Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Tata niciodată nu a îngenuncheat, a suportat destoinic drama vieţii...

Antonina SÂRBU

Tatiana COSTENCO-CHIOSEV

Alte articole de
Antonina SÂRBU
Tatiana COSTENCO-CHIOSEV
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Omul-Istorie. Nicolai Costencoscria pe 26 august 1955, adică cu 54 de ani în urmă, într-o scrisoare adresată părinţilor şi fratelui Anatol, expediată din Dudinka, unde a fost deportat: O exploatare mai straşnică decât aici şi căreia n-ai voie să-i spui pe nume, sub ameninţarea amputării capitale a părţii de organism care o simte, n-am întâlnit nici în istoria revoltei robilor din Imperiul Roman. Ce-i Basarabia astăzi – o colonie cu o turmă care behăie ura! Când păstorii cu glugi roşii o tund şi o mulg, trecând-o prin strunga luptei cu clasa. Eu sunt adept al socialismului, comunismului. Dar atunci când în pielea de comunist se îmbracă gangsterii, inchizitorii, criminalii, asasinii, călăii şi nebunii, care pe rând sunt descoperiţi după ce au nenorocit mii şi mii de nevinovate jertfe, cu toată părerea de rău, mă ţin de o parte de aşa tovărăşie. Ideile sunt frumoase, ca orice idei, dar ce face omul e hidos....” (lecturi de duminică: Din bezna temniţei, scrisori din gulag de N.C.)
Nicolai Costenco a fost arestat în anul 1940 şi trimis în detenţie la Dudinca, în Siberia. Acolo o întâlneşte pe Maria, care mai apoi îi va fi soţie şi prietenă de suferinţă. Nicolai şi Maria Costenco au împreună cinci copii. Tatiana Costenco-Chiosev, una dintre fiicele scriitorului, a acceptat cu amabilitate dialogul pe care îl propun cititorilor.
 
– Tatiana, demult doream să vă provoc la o discuţie despre tatăl dumneavoastră, scriitorul Nicolai Costenco. În aceste zile se vorbeşte mult despre cei care au fost maltrataţi de regimul comunist, despre intelectualii care au fost judecaţi, deportaţi şi închişi în gulagurile staliniste, fără să li se explice motivul. V-aţi născut la Dudinca...
– Şi nu-mi amintesc nimic legat de acea localitate. Am un sentiment ciudat când citesc în paşaportul meu despre locul naşterii... Foarte ciudat. Totuşi Dudinca era un cuvânt atât de prezent în casa noastră din Chişinău... Când ne-am întors din lagăr eu aveam 3 anişori. Ţin minte însă altceva. De altfel, un moment care nu ştiu cum şi-a găsit loc în forul memoriei mele şi nu mă părăseşte. Când ne-am întors, tata avea o relaţie de prietenie, prin anii ’58-1960, cu Emilian Bucov. El venea deseori la noi, dar şi tata îl vizita. Discuţiile lor erau despre literatură, scriitori, poate şi despre politică... Dna Mona Bucov le servea ceaiul, iar ei deschideau geamul, îl turnau peste pervaz şi Bucov scotea de după cărţile aşezate cu acurateţe pe raft o sticlă de coniac... Erau absorbiţi de lumea spiritului... Tata considera atunci că Bucov avea un suflet nobil... Eu doar asistam cu ochii mei de copil la acele întâlniri, eram prea mică ca să înţeleg ce îi exalta atât de puternic.
– Aţi revenit vreodată la Dudinca?
– Sora mea, Elena, a fost acolo, deşi ea e fiica cea mică şi s-a născut la Chişinău, după ce părinţii s-au întors în Moldova. A venit de acolo impresionată. Straniu, eu însă nu ţin minte nimic din acel orăşel.
– Părinţii îşi aminteau de Dudinca?
– Foarte des, mai cu seamă tata. Dudinca revenea în amintirile părinţilor mei când ne aşezam cu toţii la masă, în bucătărie. Îi ascultam cu atâta interes. Multe nu le înţelegeam, le-am înţeles abia mai târziu.
– De exemplu...
– De exemplu, de ce a fost tatăl meu arestat... De ce a făcut 15 ani de gulag, în baza căror depoziţii? De ce a fost despărţit de familia lui, cine l-a trădat pe tata... Această parte a destinului părinţilor mei rămâne doar sumar, foarte sumar cunoscută. Supoziţii există, chiar tata cred că le avea, dar niciodată nu a dat nume sau să-l fi auzit să certe, să pomenească de rău vreun coleg. Tot ce a avut de exprimat a făcut-o în literatură. Se trezea dimineaţa la patru şi scria... Pe la 7.30 ieşea la o promenadă pe străzile Chişinăului. Mă lua şi pe mine să cumpărăm ziare...
– Unde cumpăra Nicolai Costenco ziare?
– Dimineţile aşteptam nerăbdătoare să mă ia de mână şi să ne ducem la plimbare, după ziare. El nu citea ziare comuniste moldoveneşti, căutam „L’Humanité” şi „L’Humanité le Meci”. Ne duceam la hotelul Chişinău şi la gară, acolo găsea ziarele lui preferate; evident, şi „Literaturnaia Gazeta”.
– Citea în franceză?
– Şi germana o cunoştea la perfecţie, franceza, latina, rusa şi... cea mai iubită, adorată – ROMÂNA!
– Şi după ce cumpăraţi ziarele, vă întorceaţi acasă?
– Ne duceam la piaţa centrală, acolo îmi arăta oameni frumoşi. Tata avea acest program zilnic, devenise un ritual. Mă îndemna să mă uit la feţele oamenilor. Adesea eu le găseam zbârcite, cu riduri, mâinile murdare, iar tata spunea despre aceşti oameni: „Taniuşa, uită-te, el luminează din interior!”. Am învăţat de la tata cum se leagă capăt de vorbă cu ţăranii. Acum încerc să mă ţin de acel fel al tatei de a discuta. Uneori, văd că oamenii se uită lung la mine, parcă cu neîncredere... În viaţa grăbită de azi uităm să mai spunem un cuvânt bun, un mulţumesc din inimă sau măcar să zâmbim.
– Ce cumpăraţi la piaţă?
– Caş, ridiche şi muşchi de porc, care trebuia să fie sidefiu, adică de culoarea sidefului, acela era proaspăt. Apoi ne duceam la magazinul de legume de lângă care tata îşi cumpăra o sticlă de coniac „Chişinău”.
Mai apărea şi povestea cu Rima Borisovna, vecina noastră. În fiecare dimineaţă, sau când o întâlnea, tata îi săruta mâna. L-am întrebat de ce sărută mâna acestei femei, iar el mi-a răspuns: „Tanti Rima este o Doamnă!”. Nicio altă femeie nu se bucura de această apreciere din partea tatei. Pe timpul urss, sărutatul mâinii era un gest pe care nu oricine putea să-l înţeleagă. Nicolai Costenco şi Rima Borisovna îi ştiau semnificaţia.
– Ce îţi aminteşti din povestirile tatălui dumitale?
– Odată, mi-a povestit despre sanitarul lagărului din Dudinca, care scotea ficatul celor îngheţaţi sau decedaţi şi îl prăjea, apoi îl mânca... Îmi vorbea în şoaptă. Multe momente care îl marcaseră acolo în lagăr mi le spunea în şoaptă. Vreau să vă fac aici o mărturisire. Probabil, acest lucru despre Nicolai Costenco trebuie spus, povestit. Arestarea şi anii petrecuţi l-au marcat foarte dureros. Şi tata, şi mama erau înfricoşaţi de ceea ce au trăit la Dudinca. Tata era un om puternic, foarte viguros, dar detenţia tot îi băgase un fel de frică în măduva oaselor. Doar că el a fost un om credincios şi Dumnezeu l-a ajutat întotdeauna şi astfel a trecut peste calvar cu destoinicie. Niciodată tatăl meu nu a îngenuncheat, el a rămas până la sfârşitul vieţii un om cu demnitate, a suportat destoinic cei 15 ani de dramă. Nimeni nu poate spune că l-a văzut pe Nicolai Costenco milogindu-se, nimeni.
– Şi mama dumneavoastră?
– Mama a avut rolul de salvatoare, ea l-a salvat pe tata. El întotdeauna a recunoscut acest moment, această prioritate a mamei. Găsiţi povestea lor de dragoste în Povestea vulturului, o carte care ne place să o citim, şi mie şi fiicei mele Cristina, şi tuturor celor din arborele Costenco. O relaţie frumoasă, dar care era când vârf de munte, când vale abruptă... Când o iubea, o striga „Măşuţa!”, iar când o ţinea la distanţa mâinii întinse, o chema cu gravitate „Maria!”. Mama l-a iubit pe tata, l-a iubit!
– De ce nu scrieţi o carte despre Nicolai Costenco?
– M-am surprins că atunci când vă povestesc despre tata, de fiecare dată îmi adresaţi această întrebare. Nu sunt scriitoare. Fratele meu Constantin a moştenit arhiva familiei, arhiva tatei, poate chiar şi harul lui Nicolai Costenco. Eu am fost foarte apropiată sufletului lui, am fost fiica iubită, fata tatei. Îi păstrez luminoasă amintirea...
– De ce aţi fost fiica iubită? Pentru că semănaţi mai mult cu cei din neamul Costenco?
– Poate fi o explicaţie. Tata a avut un sentiment aparte pentru tanti Anet, sora bunicii pe linie paternă. Eu seamăn leit cu tanti Anet...
– Pe timpul urss, foştii deportaţi, bineînţeles, nu erau agreaţi de regim, aveau multe de îndurat, uneori şi oamenii de rând îi tratau cu neîncredere. Fiind fiica lui Nicolai Costenco, învăţând la şcoala nr. 1 din Chişinău, instituţie de învăţământ elitară pe atunci, nu v-aţi simţit agresată sau umilită?
– Niciodată nu am avut sentimentul că sunt fiica unui fost puşcăriaş, a unui om care a făcut închisoare. Am ştiut să mă comport şi să mă impun drept fiica scriitorului Nicolai Costenco! Am avut suficientă inteligenţă şi tărie de caracter să nu mă las provocată. Altceva e că eu deseori îl întrebam pe tata de ce nu intră în partid... Vroiam şi eu să avem automobil şi să trăim ca Petrea Cruceniuc. Tare frumos răspunsul tatei: „Taniuşa, comuniştii au îngheţat în puşcărie la Dudinca, aiştia-s calici...”.
– Foştii deportaţi, cei care au suferit de pe urma unui regim criminal, încearcă să-şi recupereze bunurile. Ştiu că familia Păduraru-Costenco avea imobile în chiar centrul Chişinăului. Nu aţi încercat să mergeţi cu cerere să vi se recompenseze ceea ce v-a aparţinut?
– Tata avea o expresie pe care o auzeam zilnic: „Dumnezeu îi mare!”. Nu suntem noi cei care să ne pornim pe adunat hârtii, dosare. Doar tata putea să facă acest lucru. Dacă dânsul nu a considerat necesar, noi, mulţumim Domnului, suntem fericiţi că avem amintiri cu tata... El nu s-a plâns niciodată că a pierdut casa, bunurile materiale. Tata regreta momente fundamentale pe care le-a pierdut Basarabia...
– Ce v-a învăţat Nicolai Costenco, ce sfaturi v-a dat şi v-au prins bine în viaţă?
– Deseori, el înjura. Vai, erau nişte tirade de înjurături în ruseşte! În 15 ani de Siberie învăţase, deprinsese acest lucru, dar poate că era un fel de eliberare. Îl întrebam uneori iritată de ce înjură, iar el spunea: „Cine trăieşte în haită, urlă ca lupii”. Să te păzeşti de lup...
– Pe 20 iunie se împlinesc 16 ani de când Nicolai Costenco are parte de altfel de bucurii, de cele divine... Aveţi o tradiţie, mergeţi la cimitir, vă amintiţi...
– Detest comemorările legate de evenimente-destin. Tata şi mama sunt mereu în amintirile noaste. Nu e neapărat să vină 12 iunie, ziua deportărilor, şi noi să-i pomenim ca pe victime ale regimului bolşevic... Sau 20 iunie, şi noi să vorbim numai despre Costenco. Consider greşit acest fel de a-ţi aduce aminte de oamenii pe care i-ai iubit... Acum să răspund întrebării ce m-a învăţat tata. Multe, dar el, când cineva îi făcea o potlogărie (că... a avut parte de tot felul de situaţii), spunea „om calic” sau „om roşcat”. Tata m-a învăţat să mă feresc de omul cu sufletul calic. Asta îmi prinde bine în viaţă şi întotdeauna îi mulţumesc în gând...
– Doamnă Tatiana Costenco-Chiosev, deşi succinte, găsesc amintirile dumneavoastră demne de a le aşeza într-un manual de istorie recentă... Japonezii spun că omul care are amintiri este un fericit.
– Îmi place să vorbesc cu dumneata, cu oamenii cu care consider că merită să ştie despre tatăl meu, şi îmi este suficient. Constantin, fratele meu, va perpetua dragostea lui Nicolai Costenco pentru artă, arta scrisului.
– Vă mulţumesc pentru amabilitate şi pentru bucuria că ne-am întâlnit.
– Bucuria este şi a mea!
 
Nicolai Costenco se naşte pe 12. XII.1913 la Chişinău. Studii la Liceul B.-P. Hasdeu din Chişinău şi la Universitatea din Iaşi. Debutează la 1932, prima carte datând din 1937. Până la 1940 colaborează la revista „Viaţa Basarabiei”. În volumele Poezii (1937), Ore (1939), Elegii păgâne (1940), Cleopatra (1940) are versuri ce oscilează între dorinţa de mai bine şi tristeţea dezolantă cauzată de minciuna vieţii. Din 1940 până în 1955 este deportat în Siberia. Meritele de animator al vieţii literare în Basarabia anilor ’40 i se recunosc abia la 1988, când i se acordă titlul de Scriitor al poporului, şi în 1990, când i se decernează Premiul de stat. Creează o poezie vulcanică, găsind pentru lava interioară a trăirii erupţii exterioare cu limbi de foc şi nori de cenuşă, adunată în volumele Poezii alese (1957), Poezii noi (1960), Poezii şi poeme (1976), Scrieri (2 volume, 1979) şi romanul Severograd (2 volume, 1963, 1970). Se stinge pe 20 iunie 1993, este înmormântat în Cimitirul Central din Chişinău.
 
Arta
 

                Nicolai Costenco

 
Înspre vârf de munte, în spirală,
Calea noastră urcă sus, domoală,
Cale nu prea netedă şi lungă,
Câţi din noi la vârf o să ajungă?
Mergi vărsând sudori, răbdând aduni,
Tot orbecăind după minuni,
Te dezbini, te legi şi te dezlegi,
Pân’ la chin ca să te înţelegi.
Mergi şi arzi,
Pe praguri tari de lespezi,
Anii ca funinginea îi lepezi,
Mers fără popasuri, în nesomn,
Mers ce nu e dat oricărui om.
De ajungi la culme – stea devii,
Luminând milenii peste-mpărăţii,
Biruinţa-i ceea ce întartă,
Calea asta-i lupta pentru artă.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog