Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Dialogismul discursului liric în Limba noastră

Elena ŢAU

Alte articole de
Elena ŢAU
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Limba noastră de Alexei Mateevici este, neîndoielnic, o operă cu larg răsunet în conştiinţa românilor, mai cu seamă a celor dintre Prut şi Nistru. Faptul se explică înainte de toate prin aceea că poetul ipostaziază, potrivit observaţiei pertinente a Anei Bantoş, „un mărturisitor” care mizează „pe cuvântul ca loc de întâlnire cu memoria, cu istoria, cu viitorul” [1, p. 151], „un mărturisitor”, de adăugat, care, înţelegând ca nimeni altul drama basarabenilor de la începutul secolului XX, încearcă să postuleze adevărurile fundamentale privind entitatea lor naţională, privind românitatea limbii, literaturii şi culturii lor.
Se ştie că în complicata ambianţă social-istorică din 1917, când mulţi basarabeni, ca urmare a crizei identitare pe care o traversează, îşi reneagă apartenenţa de neam, implicit şi limba, Alexei Mateevici promovează neabătut ideea unităţii de neam, de limbă şi literatură. În luările sale de cuvânt la Congresul învăţătorilor din Basarabia, ce se deschide la 25 mai 1917 la Chişinău, el insistă: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi!..”; „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut...” [apud 2, p. 92]. Coregionalilor săi, care se îndoiesc de viabilitatea limbii moldoveneşti, o română supusă degradării şi poluării după 1812, poetul le răspunde: „Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!” [apud 2, p. 92].
Or, îngrijorat de stările de spirit inadecvate generate de impasul în care ajunsese limba română în Basarabia, după ce ţarismul rus o izgonise practic din toate sferele ei de existenţă, Alexei Mateevici sugerează, într-o conversaţie cu V. Harea, secretar de redacţie la ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, că versurile lui Sion şi Coşbuc consacrate graiului matern, „cam sărăcăcioase în conţinut”, nu mai au, în contextul istoric, impactul corespunzător asupra conştiinţelor şi că de aceea el şi-ar dori să scrie o poezie despre „limba noastră” cu mai multă priză la cititor. Proiectul este realizat rapid şi astfel, la 18 iunie 1917, autorul dă citirii prima dată, la cursurile de limbă română pentru învăţătorii din Basarabia, capodopera sa Limba noastră (datată cu 17 iunie 1917), care, reprezentând un elogiu incendiar adus limbii în tradiţia înaintaşilor, este totodată o replică virulentă la adresa răuvoitorilor ei. Structura antinomică a ideilor exprimate în text determină divizarea acestuia în două părţi distincte.
Prima parte cuprinde strofele 1-8, în care discursul se remarcă prin forma sa ilocutorie de confesiune-celebrare. Adoptând perspectiva unui vizionar, eul liric formulează o serie de definiţii metaforice ale limbii, care rezumă în fapt nişte puncte de vedere sublimate asupra acesteia, cu valoare de crez şi ideal colectiv. Polarizate anaforic prin sintagma „limba noastră”, enunţurile-definiţii, majoritatea având o construcţie sintactică aproape omogenă, se organizează într-o succesiune uniformă, dar intensivă, întrucât, în funcţie de strategiile perlocutorii urmărite de autor, este dezvoltată în contrapunct o linie discursivă a oficierii imnice, şi alta a argumentării pline de frământ şi tensiune cu certe intenţii persuasive. În consecinţă, în discurs se desluşesc două voci ale eului, care însă realmente sunt greu de separat, căci acesta, celebrând, concomitent argumentează / persuadează şi viceversa, argumentând / persuadând, el celebrează. Acest fapt condiţionează caracterul bivoc, în sens bahtinian, al verbului.
Evident, o atare bivocitate reperează dialogismul discursului. Se poate observa că definiţiile metaforice ale limbii, adevărate teze de program, se prezintă, în planul argumentării valorilor ei, drept nişte răspunsuri ferme la întrebări imaginare ale cuiva. Eul liric, psalmodiind tulburător, în acelaşi timp polemizează în surdină cu oponenţi virtuali, care tăgăduiesc sau subestimează puterile nemuritoare ale graiului matern.
Dialogismul este susţinut aici şi de consonanţele ideii poetice la nivel referenţial, cu fapte reale istorice. Astfel, afirmarea răspicată a adevărului că limba e „o comoară”, e „aleasă”, e „sfântă” ne duce cu gândul, pe de o parte, la vociferările antinaţionaliştilor din epocă, care cereau scoaterea limbii moldoveneşti pe linie moartă, pe motiv că ea ar fi săracă şi degradată, iar, pe de altă parte, la bătăliile lingvistice de la mijlocul secolului XIX, declanşate de pretinşii ei reformatori, aşa-zişii latinişti, care îşi propuneau s-o recroiască, pe acelaşi motiv că ar fi săracă şi secătuită. Semnificativ în aceeaşi ordine de idei este faptul că ideea poetică principală a primei părţi consună perfect cu bine cunoscuta replică pe care Alecu Russo le-o dă detractorilor limbii: „Eu neg că limba noastră e săracă; limba nu e mai săracă decât altele însorătoare...”.
În contextul definiţiilor metaforice din strofele 1-8, care formează un continuum imnic cu revers dialogic comparabil cu partea ascunsă a aisbergului, anafora „limba noastră” cumulează multiple semnificaţii figurate, devenind simbol sugestiv al spiritualităţii neamului, al fiinţei lui multidimensionale în lume, în istorie. Sugestivitatea acestuia este potenţată cu mijloace simple ţinând cu preponderenţă de retorica populară. Unul dintre acestea îl constituie reluarea metaforelor sinonime cu funcţie pregnant acumulativă, procedeu care marchează liniile de tensiune ale textului. În majoritatea strofelor numele predicative omogene, prin mijlocirea cărora termenului-simbol („limba noastră”) i se atribuie semnificaţii noi, identifică efectiv nişte dublete metaforice („o comoară”– „un şirag de piatră rară”, „cântec” – „doina dorurilor noastre”, „frunză verde” – „zbuciumul din codrii veşnici”, „vechi izvoade” – „povestiri din alte vremuri”). Se înţelege, astfel de reluări legitimează reduplicarea în paralel a unor şiruri de seme (unităţi semantice minime), identice sau asemănătoare, care, asociate cuvintelor din care se constituie enunţurile, întemeiază un câmp semantic favorabil pentru accentuări de intensitate, dar şi pentru dezvoltarea semnificaţiei, a sugestiei. De exemplu, în prima strofă gândul despre inestimabila bogăţie a limbii, exprimat printr-o metaforă coalescentă stereotipă („o comoară”), este nu numai accentuat, ci şi particularizat de dubletul acesteia, „un şirag de piatră rară”, care, evocând sclipiri diamantine, concretizează şi reliefează înţelesul de frumuseţe sclipitoare, fascinantă. În plus, proiectarea acestor reprezentări în planuri spaţiale diferite (limba e o comoară „în adâncuri înfundată” şi totodată e piatră rară „pe moşie revărsată”), determină conexiuni asociative care dau un nou impuls sugestiei: pentru accederea la tezaurul lingvistic e necesară o muncă enormă de valorificare a acestuia atât în adâncime, cât şi în extensiune, atât pe verticală, cât şi pe orizontală.
Din raţiuni lesne de înţeles, dialogismul discursului în partea întâi se centrează pe ontologia limbii, pe relaţiile ei cu vorbitorii săi, pe semnificaţia ei ca fapt de cultură şi expresie a spiritualităţii. De aceea limba e privită dintr-o largă perspectivă socială, în strânsă legătură cu istoria, credinţa şi datinile poporului. Este interesant că, în viziunea metaforico-simbolică a autorului, relaţiile sociale ale limbii cu păstrătorii săi îmbracă forma unor relaţii obiectuale, ceea ce implică, fireşte, o reificare. Astfel, ea este acel „foc” magic care în timpurile vitrege, când Moldova se afla, vorba cronicarului, în calea tuturor răutăţilor, a luminat întruna sufletul şi conştiinţa neamului, ajutându-l să se trezească „din somn de moarte / Ca viteazul din poveste”. În momentele de restrişte ea devenea pentru strămoşii noştri „Roi de fulgere, ce spintec / Nouri negri, zări albastre”, făcându-i imbatabili. De asemenea, limba noastră, prin muzicalitatea sa inconfundabilă şi capacitatea-i de a răscoli simţirea, e „numai cântec”, e „doina dorurilor noastre”, e „graiul pâinii”. „În rostirea ei” înfiorată, ca sacru legământ, „bătrânii / Cu sudori sfinţit-au ţara”.
Un gând de esenţă care se desprinde din discursul dialogic este legitatea regenerării continue a limbii. Identificarea ei, în strofa a cincea, cu frunza verde, arhetip simbolic al permanenţei şi vitalităţii, răspândit în creaţia populară, comportă un profund sens filozofic. La fel cum frunza reînverzeşte pe ram în fiecare primăvară, tot aşa graiul renaşte mereu, primenindu-şi veşmântul şi energiile. Deci, el se află într-un necontenit frământ întru eternitate, legea firii lui fiind „zbuciumul din codrii veşnici”. Pitoreasca imagine a Nistrului „ce-n valuri pierde / Ai luceferilor sfeşnici” reiterează măreţia acestui proces dinamic de perpetuare a valorilor limbii în albia curgerii timpului etern.
Un alt gând de esenţă, care se degajă din prima parte a lucrării, este cel al sacralităţii limbii. Punctat în cuprins cu ajutorul câtorva detalii („În rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit-au ţara”; „Limba noastră e aleasă / Să ridice slavă-n ceruri...”), el este generalizat în versuri-manifest de expresie paroxistică în încheierea părţii respective: „Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care o cântă / Pe la vatra lor ţăranii”.
Discursul urmează, ne convingem, aceeaşi linie a dilogismului, întrucât afirmarea pioasă a sfinţeniei limbii, pe care ţăranii, adevăraţii ei păstrători, au deprins-o din „vechile cazanii”, conţine şi o negare, e adevărat voalată, a oricăror păreri şi atitudini de natură să lezeze demnitatea graiului matern.
De observat că relieful elogiului este sensibilizat palpabil de fluiditatea sintaxei cu multe simetrii, de cantabilitatea repetărilor sonore (sfântă, plâng, cântă ş.a.). şi îndeosebi de melodicitatea metrului trohaic de patru picioare, de filiaţie folclorică. Aici e cazul să amintim că George Călinescu, referindu-se la arta lui Mateevici de a exploata ritmurile folclorice, face următoarea menţiune: „Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poporane” [3, p. 941].
Ultimele patru strofe îşi modifică structura şi mesajul, delimitându-se ca a doua parte a textului. Cum se poate vedea, catrenele 9, 10 şi 11 constituie apeluri repetate şi vădit polemice la conştiinţa lingvistică a aceluiaşi oponent imaginar din partea întâi, care însă pe acest segment apare, graţie persoanei gramaticale a verbelor (a doua, plural) şi graţie pronumelor personale de formă scurtă „vă”, „vi”, drept un „voi”. Actualizarea în discurs a oponentului imaginar sub masca lui „voi” diminuează distanţarea maximă a eului faţă de acesta, distanţare impusă de convenţiile speciei. În consecinţă, eul liric se situează mai aproape de nenumitul „voi”, într-un plan unic al comunicării, de aceea adresările-apeluri emise, deşi retorice, închipuie nişte replici de dialog: „Înviaţi-vă dar graiul, / Ruginit de multă vreme, / Ştergeţi slimul, mucegaiul / Al uitării-n care geme. // Strângeţi piatra lucitoare, / Ce din soare se aprinde, / Şi-ţi avea în revărsare / Un potop nou de cuvinte. // Nu veţi plânge-atunci amarnic, / Că vi-i limba prea săracă, / Şi-ţi vedea cât îi de darnic / Graiul ţării noastre dragă”.
Fragmentul se situează într-un raport concluziv cu precedentul, raport marcat de adverbul „dar” cu înţeles de „aşadar”, „prin urmare”. Or, conform logicii instituite de acest „dar”, enunţurile urmează o linie concluzivă, de altfel, uşor perceptibilă: întrucât limba noastră e „o comoară”, e „piatră rară”, nu are rost deci să vă plângeţi că „vi-i limba prea săracă”; iar din moment ce aţi ajuns să vă complaceţi vorbind un grai defectuos, nu vă rămâne decât să-l „înviaţi”, să-l revigoraţi. Asumându-şi o stare de gnoză, cu tentă gnomică, eul liric le spune celor ce şi-au lăsat graiul pradă „slimului” şi „mucegaiului” uitării că nu există alte căi de recuperare a frumuseţii şi strălucirii lui decât munca de asanare („Ştergeţi slimul, mucegaiul...”) şi munca de valorificare („Strângeţi piatra lucitoare, / Ce din soare se aprinde...”). O astfel de muncă se va încununa, asertează el profetic, cu o magnifică desferecare a tezaurului verbal, plasticizată de o frumoasă metaforă hiperbolică: „Şi-ţi avea în revărsare / Un potop nou de cuvinte”.
Polemismul discursului dialogic în fragmentul sus-citat, fiind refăcut, s-a văzut, dintr-o perspectivă diferită de cea din partea întâi, se exteriorizează în accente dure şi semnificative. Semnificaţia acestui polemism o face mai relevantă opoziţia dintre limba noastră şi limba / graiul voastră / vostru. Poetul distinge tranşant între limba, creaţie desăvârşită a geniului poporului (care e „o comoară”, „piatră rară”, „foc”, „cântec”, „doina dorurilor”, „graiul pâinii”, „frunză verde”, „vechi izvoade” etc.) şi graiul infect, „ruginit de multă vreme”, viciat de „slimul” şi „mucegaiul” uitării, al inşilor care, din diferite motive (necărturărie, incultură, lene spirituală, indiferenţă...), admit ca normalitate schimonosirea cuvântului, uzul infect, distrugerea armoniei verbale fireşti. Or, aceştia din urmă sunt cei mai periculoşi detractori ai limbii din toate timpurile, inclusiv de azi, şi nu numai pentru că gura lor murdăreşte cuvântul, făcându-l insuportabil la auz, ci şi pentru că ei ambiţionează să înscăuneze anormalitatea ca normalitate.
Dincolo de dezaprobarea pe care le-o arată detractorilor limbii, eul liric crede cu fermitate în posibilitatea îndreptării lor pe o cale a recuperărilor, la capătul căreia îi va aştepta acelaşi miracol fascinant, revelat de el însuşi la începutul lucrării. Profetismul lui se conjugă cu un optimism mobilizator: „Răsări-va o comoară / În adâncuri înfundată, / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată”.
De reţinut că această strofă finală, reeditând-o aproape integral pe prima, transcrie un cerc compoziţional, unul al continuităţii şi înglobării, în care, alături de eu, se integrează, într-un viitor indefinit, şi opozantul anonim.
Deşi polemismul discursului dialogic în partea a doua este mai pronunţat decât în partea întâi, iar în strofele 4 şi 5 devine chiar exacerbat, totuşi el nu ia o amploare care ar afecta caracterul de odă / imn, prioritar aici în intenţia autorului.
Cu deschideri polemice mai ample la temă Alexei Mateevici vine în satira Unora, scrisă între 13-14 iulie 1917, deci la câteva săptămâni după apariţia Limbii noastre, şi considerată un comentariu al acesteia. Dimensiunea polemicii, vehemente şi sarcastice, se impune prin dezvăluiri in extenso a divergenţelor de neîmpăcat, subliniate de două anafore („Noi nu ne înţelegem” şi „pare” / „par”), dintre apologeţii păstrării nealterate a veşmântului „firii limbii noastre din pânză strămoşească” şi, în primul rând, latiniştii tentaţi s-o înnoiască „surpându-i temeiurile vechi”, iar, în al doilea rând, cei ce admit să folosească o limbă „bolnavă, chinuită” aidoma personajului in absentia din Limba noastră identificat ca „voi”.
Ca şi în Limba noastră, în satira amintită confruntarea este tensionată de opunerea limbii noastre („cu tivituri de aur, de vechi argint şi flori”, cu „temeiul puternic şi bătrân”; „izvorul veşniciei”, „cântare din păduri”) şi a limbii voastre („limbă doftorească a voastră latinie”, „ai voştri trandafiri” din hârtie ce „miroase a leacuri”).
De-a lungul deceniilor ce au trecut de la apariţia Limbii noastre s-au scris numeroase poezii originale şi profunde, unele depăşind-o prin forţa imaginarului poetic. Cu toate acestea, puterea ei de rezonare în timp nu scade, faptul explicându-se, am menţionat la început, întâi şi întâi prin remarcabila-i particularitate de a fi o mărturisire autentică a istoriei, o mărturisire care atinge sensibil memoria noastră şi sintetizează fiinţa limbii ca parte integrantă a fiinţei neamului. În rezultat, fiorul dragostei de limbă se întâlneşte şi se contopeşte cu fiorul unor mari iubiri de neam, de plai, de om şi frumos. Însă, cu siguranţă, puterea de rezonare în timp a Limbii noastre stă şi în altă particularitate esenţială a ei: dialogismul (în accepţie bahtiniană). Cum am încercat să relevăm, eul liric reprezintă o conştiinţă dialogică, care, elogiind, se adresează conştiinţei lingvistice a oponentului său imaginar şi, bineînţeles, conştiinţei lingvistice a cititorilor, din epocă şi de peste ani, solicitându-le reacţii de răspuns constructive vizavi de problema abordată. La fel şi ideile principale sunt dialogice, incitând şi mobilizând spiritele şi cugetele întru apărarea şi perpetuarea valorilor neperisabile ale limbii. De aceea nu întâmplător, cum observă cu multă pătrundere Dumitru Micu, această „vibrantă odă pentru limba română (Limba noastră), astăzi imn de stat al Republicii Moldova, este Marseieza Basarabiei” [4, p.346].
 
Referinţe bibliografice
1. Ana Bantoş, Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chişinău, 2010.
2. Efim Levit, Sava Pânzaru, Alexei Mateevici, poetul, cărturarul şi profetul Basarabiei. În volumul Alexei Mateevici, Opere, I, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.
3. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a 2-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.
4. Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, vol. I, Editura Iriana, Bucureşti, 1994.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog