Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Aspecte ale sinonimiei gramaticale

Emilia OGLINDĂ

Alte articole de
Emilia OGLINDĂ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

În literatura de specialitate există controversa problemei sinonimiei gramaticale şi a aspectelor acesteia – sinonimia morfologică şi sintactică, menite a reflecta variat şi expresiv conţinutul de idei. În acest context lingvista M. Avram avea să constate că „bogăţia gramaticală presupune cunoaşterea sinonimiei dintre unele forme şi construcţii şi a limitelor în care formele sau construcţiile sinonime pot fi înlocuite între ele” [Avram, 1997, p. 471]. Între cele două tipuri de sinonimie gramaticală există deosebiri. În opinia aceleiaşi autoare sinonimia morfologică „este implicată în mod necesar în studiul categoriilor şi al speciilor care au mai mult de o realizare formală sau al formelor paralele” [ibidem].
Cercetătoarea El. Dănilă defineşte sinonimia morfologică pornind de la obiectul de studiu al compartimentului ce vizează flexiunea cuvintelor. În cazul sinonimiei morfologice se atestă discrepanţe între două sau mai multe structuri morfologice, apte a transmite aceeaşi informaţie sau categorie gramaticală şi subordonate principiului comutabilităţii. În variate ambianţe este posibil a reda o informaţie semantică identică, asociată unei anumite informaţii categoriale [Dănilă, 2006, p. 20]. Din acest punct de vedere, sinonimia morfologică sugerează ideea redundanţei, dată fiind varietatea mărcilor pentru aceeaşi categorie gramaticală. Dimpotrivă, sincretismul gramatical ce i se opune este unul dintre mijloacele economiei în limbă, deoarece o singură marcă exteriorizează mai multe categorii.
În accepţia Luminiţei Hoarţă-Lăzărescu sinonimele morfologice sunt cuvinte ce comportă organizare morfematică diferită sau mijloace formale deosebite prin care se transmite aceeaşi informaţie gramaticală de tip categorial [Hoarţă-Lăzărescu, 1999, p. 21]. Sunt stabilite două grade ale sinonimiei morfologice, în funcţie de identitatea sau non-identitatea informaţiei semantice atribuite unităţilor între care există raporturi sinonimice de tip morfologic:
– sinonime morfologice de gradul I, a căror organizare morfematică se deosebeşte, pe când informaţia gramaticală, categorială şi cea semantică sunt identice;
– sinonime morfologice de gradul II, diferite în plan morfematic şi semantic, dar identice la nivelul informaţiei gramaticale categoriale.
În unele studii sinonimia morfologică este ilustrată prin intermediul formelor de viitor, ce desemnează o informaţie categorială identică: voi zice / o să zic / am să zic etc. sau al formelor concurente de imperfect indicativ, condiţional perfect şi conjunctiv perfect. Iată câteva mostre concludente: „Dacă nu murea pe neaşteptate, ar fi fost altfel” [Călinescu, 2000, p. 33] / Dacă n-ar fi murit, ar fi fost altfel / Să nu fi murit, ar fi fost altfel; „Dacă-l aduceam la vreme la îngeraşul meu, azi ar fi trăit” [Călinescu, 2000, p. 79] / Dacă l-aş fi adus... / Să-l fi adus...; „Dacă n-ar fi retras actele de la judecătorie, ar fi fost totul atât de bine!” [Busuioc, 1981, p. 252] / Să nu fi retras actele... / Dacă nu retrăgea actele...
În cazul sinonimiei sintactice, „mult mai variată decât cea morfologică”, sunt pertinente relaţiile sinonimice între „construcţiile mai mult sau mai puţin echivalente şi concurente” [Avram, 1997, p. 471; Lăzărescu, 1994, p. 36-38]. Au fost formulate o serie de definiţii ale sinonimelor sintactice[Şendel’s, 1970; Jilin, 1974; Vlasova, 1982], identificate uneori cu sinonimele funcţionale. În rolul celor din urmă pot fi întrebuinţate orice unităţi de limbă, capabile să îndeplinească aceeaşi funcţie sintactică [Lekant, 1980, p. 37]. Potrivit concepţiei cercetătorului V. Kononenko, sinonimele sintactice reprezintă construcţii diferite din punct de vedere structural, ce se caracterizează printr-un conţinut apropiat şi sensuri gramaticale asemănătoare şi care ocupă poziţii sintactice identice [Kononenko, 1970, p. 19-20].
În numeroase studii sunt puse în evidenţă criterii similare ce implică sinonimia sintactică, bunăoară: a) comunitatea conţinutului semantic / lexical [Briţân, 1980, p. 8]; b) sensul gramatical invariant, generat de raporturile sintactice omogene [Jilin, 1974, p. 12]; c) structura alomorfă a acestora [Suhotin, 1960, p. 22]. Sunt reliefate pregnant discrepanţele structurale ale sinonimelor sintactice [Briţân, 1980]. Acest criteriu serveşte pentru a demonstra, spre exemplu, sinonimia unor tipuri de construcţii (participiale, infinitivale ş.a.) în corelaţie cu subordonatele respective sau a sintagmelor nominale prepoziţionale în raport cu variate construcţii ce includ moduri nepersonale şi cu unele tipuri de subordonate. Asemenea sinonime posedă unele particularităţi la nivelul propoziţiei şi al frazei, ceea ce a oferit prilejul de a le comenta cu lux de amănunte [Lăzărescu, 1994, p. 36-38; Lekant, 1978, p. 10-18; Lekant, 1980]. Sunt de amintit unele studii în care se relevă sinonimia între diverse construcţii infinitivale şi subordonatele corespunzătoare (completive, atributive, circumstanţiale) în diverse idiomuri [Saenko, 1984, p. 75-90; p. 108-182].
Caracterul alomorf al formaţiunilor în cauză nu exclude comunitatea sensului gramatical şi lexical – idee promovată în unele lucrări [Şendel’s, 1970], ajungându-se la afirmaţii vădit exagerate, conform cărora sinonimele sintactice ar reprezenta un paralelism gramatical deplin [Kovtunova, 1955, p. 115-142; Poalelungi, 1965, p. 645-656]. Însă paralelismul gramatical exclude, din start, diferenţierea stilistică a formaţiunilor respective; or, sinonimele sintactice, mai cu seamă sinonimele contextuale, redau, de obicei, nuanţe semantico-stilistice suplimentare.
În opinia Iuliei Vlasova sinonimele gramaticale (sintactice) pot fi definite în baza câtorva criterii relevante: comunitatea semnificatului complex, divergenţa structurală, asemănarea valorii sintactice ş.a. Comunitatea valorii sintactice este întemeiată pe capacitatea structurilor sinonime de a exprima aceleaşi relaţii semantico-sintactice, morfologico-sintactice şi sintactice propriu-zise şi pe identitatea funcţională a acestora. În dezacord cu unii lingvişti, Iu. Vlasova este de părerea că substituirea reciprocă a sinonimelor semnalate nu este o condiţie, ci, mai degrabă, o consecinţă a sinonimiei sintactice [Vlasova, 1982, p. 13-45].
Luând în considerare doar unul dintre criteriile menţionate, bunăoară similitudinea conţinutului lexical, nu vom reuşi să examinăm toate mijloacele posibile de redare a acestuia. Prin urmare, se impune necesitatea de a evidenţia comunitatea semnificaţiilor gramaticale proprii unităţilor sinonime: se vor stabili trăsăturile lor formale şi de conţinut. Totodată, identitatea / asemănarea sensului gramatical al formaţiunilor în cauză nu implică obligatoriu un paralelism gramatical complet.
Sinonimele sintactice (respectiv, cele funcţionale) constituie, de fapt, o unitate a trăsăturilor comune şi a celor diferenţiale. Particularitatea semnalată îşi găseşte expresie atât între unităţile aceluiaşi nivel, cât şi între elementele ce aparţin unor niveluri diferite, bunăoară între două părţi de propoziţie, între două propoziţii, între o parte de propoziţie şi o propoziţie etc. [Avram, 1997, p. 472-475; Toma, 1996, p. 275-276].
Sprijinindu-se pe echivalenţa funcţională, formaţiunile în cauză sunt raportate la acelaşi sens gramatical invariant, constituind variante ale unei structuri de adâncime. În aprecierea unor savanţi de seamă, sinonimele sintactice atestă identitatea structurilor de adâncime, deosebindu-se de structurile de suprafaţă [Barhudarov, 1974, p. 25-34]. Explicând sinonimia sintactică în termenii analizei transformaţionale, cercetătorii susţin că unei singure structuri de adâncime îi corespund mai multe structuri de suprafaţă. În felul acesta, observă G. Pană Dindelegan, „existenţa unei singure structuri de adâncime este «răspunzătoare» pentru echivalenţa semantică a structurilor de suprafaţă”, astfel încât „sinonimia sintactică, fenomen în exclusivitate al structurii de suprafaţă, este deci efectul regulilor de transformare” [Pană Dindelegan, 1974, p. 269]. Sunt pertinente exemplele:
(1) „Noroiul era mai cleios. Bologa simţea cum îi tremură genunchii” [Rebreanu, 1972, p. 52] / Bologa simţea tremurându-i genunchii;
(2) „Nu exista la noi în universitate o astfel de atmosferă care să ştirbească în vreun fel libertatea cuiva”[Preda, 1990,p. 166] / ...o astfel de atmosferă care ar putea să ştirbească libertatea / ...o astfel de atmosferă care ar ştirbi libertatea cuiva;
(3) „Că fiind ucenic al părintelui arhimandrit Ifrim vraciul, umblu în această sfântă zi căutând două ierburi: omag şi fumul pământului” [Sadoveanu, 1981, p. 36] / ...umblu să caut două ierburi / ...umblu şi caut două ierburi...;
(4) „Ţăranii, de unde odinioară umblau s-o cumpere ei, acum cer să fie parcelată între dânşii gratis” [Rebreanu, 1957, p. 269] / Ţăranii ...umblau pentru a o cumpăra...;
(5) „Deci, având poruncă să-l înfăţişeze pe mezin la curte chiar a doua zi luni...” [Sadoveanu, 1981, p. 104) / Deci, având porunca de a-l înfăţişa pe mezin...;
(6) „Se auzea noaptea strigată în somn...” [Preda, 1995, p. 40] /Auzea noaptea că o strigă în somn / Auzea noaptea cum o strigă în somn / Auzea noaptea strigând-o în somn;
(7) „Lasă-l să mai răsufle, Victore, că l-ai asasinat!”[Rebreanu, 1957, p. 43] / Lasă-l să mai răsufle că îl poţi asasina! / Lasă-l să mai răsufle că îl vei asasina!
Comparând frazele de mai sus, remarcăm multiple anturaje în care modurile nepersonale (participiul, gerunziul ş.a.) şi cele personale (indicativul, conjunctivul, condiţionalul ş.a.) se pretează înlocuirii reciproce, în anumite condiţii [Oglindă, 2002, p. 54-56].
La nivelul propoziţiei şi al frazei, în această privinţă se distinge conjunctivul, ca un mod al subordonării, care, „exprimând clar opoziţiile de persoană şi de număr, ...a ajuns să înlocuiască mai peste tot infinitivul dependent de un verb... sau dependent de o expresie verbală impersonală”[Constantinescu-Dobridor, 2001, p. 153]. În opinia lingvistului Gh. Constantinescu-Dobridor, graţie numeroaselor traduceri din limbile în care infinitivul este larg răspândit (franceză, germană, rusă ş.a.), infinitivul „a fost reanimat”, recăpătându-şi parţial poziţiile.
Astfel, în ambianţa verbelor sentiendi (a auzi, a vedea, a simţi ş.a.), indicativului din subordonata completivă poate să-i ia locul gerunziul, ca în exemplul (1) (simţea cum îi tremură genunchii / simţea tremurându-i genunchii); participiul este substituibil prin indicativ sau gerunziu (Se auzea strigată/ Auzea cum o strigă / Auzea strigând-o), ca în exemplul (6). În postpoziţia verbelor movendi (a umbla, a merge ş.a.) gerunziul este înlocuit prin indicativ, intercalându-se conjuncţia copulativă şi (umblu căutând / umblu şi caut) sau prin conjunctiv, dacă nuanţa finală prevalează. Conjunctivul este concurat de infinitivul cu valoare finală şi atributivă, ca în mostrele (4), (5) sau prin condiţional (2) în cadrul subordonatei atributive. În exemplul (7) perfectul indicativ l-ai asasinat este folosit transpozitiv într-o ipostază neobişnuită, fapt care dezvăluie transformările conţinând infinitivul în componenţa unei sintagme predicative – îl poţi asasina – sau viitorul indicativ – îl vei asasina.
Cele ilustrate pun în lumină unele premise ale substituirii unor moduri verbale prin altele, în cadrul variatelor structuri sintactice, bunăoară similitudinea conţinutului lexical şi a sensului gramatical, identitatea de ordin funcţional, comunitatea raporturilor realizate etc.
În legătură cu cele relatate, ţinem să comparăm următoarele concepte: sinonimie sintactică, sinonimie funcţională, echivalenţă funcţională, substitute, paralelism gramatical. Unii savanţi identifică sinonimia funcţională şi echivalenţa funcţională, pe când alţi specialişti în materie le deosebesc. De notat că noţiunile evidenţiate sunt fundamentate pe criterii asemănătoare, unul esenţial fiind substituirea reciprocă a sinonimelor menţionate în aceleaşi poziţii sintactice [Gladrov, 1985; Isenbaeva, 1985].
Conceptul echivalenţă se referă la transformarea unui model în altul, echivalent celui dintâi; orice posibilitate de a înlocui o structură prin alta, similară semantic, gramatical şi funcţional, se consideră drept un rezultat al echivalenţei [Saenko, 1984; Sveşnikova, 1987]. În cadrul unităţilor sintactice (propoziţii, fraze), atât cuvintele aparte, cât şi propoziţiile sunt folosite în componenţa construcţiilor echivalente. Cercetătoarea I. Arnol’d observă că în sintaxă sinonimia corespunde, în principiu, echivalenţei [Arnol’d, 1976, p. 16-17].
Conceptul reliefat este analizat din perspectivă semiotică, logică etc. Spre exemplu, savantul rus Iu. S. Stepanov delimitează echivalenţa după denotat şi echivalenţa după semnificat. În primul caz formaţiunile reprezintă perifraze, pe când cele din urmă constituie transformări [Stepanov, 1981, p. 138-139]. Acelaşi autor examinează echivalenţa din punctul de vedere al identităţii semnelor lingvistice. Atunci când semnele (cuvinte, sintagme etc.) ocupă o poziţie identică, este cu putinţă înlocuirea reciprocă a acestora; în situaţia dată toate unităţile, în ansamblu, şi anturajul lor rămân identice [Stepanov, 1970, p. 101-103].
Echivalentele funcţionalesunt capabile să exteriorizeze raporturi asemănătoare, caracterizându-se prin comunitatea înţelesului gramatical şi realizarea aceloraşi funcţii în propoziţie sau în frază, ceea ce le apropie de sinonimele gramaticale.Spre exemplu, prof. V. Marin este de părerea că echivalenţa funcţională reprezintă un caz special de sinonimie gramaticală [Marin, 1988, p. 6-10]. Deşi conceptele comentate mai sus nu sunt întotdeauna demarcate, corelaţia dintre ele nu este univocă. Este important de reţinut că orice sinonimie reprezintă echivalenţă, însă nu orice echivalenţă dezvăluie sinonimia. În opinia cercetătorului S. G. Saenko sinonimia este întemeiată pe identitatea sensului gramatical al semnelor lingvistice, iar domeniul semantic cuprinde, alături de mijloacele de exprimare a sensului de care dispune limba în cauză, sfera obiectelor denotate. După cum susţine savantul, acest argument nu este suficient pentru a caracteriza orice sinonimie drept echivalenţă [Saenko, 1984, p. 33]. În legătură cu cele semnalate, specialiştii în materie relevă cadrul sintactico-semantic al sinonimiei funcţionale [Isenbaeva, 1985], determinat graţie raporturilor similare şi a factorilor de ordin contextual.
Reputata germanistă E. I. Gulâga defineşte sinonimele funcţionale drept unităţi diferite din punct de vedere structural ce aparţin aceluiaşi nivel de limbă sau unor niveluri diferite. Asemenea unităţi coincid din punctul de vedere al funcţiilor sintactice şi al conţinutului lexical, deşi sensul gramatical şi dimensiunea lor se pot deosebi [Gulâga, 1971, p. 137]. În numeroase limbi drept echivalente / sinonime funcţionale sunt calificate anumite părţi de propoziţie, construcţii infinitivale, gerunziale ş.a., în raport cu subordonatele corespunzătoare.
În baza conceptului echivalenţă sunt definite atât sinonimele (sintactice şi funcţionale), cât şi substitutele. Cele din urmă nu trebuie confundate cu sinonimele sintactice, întrucât nu atribuie noi nuanţe de sens, ci, în modul cel mai general, indică unitatea substituită [Saenko, 1984, p. 32]. Astfel, substitutele constituie unităţi ale propoziţiei sau ale frazei ce denotă aceeaşi distribuţie şi îndeplinesc aceeaşi funcţie sintactică. Unul dintre substitute posedă semnificaţie nulă, fiind apt a înlocui orice segment al propoziţiei sau al frazei, preluându-i caracteristicile [Pinchon, 1972, p. 1-2].
Într-un cadru mai amplu, substituţia poate fi examinată drept o modalitate de reliefare a unor „deosebiri de organizare internă a enunţurilor” şi ca procedeu de cercetare lingvistică. Cunoscuta sintaxistă V. Guţu Romalo semnalează că, în cazul substituţiei, sunt cuprinse „clase de echivalenţă a diverşilor termeni... compatibili în acelaşi context sau în aceleaşi tipuri de contexte” [Guţu Romalo, 1973, p. 25].
Paralelismul gramatical se manifestă prin identitate funcţională, comunitatea sensului gramatical şi a raporturilor redate de unităţile componente ale formelor şi structurilor gramaticale. În corelaţie cu fenomenul menţionat, vom deosebi şi sinonimele structurale– formaţiuni care posedă trăsături diferenţiale slab sesizate din punct de vedere semantico-gramatical.
Într-un studiu mai vechi al cercetătorului Gh. Poalelungi, se face referire la termenii echivalenţă, paralelism, identificare, corespondenţă, substituire, sinonimele gramaticale fiind definite drept formaţiuni ce denotă „un deplin paralelism gramatical şi care se deosebesc numai prin acele elemente care reprezintă înţelesul gramatical dat” [Poalelungi, 1960, p. 346]. Sensurile gramaticale comune şi principiul comutabilităţii sunt criterii pertinente ale sinonimiei vizate [Poalelungi, 1960, p. 349].
Din cele remarcate supra, se desprind câteva tangenţe, dar şi discrepanţe între noţiunile analizate. În ansamblu, sinonimelor gramaticale (de ex., sintactice) le sunt proprii câteva trăsături definitorii:
– afinitate semantică şi conţinut lexical comun;
– comunitatea sensului gramatical;
– identitate funcţională;
– asemănarea raporturilor exteriorizate;
– divergenţe de ordin structural;
– nuanţe semantico-stilistice suplimentare;
– pertinenţa unor trăsături distinctive;
– substituirea reciprocă a unităţilor sinonimice, ca rezultat al valorilor semantice şi gramaticale similare.
Echivalentele funcţionale comportă, la rândul lor:
– similitudinea raporturilor gramaticale;
– valoare invariantă, drept condiţie a echivalenţei funcţionale;
– conţinut lexical comun;
– comunitatea sensului gramatical;
– identitate funcţională;
– însuşirea de a putea fi înlocuite reciproc.
Sinonimele funcţionale au multiple particularităţi:
– structura şi sensul gramatical se pot deosebi;
– aparţin, de regulă, unuia şi aceluiaşi nivel de limbă (sau unor niveluri diferite);
– au un conţinut lexical comun;
– demonstrează identitate funcţională;
– dimensiunile formaţiunilor în cauză pot să nu coincidă;
– sunt substituibile reciproc.
Substitutele se evidenţiază prin câteva trăsături:
– în mod general, desemnează unitatea substituită;
– au aceeaşi distribuţie în componenţa propoziţiei sau a frazei;
– sunt identice din punct de vedere funcţional;
– înlocuiesc orice fragment al propoziţiei, atribuindu-şi caracteristicile acestuia.
Sunt lesne de observat unele tangenţe între conceptele menţionate: coincidenţa funcţiilor îndeplinite în propoziţie sau frază; similitudinea sensului lexical şi gramatical; posibilitatea substituirii reciproce. În baza celor reliefate, se impun câteva concluzii:
– Pe de o parte, simbioza trăsăturilor similare şi a celor diferenţiale nu duc, implicit, la identitatea structurală a formaţiunilor sinonimice; nu coincid întru totul nici valorile stilistice ale acestora.
– Pe de altă parte, echivalenţa funcţională a sinonimelor sintactice şi a celor funcţionale facilitează substituirea lor reciprocă.
– Un rol important îi revine anturajului sintactic care face posibilă întrebuinţarea transpozitivă a modurilor şi concurenţa lor în calitate de echivalente sau sinonime funcţionale.
– Nu este justificat să punem semnul egalităţii între toate conceptele în discuţie, deoarece ele nu se suprapun. Spre exemplu, substitutele, apte a înlocui orice secvenţă a propoziţiei / frazei, preluându-le trăsăturile particulare, se vor deosebi de sinonimele sintactice din motivul că cele din urmă posedă frecvent semnificaţii stilistic marcate. Asemenea structuri nu s-ar putea folosi în locul oricărui fragment al propoziţiei / frazei, ci doar al formaţiunilor apropiate semantic, lexical, gramatical şi funcţional, care, de regulă, se deosebesc structural.
– Între sinonimia sintactică şi echivalenţă există un raport neunivoc, iar substitutele, asemenea echivalentelor funcţionale şi sinonimelor funcţionale, sunt întemeiate pe echivalenţă. Echivalentele funcţionale nu presupun obligatoriu deosebiri flagrante de ordin stilistic, dar varierea acestora oferă prilejul de a evita carenţele în exprimare şi de a selecta forma adecvată în ambianţa potrivită. Credem că toate fenomenele fundamentate pe echivalenţă duc, inevitabil, la concurenţa unităţilor de limbă, capabile să redea o multitudine de semnificaţii.
 
Referinţe bibliografice
1. Арнольд, 1976 = Ирина Владимировна Арнольд, Эквивалентность как лингвистическое понятие, în „Иностранные языки в школе”, № 16, 1976, с. 11-18.
2. Avram, 1997 = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
3. Бархударов, 1974 = Леонид Степанович Бархударов, О поверхностном и глубинном синтаксисе, în „Иностранные языки в школе”, № 1, 1974, с. 25 -34.
4. Брицын,1980 = Виктор Михайлович Брицын, Сопоставительное исследование синтаксических синонимов в русском и украинском языках, Наукова думка, Киев, 1980.
5. Busuioc, 1981 = Aureliu Busuioc, Scrieri alese, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1981.
6. Călinescu, 2000 = George Călinescu, Enigma Otiliei, Editura Cartex, Bucureşti, 2000.
7. Constantinescu-Dobridor, 2001 = Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Gramatica limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001.
8. Dănilă, 2006 = Elena Dănilă, Probleme de sinonimie morfologică în limba română, în „Philologica Jassyensia”, an. II, nr. 2, 2006, p. 17-24.
9. Гладров, 1985 = Вольфганг Гладров, Вопросы функциональной эквивалентности в сопоставительной лингвистике, în „Русский язык за рубежом”, № 6, 1985.
10. Гулыга, 1971 = Елена Владимировна Гулыга, Tеория сложноподчинённого предложения в современном немецком языке, Высшая школа, Москва, 1971.
11. Guţu Romalo, 1973 = Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
12. Hoarţă-Lăzărescu, 1999 = Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu, Sinonimia şi omonimia gramaticală în limba română, Editura Cerni, Iaşi, 1999.
13. Исенбаева,1985 = Галина Ивановна Исенбаева, Синтактико-семантические пределы функциональной синонимии (на материале выражения обстоятельственного значения в современном французском языке), (АКД), Москва, 1985.
14. Жилин, 1974 = Иван Михайлович Жилин, Синонимика в синтаксисе современного немецкого языка, Кубанский государственный университет, Краснодар, 1974.
15. Ковтунова, 1955 = Ирина Ильинична Ковтунова И. И., О синтаксической синонимике, în „Вопросы культуры речи”, выпуск 1, Издательство АН СССР, Москва, 1955, с. 115-142.
16. Кононенко, 1970 = Виталий Иванович Кононенко, Синонимика синтаксических конструкций в современном русском языке, Киев, 1970.
17. Lăzărescu, 1994 = Luminiţa Lăzărescu, Structuri sintactice sinonime în limba română, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr.3, 1994, p. 36-38.
18. Лекант, 1978 = Павел Александрович Лекант, О явлениях синтаксической синонимии в структуре простого предложения, Слово и словосочетание как компоненты структуры предложения, în „Лингвистический сборник”, выпуск 12, Москва, 1978, с. 10-18.
19. Лекант, 1980 = Павел Александрович Лекант, Об изучении синонимии в простом предложении, în „Проблемы учебника русского языка как иностранного. Синтаксис”, „Русский яззык”, Москва, 1980.
20. Marin, 1988 = Vitalie Marin, Elemente de stilistică gramaticală, „Lumina”, Chişinău, 1988.
21. Oglindă, 2002 = Emilia Oglindă, Sinonimia funcţională şi concurenţa modurilor, în „Anale ştiinţifice ale U.S.M.”, Seria „Ştiinţe filologice”, vol. II, Chişinău, 2002, p. 54-56.
22. Pană Dindelegan, 1974 = Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română, Editura RSR, Bucureşti, 1974.
23. Pinchon, 1972 = Jean Pinchon, Les pronoms adverbiaux en et y. Рroblèmes généraux de la représentation pronominale, Droz, Génève, 1972.
24. Poalelungi, 1960 = Gheorghe Poalelungi, Sinonimia gramaticală, în „Studii şi cercetări lingvistice. Omagiu lui Al. Graur cu prilejul împlinirii a 60 de ani”, Bucureşti, 1960, p. 645-656.
25. Preda, 1990 = Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. 1, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1990.
26. Preda, 1995 = Marin Preda, Moromeţii, vol.1, Editura 100 + 1 Gramar, Bucureşti, 1995.
27. Rebreanu, 1957 = Liviu Rebreanu, Răscoala, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957.
28. Rebreanu, 1972 = Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
29. Sadoveanu, 1981 = Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, vol. 1, Editura Minerva , Bucureşti, 1981.
30. Саенко, 1984 = Сергей Григорьевич Саенко, Функционально-эквивалентностные особенности предложного инфинитива в современном французском языке, (Канд. дисс.), Киев, 1984.
31. Свешникова, 1987 = Татьяна Николаевна Свешникова, Глагольные и именные конструкции, эквивалентные конъюнктивным, в современном румынском языке, (АКД), Москва, 1987.
32. Шендельс, 1970 = Евгения Иосифовна Шендельс, Многозначность и синонимия в грамматике, „Высшая школа”, Москва, 1970.
33. Степанов, 1971 = Юрий Сергеевич Степанов, Семиотика, Наука, Москва, 1971.
34. Степанов,1981 = Юрий Сергеевич Степанов, Имена. Предикаты. Предложения. Семиологическая грамматика, Наука, Москва, 1981.
35. Сухотин, 1960 = Виктор Петрович Сухотин, Синонимика синтаксических конструкций в современном русском языке, Москва, 1960.
36. Toma, 1996 = Ion Toma, Limba română contemporană. Privire generală, Bucureşti, 1996.
37. Власова, 1982 = Юлия Николаевна Власова, Проблемы синтаксической синонимии в современном английском языке, (Докт. дисс.), Ростов-на-Дону, 1982.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog