sunt ilustrate în poezia Lemn purtător de lină tăcere: „am băut picătură cu picătură / eu, întunericul / am băut rugăciuni / am sorbit lacrimile / mai de preţ decât stelele / o, nepământească băutură / foc am sorbit / lumina luminii”.
Printre reprezentanţii literaturii cu implicaţii biblice, trebuie amintiţi şi „creştinii români”, Traian Dorz şi Costache Ioanid, Sandu Tudor, Zorica Latcu Teodosia, pe care şi antologiile de poezie religioasă arareori îi pomenesc. Ei sunt „mărturisitori ai lui Hristos”, alături de poeţii din închisorile comuniste: Valeriu Gafencu – un mucenic al poeziei româneşti, Radu Gyr – şi cântecul său de luptă, Sandu Tudor – Pe rugul aprins al poeziei, Valeriu Anania – între Anamneze şi File de acatist, Sergiu Grossu – Univers simfonic, Inscripţii pe un vas de lut. Închisoarea pentru ei a fost mănăstire, un loc de asceză prin jertfa supremă care a culminat prin trăirea profund creştină.
O impresionantă operă rămâne în urma lui Sergiu Grossu, spre exemplu, care a înţeles să fie „o lumină în veacul pustiu”: „M-am lăsat / Îmbrăcat / De putere, de raze, de har, / Am suit, / zi de zi, / pe Calvar / Şi pe-o cruce de lemn noduros / Am murit cu Hristos” (Împlinire). Situat, prin specificul creaţiei sale, în proximitatea lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr, „într-o adevărată treime literară, dătătoare de tărie”22, după cum menţiona criticul Dan Zamfirescu, Sergiu Grossu descoperă revelaţia biruinţei spiritului asupra materiei, dând o frumoasă lecţie de nobilă aspiraţie umanitară. Prezenţa lui Dumnezeu îi dă poetului sentimentul libertăţii lăuntrice, „acea explozie hieratică în întunecimea temniţei şi acel fior de biruinţă spirituală”23, prinsă între chingile temniţei. Revelaţia descătuşării gândirii, care n-a putut fi arestată, nici înlănţuită, reprezintă rezultatul forţei acelei credinţe nestrămutate şi unei continue reflecţii creştine. Fiecare cuvânt e o concentrare de suferinţă, de credinţă şi supremă eliberare. Astfel, poezia simfonică cedează treptat terenul în faţa poeziei spirituale, pure, esenţializate. Interiorizându-se, poetul îşi găseşte echilibrul spiritual în credinţa în Dumnezeu.
Raportându-se direct sau implicit la Biblie, ca sursăprimară, poezia religioasăare un limbaj poetic îndatorat acesteiaşi întrucâtva derivat din Sfânta Scriptură, „dominant fiind ca procedeu artistic chiasmul, adicăopunerea a doi termeni, al doilea fiind inversul celui dintâi, de tipul AB – BA sau repetarea inversă a douăfuncţii gramaticale”24. În cartea Părintelui Profesor John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic25, se poate observa că în înţelegerea semnificaţiei adevărate a poeziei religioase mai operantă şi mai funcţională este lectura concentrică sau depistarea paralelismului concentric decât lectura lineară.
 
Note
1 Petre Vintilescu, Poezia imnografică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 8-9.
2 Irina Nicolaescu, Sergiu I. Nicolaescu, Specificul poeziei religioase româneşti, în Rugăciunile poeţilor (antologie), Editura Paralela 45, Piteşti, 2000, p. 3.
3 Petru Ursache, Cuvânt-înainte, în Poezie creştină românească (antologie), Editura Institutului european, Iaşi, 1996, p. 4.
4 Ion Negoiţescu, Mai aproape de îngeri, în „Dialog”, Caiet de literatură, 1988, nr. 1-2, martie.
5 Poeziile creştinilor români (antologie), coordonator Mircea Ciobanu, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1994.
6 Poezie creştină românească (antologie), coordonatori Magda Ursache şi Petru Ursache, Editura Institutului European, Iaşi, 1996.
7 Poezie română religioasă (antologie), texte alese, cuvânt înainte şi note bibliografice de Florentin Popescu, Editura Minerva, Colecţia „Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, 1999.
8 Rugăciunile poeţilor (antologie), studiu introductiv de Irina Nicolaescu şi Sergiu I. Nicolaescu,Editura Paralela 45, Piteşti, 2000.
9 Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească. Eseu monografic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 21.
10 Cristina Gabriela Nemeş, Poezia religioasă românească, în „Ecoul”, 2011, nr. 9, p. 3.
11 Maria-Daniela Pănăzan, op. cit., p. 22.
12 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 8.
13 Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, 2005, p. 12.
14 Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p. 28.
15 Cf. Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995, p. 170.
16 Maria-Daniela Pănăzan, op. cit., p. 13.
17 Cf. Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995, p. 170.
18 Idem, p. 150.
19 Nichifor Crainic, op. cit., p. 28.
20 Cf. Valeriu Anania, Din spumele mării, p. 172.
21 Idem, p. 177.
22 Dan Zamfirescu, Postfaţă, în Univers simfonic, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994.
23 Sergiu Grossu, M-am luptat lupta cea bună, Editura Vremea, Bucureşti, 2007, p. 150.
24 Maria-Daniela Pănăzan, op. cit., p. 31.
25 John Breck, Cum citim Sfânta Scriptură? Despre structura limbajului biblic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog