Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

O lingvistică a „rostirii”

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XXII, 2012

Pentru tipar

Semnalăm specialiştilor preocupaţi de problemele limbajului o apariţie editorială recentă în spaţiul nostru cultural: Jesús Gerardo Martínez del Castillo, Lingvistica rostirii. Logosul semantic şi logosul apofantic, ediţie, traducere şi Cuvânt-înainte de Cristian Paşcalău, Editura Scriptor & Argonaut, Cluj-Napoca, 2011 (250 pag.). În versiunea sa originară spaniolă, cartea a fost publicată în 2004, sub titlul La lingüística del decir. El logos semántico y el logos apofántico. Spre deosebire de aceasta din urmă, versiunea românească include un Cuvânt-înainte (p. 11-17) semnat de traducător (şi care constituie – în pofida numărului cam exagerat de epitete laudative la adresa autorului şi a teoriei sale – o bună prezentare a profesorului spaniol1 şi a concepţiei lingvistice a acestuia), o Notă preliminară (p. 19) aparţinându-i tot lui C. Paşcalău şi, ca Anexă (p. 207-242), un consistent articol (de asemenea, în traducere), Lingvistica, ştiinţă umanistă, pe care J. G. Martínez del Castillo l-a publicat în spaniolă, în anul 2004. În plus, volumul beneficiază (pe coperta a IV-a) şi de o călduroasă recomandare din partea profesorului clujean Mircea Borcilă, din care mi se pare nimerit să reproduc următorul paragraf: „Cartea de faţă conturează pregnant un aport singular în cadrul mişcării actuale de afirmare a integralismului lingvistic pe plan internaţional. Profesorul spaniol Jesús Gerardo Martínez del Castillo propune, prin bogata sa activitate din ultimul deceniu, o cale distinctă în dezvoltarea ştiinţelor limbajului, pornind de la asumarea bazelor de principiu ale lingvisticii integrale ale lui Eugeniu Coşeriu, în perspectiva unei «alianţe», la nivel filozofic, cu gândirea lui Ortega y Gasset şi prin reconstrucţia, pe acest temei, a investigaţiilor disciplinare, în planul universal şi istoric al vorbirii. Lingvistica rostirii, tradusă acum, ne înfăţişează, sintetic, chiar nucleul central al acestui demers ştiinţific de mare anvergură.”.
Se cuvine să remarcăm, totodată, că Mircea Borcilă a salutat încă de la început apariţia acestei cărţi. Într-o prelegere inaugurală din 2005, vorbind despre perspectivele integralismului coşerian în lume, universitarul clujean făcea şi o caracterizare a impactului pe care l-a avut lingvistica lui Coşeriu în Spania, apreciind, printre altele, că – în ceea ce priveşte lingvistica vorbirii (skeologia) – preocupările de acest gen „par a fi revigorate, de curând, prin investigaţiile extrem de curajoase ale lui Jesús Martínez del Castillo, încununate prin cartea sa, La lingüística del decir (Lingvistica rostirii, 2004). Dacă nu mă înşel, se realizează aici, pentru prima oară, o cuprindere de ansamblu a operaţiilor primare şi universale ale vorbirii, anterioare (logic) structurării lexematice din limbile particulare.”2.
În ce constă lingvistica rostirii, aşa cum o propune lingvistul spaniol? Martínez del Castillo porneşte de la ideea (care ar reprezenta şi ea doar una dintre perspectivele posibile3) că limbajul poate fi conceput ca „intelecţiune sau proces abstract de captare şi interpretare a realităţii prin transformarea conţinutului abstras în cuvintele unei limbi” (p. 21). Această „lingüística del decir” ţine de lingvistica vorbirii: „Ea este cuprinsă în sfera lingvisticii vorbirii şi îşi propune să dezvolte această teorie despre activitatea umană a vorbirii în planul său universal şi, mai cu seamă, în planul său individual.” (p. 22). Procesul pe care îl are în vedere disciplina propusă de Martínez del Castillo este unul deosebit de complicat, el desfăşurându-se de la impulsul iniţial (esteza) şi până la expresia ultimă (logosul apofantic), trecând prin logosul semantic, rezultatul fiind actul lingvistic însuşi ca manifestare a unei intuiţii inedite a vorbitorului: „Între captarea primară a obiectului conceput ca mod de a fi pornind de la o intuiţie sensibilă sau αἴσθησις (esteză) (care survine în actul lingvistic în mintea vorbitorului) şi expresia lui în cuvintele unei limbi (elemente istorice) mediază vorbitorul ca subiect cunoscător, obiectul captat, realitatea exterioară, cea rostită anterior într-o comunitate lingvistică, tezaurul lingvistic oferit vorbitorului, forma tradiţională de concepere şi exprimare a realităţii, circumstanţele ce afectează vorbirea, contextul în care aceasta se dezvoltă şi forma individuală de exprimare a ceea ce, prin esteză, devine o intuiţie inedită orientată de o intenţie semnificativă.” (p. 22).
În consecinţă, lingvistica rostirii ar avea de analizat „elementele de gândire, de relaţionare, de captare şi de abstragere prezente în expresia lingvistică şi realizate prin mijloacele de expresie ale unei limbi. Numim respectivele elemente de gândire, de relaţionare, de captare şi de abstragere operaţii de intelecţiune sau operaţii intelective.” (p. 23).
Care sunt şi câte sunt aceste operaţii intelective? Martínez del Castillo determină nu mai puţin de şase asemenea operaţii: (1) selecţia, (2) stabilirea unei designaţii, (3) definirea unei clase sau esenţe, (4) relaţia, (5) numirea, (6) determinarea. Fiecare dintre ele este tratată într-un capitol aparte (cap. 5-10), după care autorul pune în evidenţă, la modul practic, utilitatea acestor distincţii într-un capitol special (al 11-lea), dedicat analizei adjectivului brisk (‘iute, agil, energic’) din limba engleză4.
Vom înţelege mai uşor în ce constă efortul lingvistului spaniol, dacă ne vom raporta la cele spuse de Eugeniu Coşeriu în diverse împrejurări, dar mai ales într-o prelegere susţinută la Iaşi în urmă cu două decenii, în care savantul de origine română se referea la modul în care reuşim să structurăm şi să gândim lumea cu ajutorul semnificaţiilor / semnificatelor: „Din punctul de vedere al teoriei limbajului şi a vorbirii, noi spunem că denotăm [= desemnăm, n.m. – C.M.5] lucrurile şi stările de lucruri prin semnificatele pe care ni le oferă limba, prin această reţea de posibilităţi de denotare. Deci, aplicăm limba faptelor din experienţa concretă, de fiecare dată. Înseamnă că, deşi printr-o operaţie rapidă, care se produce în mod automat când am învăţat limba, în realitate, analizăm starea de lucruri şi raportăm această stare de lucruri la un semnificat, la un conţinut de limbă. Adică ceea ce se întâmplă este exact contrariul de fiecare dată; recunoaştem că ceva corespunde unui mod de a fi pentru care avem un nume în limba noastră sau în limba pe care o vorbim.”6. Şi – ne lămureşte tot Coşeriu în mai multe locuri – operaţia conştiinţei prin care avem intuiţia unitară a unui mod de a fi, prin care cunoaştem esenţa lucrurilor (prin care se formează, deci, conceptele / semnificatele) a fost semnalată de Aristotel în tratatul De anima, 430a şi numită de către acesta nóesis tôn adiairéton („cunoaşterea indivizibilului”, pe care scolasticii o vor denumi apoi apprehensio simplex sau indivisibilium intelligentia).
J.G. Martínez del Castillo încearcă să meargă mai departe pe această linie, punând bazele unei lingvistici a rostirii prin identificarea operaţiilor intelective deja menţionate, pe care, din păcate, spaţiul nu ne permite să le prezentăm şi să le discutăm aici. În ce măsură este demersul respectiv o reuşită, aceasta o lăsăm la aprecierea specialiştilor, care vor descoperi la lectură puncte de vedere incitante şi idei (cel puţin) provocatoare. În orice caz, avem de-a face cu o carte care invită la dialog, care ne scoate din „amorţeala” celor învăţate / ştiute până acum.
O asemenea lingüística del decir i-a fost inspirată lui Martínez del Castillo de către filozoful spaniol Ortega y Gasset, ale cărui idei despre limbă / limbaj profesorul din Almería se străduieşte să le aducă în actualitate şi să le dezvolte. Cu referire la situaţia receptării şi a aplicării lingvisticii lui Coşeriu în România, profesorul Borcilă observa cândva că, şi în acest caz, „nimeni nu este profet în ţara lui”. Se pare că acelaşi lucru este valabil şi pentru Ortega y Gasset, când vine vorba de mediul spaniol, cel puţin în ceea ce priveşte ideile sale legate de problematica limbajului. Motivul? Unul asemănător: „Un español no toma en serio a otro español” (‘Un spaniol nu ia în serios un alt spaniol’)7. Este meritul lui Martínez del Castillo de a fi scos la lumină o concepţie uitată timp de o jumătate de secol.
După cum au subliniat atât Mircea Borcilă, cât şi traducătorul, Cristian Paşcalău, lingvistul spaniol se sprijină, într-o măsură (aproape) egală, pe învăţăturile acestor doi titani, Ortega y Gasset şi Eugeniu Coşeriu, care, în definitiv, fac parte din aceeaşi familie de gândire. Citate, idei, distincţii şi concepte coşeriene se găsesc la tot pasul în lucrările lui Martínez del Castillo8. La fel de bine este reprezentată şi opera lui Gasset în scrierile sale. Dacă din punct de vedere cantitativ aspectul acesta poate fi lesne cuantificat, nu la fel de uşor pot fi judecate lucrurile dintr-o perspectivă „calitativă”. Vreau să spun că este dificil de hotărât – cu privire la cartea prezentată (cel puţin) – căruia dintre cei doi maeştri îi este mai îndatorat universitarul din Almería. Am motive să cred că sunt şi elemente în această carte (şi, implicit, în această lingvistică a rostirii) cu care Eugeniu Coşeriu n-ar fi fost de acord9. Dar aşa ceva nu constituie neapărat o deficienţă a construcţiei teoretice elaborate de Martínez del Castillo. După cum se ştie, Coşeriu a cultivat întotdeauna independenţa în gândire a discipolilor săi (o libertate creatoare care acţionează, totuşi, în spaţiul delimitat de jaloane epistemologice ferme), acceptând punctele de vedere diferite ale acestora atunci când erau solid argumentate. Din păcate, nu mai este posibil ca E. Coşeriu însuşi să evalueze în vreun fel rezultatele la care a ajuns astăzi Martínez del Castillo.
Mai coşerian, poate, se arată lingvistul spaniol în articolul (plasat în Anexă) Lingvistica, ştiinţă umanistă, deşi nici de aici nu lipsesc numeroasele paragrafe în care sunt invocate ideile lui Ortega y Gasset şi cele ale lui B.L. Whorf. În acest studiu, foarte util pentru cei care vor să cunoască mersul actual al lingvisticii mondiale, Martínez del Castillo răspunde celor care, în prezentul context al unei paradigme (sau cotituri) cognitive, caută să includă lingvistica printre ştiinţele naturale, anexând-o biologiei. Modul în care lingvistul din Almería discută problema (replicile sale vizând mai ales lucrările lui Manuel Martí Sánchez) este unul just, întrucât pune accentul pe adecvarea disciplinei la obiectul de care se ocupă. De vreme ce, în esenţa sa, limbajul (ca fenomen) nu s-a schimbat de-a lungul timpului, nici statutul lingvisticii şi nici locul ei în clasificarea ştiinţelor nu au de ce să se modifice. Pe această linie, se constată că argumentarea lui Martínez del Castillo este aproape integral coşeriană. Cândva (într-o conferinţă din 1966, publicată în 1967, Das Phänomen der Sprache und das Daseinsverständnis des heutigen Menschen10), Coşeriu însuşi – fără să fi avut în vedere paradigma cognitivă, care nu exista pe atunci – demonstrase că limbajul omenesc nu a cunoscut, în trecerea vremii, transformări radicale, indicând, totodată, şi pericolele care pândesc cercetarea lingvistică, parţializările care se produc sub influenţa altor ştiinţe care investighează unele aspecte ale limbajului ş.a.m.d.
Apropiindu-mă de finalul recenziei, se cuvine să subliniez că, prin tot ceea ce a făcut şi face în domeniul lingvisticii, Jesús Gerardo Martínez del Castillo duce mai departe, cu entuziasm, învăţăturile lui Eugeniu Coşeriu. În acest sens, merită amintite, de asemenea, cele două volume de studii (apărute în 2003, respectiv 2005), Eugenio Coseriu in memoriam, îngrijite de Domnia Sa, organizarea Congresului Internaţional „Eugenio Coseriu, lingüísta entre dos siglos” (Universitatea din Almería, 5-7 octombrie 2011) şi faptul că lucrează în cadrul proiectului de cercetare Lingüística de E. Coseriu y lingüística coseriana (condus de un alt reputat discipol coşerian, Benjamin García Hernández).
Câteva cuvinte acum şi despre traducerea românească efectuată de Cristian Paşcalău. În general, aceasta curge frumos şi nu prezintă (atât cât mi-am putut da seama) deficienţe grave de traducere11. Nu este lipsit de importanţă să precizez că la revizuirea versiunii româneşti a colaborat şi Mircea Borcilă (căruia traducătorul îi mulţumeşte în nota preliminară). Poate că ar fi trebuit, totuşi, ca în traducerea citatelor coşeriene extrase din diverse lucrări să fie luate în consideraţie şi traducerile româneşti anterioare (acolo unde ele există). Pe de altă parte, se impunea ca exemplele / faptele de limbă discutate de Martínez del Castillo să fie păstrate în original (în spaniolă) şi traduse (acolo unde era cazul) în româneşte (eventual, în paranteză).
Îmi exprim însă unele rezerve faţă de echivalarea, încă din titlul cărţii, a termenului sp. decir cu rom. rostire. Se observă că traducătorul a respectat propunerea lui Mircea Borcilă, care, în 2005, tălmăcise deja titlul Lingüística del decir prin Lingvistica rostirii (v. supra). Justificarea oferită de C. Paşcalău este următoarea: „Menţionăm că am optat, în traducerea noastră, pentru termenul rostire, din două motive: primul, pentru a evita confuzia terminologică cu conceptul de spunere sau zicere (legein) la Eugeniu Coşeriu; al doilea, datorită analogiei stabilite de Constantin Noica, prin resurecţia semantică a conceptului de rostire cu conceptul grecesc de logos. În accepţiunea lui Noica, rostirea înglobează «rostuirea» sau structurarea lumii în discurs ca proces constitutiv logosului. «Rostesc ceva spune, deopotrivă: enunţ un lucru şi pun în ordine unul. Cu verbul a rosti te ridici deci la o expresivitate filozofică neaşteptată [...]. Când Adam era pus să dea nume fiecărui vieţuitor, ni se spune că le dă şi un rost, că le rosteşte întru fiinţa lor. Cu fiecare rostire potrivită se evocă acest gând, în limba noastră» (Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Eminescu, 1987, p. 25).” (p. 16).
Eu l-aş fi ales chiar pe zicere (deci Lingvistica zicerii) ca echivalent pentru decir (cu care se înrudeşte etimologic; cf. lat. dicere), în locul termenului rostire, din mai multe motive:
1. Primul argument invocat de C. Paşcalău nu este relevant. La Coşeriu „termenii” – dacă-i putem numi aşa – (şi nu conceptele!) spunere şi zicere nu sunt sinonimi (şi, ca atare, nu se poate pune disjuncţia sau între aceştia), mai ales dacă avem în vedere principiul său terminologic conform căruia trebuie să pornim de la lexicul comun / obişnuit atunci când creăm termeni ştiinţifici. Or, între «spunere» şi «zicere» relaţia ar fi una de incluziune, fiindcă – apreciază Coşeriu – în limba română semnificaţia cuvântului a spune o include pe cea a cuvântului a zice: „...rum. a zice y a spune designan la misma clase de hechos (los actos de decir), pero a zice significa «acto de decir como tal», mientras que a spune significa «acto de decir en cuanto comunicatión» (en rumano se dice X zice că... «X dice que...», pero X îmi spune că..., «X me dice que...»). [...] «a spune» incluye «a zice» exactamente de la misma manera de que «día» engloba «noche» («día» + «noche» = «día»)...”12. Vorbind despre verbul gr. légein aşa cum apare la Platon13, Coşeriu îl redă pe acesta întotdeauna prin a spune, şi nu prin a zice, iar principiul obiectivităţii ştiinţifice (preluat din dialogul Sofistul), tà ónta hòs èstin légein (transpus în germ. prin die Sachen sagen, wie sie sind, în sp. decir las cosas como son ş.a.m.d.), apare, tot în redarea românească a lui Coşeriu, în forma a spune / să spui lucrurile aşa cum sunt. Aşadar, dacă s-ar fi utilizat termenul zicere pentru decir, nu s-ar fi făcut nicio „confuzie terminologică” pe terenul lingvisticii coşeriene.
2. Efortul lui Martínez del Castillo în cartea prezentată se concentrează chiar asupra «zicerii»: cum se zice la ceva din realitate şi de ce se zice aşa sau (mai bine zis) cum (de) ajunge vorbitorul să zică la ceva într-un fel sau altul, într-o anumită împrejurare etc. Mai mult decât atât, pe linia celor spuse mai sus, atunci când se trece în planul vorbirii, se observă că lingvistul spaniol – interesat îndeosebi de logosul apofantic – analizează doar enunţuri consta(ta)tive, foarte scurte, şi nu texte propriu-zise, complexe, care să justifice o altă denumire în afara celei de zicere. De altminteri, în situaţii concrete de comunicare, vrând să desemnăm ceva, nu găsim întotdeauna cuvântul / cuvintele potrivit(e) şi ne punem întrebarea „Cum se zice la asta?” sau „Cum aş putea să zic mai bine?” etc.
3. Tocmai pentru că termenul rostire a cunoscut o „resurecţie semantică” (ba chiar şi o resemantizare) datorită scrierilor lui Constantin Noica, nu cred că este indicat să fie întrebuinţat în legătură cu ideile despre limbă şi / sau limbaj ale altcuiva. Căutând să evite o confuzie terminologică (legată de lingvistica lui Coşeriu), traducătorul riscă să cadă în alta, fiindcă termenul rostire poartă deja cu sine, în cultura română, ceva din gândirea lui Noica14. Fără îndoială, rostire sună mai bine decât zicere, este mai poetic, dar nu cred că este la fel de exact.
4. Un titlu precum Lingvistica rostirii poate induce în eroare, în primă instanţă, un specialist român, fiindcă prin rostire se înţelege frecvent ‘pronunţie’. De altfel, corifeul lingvisticii clujene, Sextil Puşcariu, ne-a lăsat, după cum se ştie, o excepţională carte de fonetică şi fonologie intitulată Rostirea (publicată postum, în 1959).
 
Note
1 Jesús Gerardo Martínez del Castillo este profesor la Universitatea din Almería (Spania), activând ca membru al Departamentului de filologie engleză şi germană al acesteia. Este, în acelaşi timp, un cercetător foarte prolific; în acest sens, amintim aici câteva dintre cărţile pe care le-a publicat până acum: La intelección, el significado, los adjetivos (1999); Benjamin Lee Whorf y el problema de la intelección (2001); Significado y conocimiento: la significación de los adjetivos subjetivos (2002); La lingüística del decir. El logos semántico y el logos apofántico (2004); Los fundamentos de la teoría de Chomsky. Revisión crítica (2006); La lingüística cognitiva. Análisis y revisión (2008); Las relaciones lenguaje – pensamiento o el problema del logos (2010); Sobre las categorías (2011). Dl prof. dr. Martínez del Castillo a avut bunăvoinţa de a-mi trimite (la începutul anului 2011) majoritatea acestor volume. Profit de prilej să-i mulţumesc încă o dată pentru generozitatea sa.
2 Mircea Borcilă, Despre contextul actual şi perspectivele integralismului, în „Limba română” (Chişinău), anul XVI, nr. 1-3, 2006, p. 46.
3 Iată şi alte perspective amintite de lingvistul spaniol la începutul cărţii sale: „Limbajul este conceput fie ca logos în sens grecesc, fie ca «metafizică a limbii» cu forme cosmice şi criptotipice [după B.L. Whorf, n.m. – C.M.] (...). O altă ipostază a limbajului rezidă în forma însăşi de concepere a realităţii, proprie unei limbi determinate, lógos semantikós (logosul semantic) al lui Coşeriu sau, altfel spus, funcţia semnificativă a limbajului ce se manifestă istoric în tezaurul de semnificate virtuale ale unei limbi oferite vorbitorilor pentru captarea fiinţei.” (p. 21).
4 Cartea conţine 11 capitole, primele patru intitulându-se astfel: 1. Introducere; 2. Logosul, λόγος-ul σημαντικός, λόγος-ul απὀφαντικός, αἴσθησις; 3. Rostirea şi vorbirea; 4. Lingvistica rostirii.
5 În general, termenul întrebuinţat de Coşeriu, ca echivalent românesc pentru sp. designación, este cel de desemnare (rareori, denotare). Profesorul Borcilă şi discipolii săi de la Cluj preferă însă, în aceste cazuri, forma designaţie.
6 Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 85-86.
7 Vezi, în legătură cu contribuţiile lui Martínez del Castillo, articolul lui Juan Manuel Maldonado, La lengua „humanizada” de Ortega y Gasset resucita después de 50 años, în „Andalucía Investiga” (7 de maio de 2007; http://www.andaluciainvestiga.com/espanol/ noticias/6/ortega_y_gasset_4257.asp).
8 De altfel, cartea Lingvistica rostirii (chiar de la ediţia sa spaniolă) poartă următoarea dedicaţie: „Lui Don Eugenio, care, deşi a plecat, ne-a lăsat moştenire ideile sale, trăind astfel printre noi şi luminându-ne în continuare existenţa”.
9 Iată câteva chestiuni în cazul cărora am constatat diferenţe de viziune: felul în care înţelege Martínez del Castillo conceptul (coşerian) de «semnificat» nu concordă în totalitate cu modul în care îl vedea, într-adevăr, Coşeriu (în acest sens, pentru unele critici, vezi Dumitru Cornel Vîlcu, Orizontul problematic al integralismului, Editura Argonaut & Scriptor, Cluj-Napoca, 2010, p. 57 şi Cristinel Munteanu, Pentru o justă înţelegere a conceptului de «semnificat» la Eugeniu Coşeriu, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Tom LI (2011), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 264-266); de asemenea, logosul apofantic, aşa cum este prezentat de lingvistul spaniol, nu corespunde decât parţial celui teoretizat de Coşeriu (care interpretase lógos-ul apophantikós, într-un exemplar efort hermeneutic, pornind direct de la Aristotel şi luând în calcul şi ceilalţi logoi „discursivi” descoperiţi în opera acestuia: cel po(i)etic şi cel pragmatic). În plus, Coşeriu lega intuiţia „semnificativă” primară a vorbitorului de conceptul aristotelic nóesis tôn adiairéton, şi nu de αἴσθησις (esteză), un concept aristotelic şi acesta, pe care Martínez del Castillo l-a preluat (la „mâna a doua”) de la Gasset; nóesis tôn adiairéton apare la del Castillo doar o dată, într-un citat coşerian (vezi p. 139, notă de subsol), fără ca lingvistul spaniol să dovedească vreun moment că i-ar fi înţeles importanţa (într-o formă extinsă, citatul cu pricina figurează şi în articolul-anexă, la p. 234, dar, iarăşi, respectivul concept nu primeşte atenţia meritată). În acelaşi timp, trebuie subliniat că E. Coşeriu nu a agreat niciodată ideile lingvistice ale lui B.L. Whorf (la care Martínez del Castillo apelează frecvent) despre o „metafizică a limbii”, criticând necruţător teoria acestuia (mai ales în studiul Naturbild und Sprache; vezi şi Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 108).
10 Vezi, acum, versiunea românească, Limbajul şi înţelegerea existenţială a omului actual [1967], în Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009, p. 135-160.
11 Există, desigur, şi unele stângăcii. Să se compare, de pildă, originalul spaniol: „Desde el λόγος απὀφαντικός llegamos al λόγος σημαντικός, pero no viceversa. El primero es secundario, es una determinación del segundo, que es el que es esencial al lenguaje.” (Martínez del Castillo, 2004, p. 18). „De la logosul apofantic ajungem la logosul semantic, dar nu şi invers. Primul este şi al doilea (sic!), este o determinare a celui din urmă, o determinare a esenţei limbajului.” (p. 31). Ar fi trebuit (conform ideii urmărite de autor) redat astfel: „Cel dintâi [în ordinea dată de Martínez del Castillo] este secundar [adică nu este primar / esenţial, cum este logosul semantic], este o determinare a celui de-al doilea, care reprezintă ceea ce este esenţial în limbaj”.
12 Eugenio Coseriu, Principios de semántica estructural, Editorial Gredos, Madrid, 1977, p. 132-133.
13 Vezi E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, p. 17, unde se precizează (cu referire şi la Sophistes) că Platon făcuse „o deosebire clară între două funcţiuni fundamentale ale limbajului, aceea de a numi (όνομάζειν) şi aceea de a spune ceva (λέγειν). Un cuvânt văzut doar ca όνομάζειν nu este nici adevărat, nici fals; adevărat sau fals poate fi doar un enunţ întreg, adică vorbirea ca λέγειν; nu «numitul» poate fi adevărat sau fals, ci numai «spusul»”.
14 O (firavă) apropiere de Noica s-ar justifica, întrucâtva, doar dacă am ţine seama de faptul că Martínez del Castillo agreează ideea unei „metafizici a limbii”, idee susţinută de B. L. Whorf. Şi Constantin Noica a căutat o „filozofie” în limba română, o „rostire filozofică românească”, vorbind despre profunzimile unor cuvinte precum fire, zidire etc. Coşeriu a făcut critica acestui gen de preocupări, cu referire la scrierile lui Noica, în cartea-interviu, Lingvistica integrală, p. 105-108 (v. supra, una dintre note), respingând de plano o asemenea concepţie: „Limbajul, ca atare, nu e filozofie, ci e cunoaştere, totdeauna, numai intuitivă.” (op. cit., p. 105).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog