Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SOCIOLINGVISTICĂ

Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă pentru analiza limbilor în contact

Gheorghe MOLDOVANU

Alte articole de
Gheorghe MOLDOVANU
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

1. Introducere
Oricine îşi propune să examineze coexistenţa limbilor în contact se confruntă în mod inevitabil cu probleme de ordin conceptual şi terminologic legate, în primul rând, de confuzia termenilor şi conceptelor de bilingvism şi diglosie. Considerate, din punct de vedere etimologic, sinonime (Jardel, 1979, p. 27; Rafitoson, 1996, p. 271), aceste două noţiuni şi-au extins semnificaţia, evoluând pe căi diferite. Deşi în literatura sociolingvistică actuală se observă tendinţa de operare a unei distincţii din ce în ce mai clare dintre conceptele luate în discuţie, specialiştii nu au ajuns la o părere unanimă.
Dat fiind faptul că analiza dinamicii limbilor în contact nu va fi înţeleasă just fără o precizare prealabilă a accepţiunii în care vor fi folosiţi termenii bilingvism şi diglosie şi fără o circumscriere exactă a noţiunilor teoretice şi a realităţilor lingvistice acoperite de aceştia, vom prezenta, în cele ce urmează, poziţia teoretică pe care ne situăm şi din a cărei perspectivă ne vom referi la politica şi realitatea lingvistică din Republica Moldova. La rândul său, delimitarea clară a conceptelor sus-numite ne va permite să aruncăm o rază de lumină asupra noţiunii de conflict lingvistic.
 
2. Bilingvism şi diglosie
Actualmente, în literatura de specialitate se face simţită tendinţa de a utiliza termenul bilingvism în cazul în care este vorba de limbă ca obiect de studiu (Charpentier, 1982, p. 65), în timp ce termenul diglosie apare cu precădere în studiile sociolingvistice (Ibidem; Rafitoson, 1996, p. 271).
 
2.1. Bilingvismul: un comportament
Înscrierea problemelor bilingvismului în curentul actual al reflecţiilor şi preocupărilor care privesc relaţiile complexe dintre limbă şi societate a reanimat discuţiile consacrate fenomenului sus-numit (Tabouret-Keller, 1982). Astfel, s-a menţionat că bilingvismul poate fi abordat dintr-o multitudine de puncte de vedere, care reprezintă discipline autonome (Tabouret-Keller, 1972, p.305-310; Mackey, 1968, p. 554-584).
Bibliografia internaţională consacrată problemelor bilingvismului este destul de bogată şi reuneşte investigaţii întreprinse, de regulă, izolat, din mai multe perspective: cea strict lingvistică (vezi şi Weinreich, 1953), cea psihologică şi psiholingvistică (vezi şi Fishman, 1971 a, p.87), cea sociologică şi sociolingvistică (vezi şi Kloss, 1966, p.14; Martinet, 1982, p. 13).
Astfel, în cazul în care cercetătorul privilegiază perspectiva lingvistică, bilingvismul este analizat prin prisma contactelor dintre limbi, adică prin prisma interferenţei1, fenomen care îşi găseşte reflectare în vorbirea persoanelor bilingve. Aceasta, pentru că „bilingvism is not a phenomenon of language; it is a characteristic of its use. It does not belong to the domain of language but of parole” (Mackey, 1968, p. 554).
Interferenţa poate să se manifeste la nivelul subsistemului fonologic, morfologic, semantic, lexical şi chiar gramatical (Weinreich, 1953; Mackey, 1968, p. 569-583). De aici, apare necesitatea distincţiei între interferenţă cafenomen al vorbiriişi împrumut lingvistic ca „parte integrantă a structurii limbii” (Haugen, 1956, p. 40), interferenţa având un caracter individual şi aleatoriu, iar împrumutul – un caracter sistemic. H. Kloss sublinia, totodată, că interferenţa depinde într-o mare măsură de distanţa lingvistică dintre idiomurile2 respective (Kloss, 1966, p. 16).
Fenomenul bilingvismului poate fi analizat şi din punctul de vedere al pedagogiei. Dacă termenul bilingvism se utilizează, de exemplu, în sintagma bilingvism preşcolar,este clar că fenomenul în cauză se analizează dintr-o perspectivă psihologică şi pedagogică. O definiţie a bilingvismului din perspectiva psiholingvistică se întâlneşte în lucrările clasice şi în dicţionare (vezi şi Bloomfield, 1933, p. 56; Haugen, 1953, p. 7; Marouzeau, 1951)3. În acest caz, bilingvismul trebuie înţeles ca un tip de comportament al individului, care presupune cunoaşterea şi utilizarea alternativă a cel puţin două limbi.
Referindu-se la geneza bilingvismului, specialiştii fac distincţie între individul care a studiat două limbi simultan şi cel care a studiat o a doua limbă (limba secundă) după însuşirea unei prime limbi (limba primară), aceasta fiind, de regulă, limba maternă. Din acest punct de vedere, primul va fi considerat bilingv, iar al doilea diglot (Jardel, 1979, p. 26). Bilingvul utilizează, cu măiestrie, ambele coduri lingvistice, pe când diglotul manipulează, cu mai multă uşurinţă, limba maternă. În funcţie de gradul de cunoaştere şi de utilizare a sistemelor lingvistice respective de către locutori, bilingvismul poate fi activ (ambele idiomuri sunt atât înţelese, cât şi utilizate efectiv) sau pasiv (unul dintre coduri este numai înţeles, fără să fie utilizat).
În funcţie de originea sa, bilingvismul poate fi repartizat în trei categorii (cf. Kloss, 1966, p.14): natural (rezultat al căsătoriilor mixte ori al contactului cu alte popoare – în localităţi multilingve şi / sau în apropierea frontierelor care despart două arii lingvistice distincte); voluntar (dobândit din dorinţa indivizilor, în general, fără să existe condiţiile expuse mai sus) şi decretat ( impus la nivelul comunităţii lingvistice împotriva dorinţelor cetăţenilor). Aceasta a fost politica promovată de Rusia ţaristă faţă de basarabeni, de Germania, înainte de 1914, faţă de polonezi, de Ungaria, înainte de 1914, faţă de minorităţile nemaghiare, de imperiul sovietic faţă de popoarele neruse.
În fine, bilingvismul poate fi abordat în perspectivă sociolingvistică. Din acest punct de vedere, bilingvismul ca formă de manifestare a unei realităţi sociale este examinat la nivelul comunităţii şi nu la cel al individului. În cazul bilingvismului colectiv (social), funcţionarea limbilor în contact este determinată de anumite categorii socioculturale şi politice.
Dintr-o perspectivă sociologică asupra idiomurilor utilizate în cadrul fenomenului de bilingvism, s-a precizat că rareori acestea deţin, în comunitatea lingvistică dată, un statut identic. H. Kloss (Kloss, 1966, p. 14) propune următoarea ierarhizare a idiomurilor în contact dintr-o societate, luând drept criteriu de analiză statutul legal al acestora: idiomuri oficiale, neoficiale acceptate şi neoficiale proscrise. Corelând apoi prestigiul sistemelor sociocomunicative cu aspiraţiile bilingvilor care le-au adoptat, autorul relevă existenţa unui bilingvism de promovare şi a unuia de concesie (idem, p. 16). Ultimul apare acolo unde vorbitorii unei limbi de circulaţie largă pe plan internaţional sunt obligaţi să înveţe limba de mai mic prestigiu a concetăţenilor lor, care trebuie să înveţe prima limbă pentru a-şi asigura bunăstarea personală.
Bilingvismul poate constitui un fenomen accidental (particular) sau curent (oficializat) în cadrul unei comunităţi lingvistice sau al grupului considerat. Bilingvismul oficializat nu presupune însă ca toţi vorbitorii, aparţinând comunităţii respective, să fie bilingvi. Existenţa persoanelor bilingve într-o anumită comunitate presupune existenţa a două grupuri lingvistice distincte în sânul comunităţii respective şi nicidecum a unei singure comunităţi bilingve.
Fiind determinat de nevoile de comunicare între membrii comunităţii, bilingvismul este justificat în măsura în care, în comunitatea dată, există persoane monolingve. După cum a remarcat W. Mackey, „A self-sufficient bilingual community has no reasons to remain bilingual, since a closed community in which everyone is fluent in two languages could get along just as well with one language” (Mackey, 1968, p. 554).
Prin urmare, contrar unor opinii destul de răspândite despre bilingvismul armonios din fosta U.R.S.S. (Швейцер, 1977, p.118-119; Исаев, 1982, p. 155-160; Губогло, 1979), putem afirma că bilingvismul social (Weinreich, 1953) are întotdeauna un caracter parţial şi asimetric, manifestându-se la nivelul unui grup de vorbitori, şi nicidecum un caracter total, înglobând întreaga comunitate lingvistică. Aceasta, în primul rând, pentru că statutul social şi prestigiul limbilor în contact nu este niciodată identic. Drept ilustrare poate servi chiar bilingvismul social din fostul imperiu sovietic, unde doar vorbitorii limbilor locale erau bilingvi. Rezultatul politicii lingvistice de promovare a bilingvismului oficializat este faptul că doar 3% de ruşi cunoşteau, în afară de rusă, limba unei alte naţiuni din U.R.S.S.; în acelaşi timp, 43% de neruşi erau bilingvi, cea de-a doua limbă vorbită de ei fiind rusa (Lapierre, 1988).
După părerea noastră, noţiunea de bilingvism social trebuie examinată cu multă precauţie. Bilingvismul social, revendicat adesea de statele care doresc să-şi etaleze liberalismul lingvistic sau de grupurile lingvistice dominate care revendică dreptul lor la supravieţuire, întruneşte, de fapt, toate caracteristicile proprii unei situaţii de diglosie. Se pare că bilingvismul social, în genere, nu este un fenomen valabil în societatea modernă (vezi şi Kremnitz, 1980, p. 93-112).
Aşadar, abordarea în perspectivă sociologică a bilingvismului social a pus în evidenţă, în mod deosebit, ierarhizarea funcţională a idiomurilor utilizate (ierarhizare realizată pe baza diferenţei de statut sociocultural al acestora). Pentru a desemna această diferenţiere funcţională din repertoriul verbal al comunităţii naţionale s-a recurs la conceptul şi termenul de diglosie.
 
2.2. Diglosia: o situaţie socială
Termenul diglosie a fost utilizat pentru prima dată în lingvistică de elenistul francez J. Psichari (Psichari, 1928) pentru a caracteriza situaţia sociolingvistică din Grecia unde se făcea o diferenţiere clară între greaca scrisă şi greaca vorbită, aceasta din urmă fiind considerată de purişti o limbă vulgară. Din aceeaşi perspectivă, J. Psichari a descris situaţia de diglosie dintre franceza normativă şi franceza populară.
Conceptul de diglosie a intrat în vocabularul lingviştilor, iar mai apoi, cu precădere, în cel al sociolingviştilor, după ce Ch. Ferguson a caracterizat şi a definit acest fenomen ca o situaţie lingvistică relativ stabilă, „...in which, in addition to the primary dialects of the language [(...)], there is a very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety, the vehicle of a large and respected body of written literature, [...], which is learned largely by formal education and is used for most written and formal spoken purposes but is not used by any sector of the community for ordinary conversation” (Ferguson, 1959, p. 336).
Ch. Ferguson a reluat acest termen şi l-a utilizat, după cum se vede din definiţia de mai sus, pentru a descrie situaţia lingvistică în care două varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi se folosesc pentru comunicarea în interiorul unei comunităţi naţionale, fiecare dintre ele având funcţii specifice şi statute sociale diferite. Una dintre varietăţi (varietatea înaltă, H[igh]) are un statut social superior, în virtutea cărui fapt este utilizată în comunicarea oficială, iar cealaltă – un statut social inferior (varietatea joasă, L[ow]) (Ferguson, 1959, p. 336 şi urm.), fiind utilizată în comunicarea informală.
Definiţia diglosiei dată de Ch.Ferguson pune, în special, accentul pe noţiunea de inegalitate a idiomurilor în contact (subl. noastră), deşi trăsăturile specifice preconizate pentru diagnosticarea unei situaţii de diglosie se împart în două categorii:
– trăsături lingvistice care fac trimitere la noţiunea de înrudire genetică a limbilor sau la noţiunea de varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi. Natura divergenţelor între cele două idiomuri justifică distincţia între varietatea înaltă şi varietatea joasă, varietatea înaltă având o structură sintactică şi morfologică mai complexă, un lexic mai bogat, în special, în domeniul tehnico-ştiinţific, etc.;
– trăsături sociolingvistice care ţin de inegalitatea socioculturală susceptibilă să se manifeste sub diverse forme şi care justifică o dată în plus opoziţia între varietatea înaltă şi varietatea joasă: inegalitatea frecvenţei de utilizare, inegalitatea statutului social, inegalitatea modului de însuşire etc.
Trăsăturile definitorii propuse de Ch. Ferguson (complementaritatea funcţională, standardizarea, prestigiul, stabilitatea, modul de însuşire, patrimoniul literar şi distanţa lingvistică) au avantajul de a prezenta o viziune simplă şi, prin urmare, atrăgătoare asupra diglosiei: o situaţie sociolingvistică clară, stabilă şi armonioasă. Realitatea lingvistică însă, de cele mai multe ori, este diferită: situaţii lingvistice asemănătoare celor descrise de Ch. Ferguson se întâlnesc extrem de rar.
Cu alte cuvinte, deşi definiţia diglosiei propusă de Ch. Ferguson este de o utilitate evidentă pentru sociolingvistică, ea are un caracter restrictiv şi nu acoperă întreaga complexitate a cazurilor de diglosie. Pornind de la elementele esenţiale din definiţia dată de lingvistul american, mulţi sociolingvişti (Gumperz, 1964, p. 37-53; Fishman, 1967, p.29-38; Fishman, 1971 a, p.87 şi urm.) au extins totuşi domeniul de cuprindere al acestui concept şi asupra situaţiilor în care limbile în contact sunt idiomuri înrudite sau chiar complet diferite.
Ca rezultat al modificărilor efectuate de J. Fishmam (Ibidem), aria de utilizare a noţiunii de diglosie s-a lărgit în mod considerabil. Din acest moment, termenul bilingvism a început să fie folosit în tandem cu acela de diglosie. Sinonimia etimologică a celor doi termeni şi incapacitatea celui de-al doilea de a indica prin forma sa internă şi structura sa morfologică (cf.:di-glossia) inegalitatea de statut social a idiomurilor utilizate de o manieră alternativ-complementară au generat numeroase confuzii şi ambiguităţi printre specialişti.
După numeroase studii consacrate diverselor forme de manifestare a bilingvismului şi diglosiei, J. Fishman a reuşit să surprindă esenţa distincţiei dintre aceste două concepte, afirmând că bilingvismul este un fenomen legat de adaptabilitatea lingvistică, pe când diglosia este în directă relaţie cu distribuţia socială a funcţiilor limbilor în contact (Fishman, 1971 b, p. 295). Autorul a propus o diferenţiere strictă între cele două fenomene, menţionând că bilingvismul este un fapt individual care ţine de domeniul psihologiei şi psiholingvisticii, pe când diglosia este un fenomen social care intră sub incidenţa sociolingvisticii (Fishman, 1971 a, p. 87). Recurgând la toate combinaţiile posibile între diglosie şi bilingvism, J. Fishman obţine patru tipuri de situaţii pe care le-a inclus în faimosul său tabel: 1)diglosie şi bilingvism, 2)bilingvism fără diglosie, 3) diglosie fără bilingvism, 4) nici bilingvism, nici diglosie (Ibidem).
Este important să menţionăm că odată cu extinderea ariei de utilizare a diglosiei, cele şapte trăsături definitorii propuse de Ch. Ferguson au pierdut o bună parte din forţa lor explicativă, ceea ce a diminuat capacitatea noţiunii în cauză de a diferenţia şi a descrie cu claritate diverse tipuri de situaţii lingvistice (vezi şi Tollefson, 1983, p. 8; Pauwels, 1987, p 356; Berruto, 1987, p.57 şi urm.). În plus, tabelul propus de J. Fishman nu ţine cont de situaţiile conflictuale din societate, de dinamica schimbărilor sociale, de faptul că tipul de diglosie se schimbă odată cu schimbările intervenite în tipul de relaţii sociale. Insistând, mai ales, asupra diferenţierii funcţiilor atribuite idiomurilor în contact, modificările conceptului de diglosie propuse de J. Fishman trec cu vederea faptul că aceste funcţii au un prestigiu social diferit.
De aceea, nu este de mirare că noţiunea de diglosie, utilizată pe larg de sociolingviştii americani, a suscitat o serie de controverse printre lingviştii francezi. De exemplu, A. Martinet este destul de reticent faţă de utilizarea termenului diglosie, deoarece, în opinia lingvistului, „Il y a tant de possibilités diverses de symbiose entre deux idiomes, qu’on peut préférer conserver un terme comme bilinguisme qui les couvre toutes, plutôt que de tenter une classification sur la base d’une dichotomie simpliste” (Martinet, 1969, p. 148-149).
În pofida acestei rezerve a unui lingvist cu renume, termenul diglosie s-a încetăţenit puţin câte puţin în sociolingvistica internaţională, deoarece el adaugă o dimensiune sociologică (subl. noastră) conceptului de bilingvism, asociind astfel, de o manieră strânsă, limba şi societatea. Efectiv, diferenţierea funcţiilor idiomurilor în contact, determinată, la rândul ei, de diferenţierea prestigiului social al acestora, este în relaţie direct proporţională cu statutul social al membrilor comunităţii lingvistice naţionale. În alţi termeni, însuşirea şi utilizarea unui anumit idiom conferă unui individ (grup) un prestigiu superior, care, pe termen lung, exercită o influenţă asupra statutului social al acestuia. Viceversa, grupul superior din punct de vedere social este în acelaşi timp superior şi din punct de vedere lingvistic. Luând în considerare această relaţie, una din preocupările sociolingviştilor devine analiza relaţiei limbă dominantă– limbă dominată (Couderc,1976) şi a conflictelor pe care le poate genera această relaţie.
Din această perspectivă, pentru diagnosticarea unei situaţii de diglosie, trăsăturile definitorii de ordin lingvistic, cum ar fi, de exemplu, înrudirea genetică a idiomurilor în contact, gradul de standardizare al acestora etc. (Ferguson, 1959, p. 336), sunt lipsite de relevanţă şi capătă statut de criteriu auxiliar. Dimpotrivă, criteriul sociologic (statutul social diferit al idiomurilor în contact) se deplasează în prim plan şi joacă un rol determinant pentru caracteristica fenomenului în chestiune. Astfel, conform unei opinii destul de răspândite (vezi şi Ninyoles, 1969; Couderc, 1974), pentru identificarea şi definirea unei situaţii de diglosie, criteriul intercomprehensiunii nu este pertinent; important este ca membrii comunităţii lingvistice naţionale să atribuie, pe scara valorilor, în mod oficial sau neoficial, un statut diferit idiomurilor în contact.
O atare abordare a diglosiei semnifică o abandonare a terminologiei pur descriptive şi statice utilizată în sociolingvistica americană. Preocupată de dezvăluirea tensiunilor interne care se ascund după paravanul cuvintelor, analiza sociolingvistică modernă a fenomenului respectiv capătă o dimensiune profundă şi responsabilă. Prin prisma acestei analize, problemele legate de limbă nu sunt examinate doar din punct de vedere lingvistic. Rolul central în această analiză se atribuie locutorilor limbii, luând în considerare situaţia sociopolitică în care limba dată este vorbită.
După cum se vede, disocierea bilingvismului şi a diglosiei nu este o simplă problemă de stabilire a unei preferinţeterminologice. Redefinirea conceptului de diglosie care s-a conturat şi s-a cimentat în contextul luptei unor grupuri lingvistice pentru emanciparea socială, politică şi lingvistică înseamnă introducerea unei dimensiuni noi, a celei de dominaţie, la nivelul comunităţii naţionale, a unei limbi A asupra unei limbi B (vezi şi Couderc, 1974). Cu alte cuvinte, identificarea şi analiza diglosiei în această accepţiune este legată, în mod obligatoriu, de examinarea fenomenului social de dominaţie-subordonare.
 
3. Diglosie şi conflict lingvistic
Pornind de la definiţia revizuită a diglosiei, lingvistul de origine catalană L. Aracil (Aracil, 1965) a introdus în circuitul ştiinţific conceptul de conflict lingvistic, reluat ceva mai târziu de R. Ninyoles (Ninyoles, 1969) într-o lucrare devenită clasică. Deşi termenul conflict lingvistic fusese utilizat anterior de B. Terracini (Terracini, 1957) şi E. Haugen (Haugen, 1966), conceptualizarea lui s-a conturat odată cu apariţia lucrărilor lui L. Aracil şi ale lui R.Ninyoles, dar, mai ales, la Congresul Culturii Catalane (1975-1977).
În opinia sociolingviştilor catalani, conflictul lingvistic este un fenomen complex care înglobează şi diglosia. După cum s-a menţionat la Congres, „conflictul lingvistic apare atunci când se confruntă două limbi cu statut politic net diferenţiat, una fiind dominantă (statut oficial, utilizare în viaţa publică), iar cealaltă dominată. Formele de dominaţie pot fi diverse: de la cele vădit represive [...] – la cele tolerante pe plan politic şi a căror putere represivă este, în principal, de natură ideologică [...]” (Congrés de Cultura Catalana, 1978, vol. I, p. 13) (traducerea ne aparţine). Această definiţie a conflictului lingvistic nu numai pune în evidenţă relaţia dintre situaţia socială şi situaţia lingvistică, dar şi insistă asupra faptului că situaţia lingvistică depinde, în mare măsură, de situaţia socială. Cu alte cuvinte, co-variaţiile observabile între situaţia socială şi situaţia lingvistică sunt condiţionate, în general, de fenomene sociale.
În această accepţiune, noţiunea de conflict lingvistic poate fi aplicată cu referire la orice comunităţi lingvistice diferite care coabitează în cadrul unei formaţiuni statale din momentul în care una dintre aceste comunităţi are, de facto sau de jure, vreun oarecare privilegiu asupra altor comunităţi. Practic, nici unul dintre statele moderne nu este în măsură să evite o atare situaţie, cel puţin pe o anumită porţiune a teritoriului său, cu atât mai mult cu cât o situaţie stabilă din punct de vedere juridic poate deveni instabilă din punct de vedere social, din cauza unor schimbări, în aparenţă, minore.
Conflictul lingvistic poate fi latent sau acut, în dependenţă de condiţiile politice, sociale şi culturale (Ibidem). Astfel, timp de mai multe secole, datorită nivelului relativ scăzut de centralizare a formaţiunilor statale, gradului neînsemnat de participare a maselor la gestiunea statului, atribuirii de competenţe în materie de guvernare administraţiilor locale, situaţiile de conflict lingvistic erau mascate. De exemplu, înlocuirea limbii celtice cu limba latină în provinciile din Galia s-a operat, pe parcursul mai multor secole, aproape neobservat de populaţia autohtonă, în pofida unei exterminări parţiale a acesteia. Odată cu creşterea nivelului de centralizare a statelor moderne, dominaţia lingvistică devine vădită şi provoacă rezistenţa vorbitorilor limbii dominate. Cu atât mai mult cu cât diglosia semnifică o dublă injustiţie: dominarea unei limbi de către o altă limbă şi, deseori, denegarea identităţii naţionale a unui popor. Nu întâmplător procesul de renaştere naţională în Republica Moldova a fost marcat de dorinţa populaţiei autohtone de a-şi redefini propria identitate.
După cum arată practica lingvistică internaţională, situaţia de diglosie relativ stabilă, unde fiecare limbă are o anumită (anumite) funcţie (funcţii) şi, în virtutea cărui fapt, o anumită poziţie în comunitatea lingvistică naţională, poate să evolueze în două direcţii posibile: 1) eliminarea limbii dominate de limba dominantă (substituirea) şi 2) emanciparea limbii dominate având drept rezultat dispariţia din uz a limbii dominante (normalizarea) (Aracil, 1965; Ninyoles, 1969; Bernardó, 1976; Vallverdu, 1979a). Drept exemple de normalizare pot servi succesele obţinute de limbile maghiară şi cehă în statele respective în raport cu germana, pe când substituirea poate fi ilustrată pe baza limbilor cornică şi dalmată care au fost total asimilate de engleză şi sârbo-croată.
Este evident că noţiunea de conflict lingvistic implică prezenţa anumitor contradicţii între limbile în contact. După cum a fost menţionat supra, aspectele strict lingvistice ale conflictului pot avea drept rezultat una dintre cele două soluţii finale: fie substituirea, fie normalizarea. La rândul său, conflictul lingvistic nu reprezintă decât o faţetă a unui conflict social mult mai complex, limba fiind simbolul unui comportament social. Prin urmare, chiar dacă, de-a lungul timpului, protagoniştii conflictului social şi lingvistic se schimbă, situaţia de conflict persistă şi are tendinţa să se reproducă în noile condiţii.
În această ordine de idei, apare întrebarea firească dacă orice situaţie de diglosie generează, în mod obligatoriu, conflictul lingvistic. Sociolingviştii care estimează că există două tipuri de diglosie – diglosie neutră şi diglosie conflictuală – răspund negativ la această întrebare. Conform opiniei acestora, în situaţia de diglosie neutră conflictul lingvistic este neutralizat la nivel ideologic şi, prin urmare, nu este un indicator al tensiunilor sociale reale (Vallverdu, 1979 b, p. 21).
Deşi exemplul Elveţiei propus de F. Vallverdu pare să susţină această teză, noi considerăm că nici acest tip de diglosie nu poate fi conceput în afara schemei conflictuale. Sigur, în cazul diglosiei neutre nu este vorba de un conflict vădit, dar, mai curând, de un anumit raport de forţe care s-a instaurat (provizoriu) şi care poate suferi schimbări odată cu înteţirea tensiunilor sociale sau sub influenţa unor factori din exterior. Astfel, sunt cunoscute tendinţele de elvetizare a germanei din Elveţia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, diglosia elveţiană funcţionează conform unor reguli destul de riguroase, care nu pot fi încălcate. Aceasta înseamnă că utilizarea idiomurilor în contact este strict determinată din punct de vedere social şi că nerespectarea acestor norme nu este deloc inofensivă. Din punctul nostru de vedere, această diglosie neutră este bazată pe un echilibru destul de instabil numit şi „echilibru parţial” (Aracil, 1965, p. 5), care se poate modifica destul de repede.
Una dintre particularităţile teoriei catalane a conflictului lingvistic constă în faptul că acest concept a fost elaborat nu numai ca instrument de analiză, dar şi ca mijloc de revendicare a drepturilor comunităţii lingvistice catalane. Noi nu vom critica această luare de atitudine, întrucât considerăm că ştiinţa nu poate fi cu adevărat neutră. Am menţionat acest lucru doar în măsura în care vom încerca să extrapolăm conceptul de conflict lingvistic şi asupra altor situaţii lingvistice. În acest scop, o formulare mai generală a acestui concept pare să fie necesară.
Aşadar, după părerea noastră, unul dintre avantajele conceptului de conflict lingvistic în comparaţie cu cele de bilingvism şi diglosie constă în faptul că primul nu se mărgineşte la simpla constatare a diferenţei funcţionale a idiomurilor vorbite în cadrul unei formaţiuni statale, ci ţine cont şi de diferenţa de statut şi de prestigiu al acestora. Astfel, noţiunile de limbă dominantă şi limbă dominată, care apar sporadic în unele publicaţii asupra diglosiei (Couderc, 1976), devin noţiuni centrale în definiţia conflictului lingvistic. În acelaşi timp, neutralitatea afişată de sociolingviştii americani nu mai este posibilă: conflictul lingvistic tinde spre una din cele două soluţii finale, toate celelalte situaţii bazându-se pe echilibre instabile. Un alt avantaj al teoriei conflictului lingvistic rezidă în dinamizarea conceptelor statice propuse de Ch. Ferguson şi J.Fishman: diglosia este un fenomen extrem de dinamic care, de cele mai multe ori, nu poate fi explicat decât din punct de vedere istoric, întrucât limbile implicate constituie fie nişte poli de atracţie, fie nişte poli de respingere.
Pe de altă parte, se creează impresia că noţiunea de funcţie (care este capitală în acest context) este uneori subapreciată în cadrul acestei teorii. Astfel, într-o societate monolingvă funcţia limbii este clară: comunicarea globală (în orice situaţie posibilă). În societăţile bi- şi / sau plurilingve, în afara funcţiei de comunicare, putem desprinde şi funcţia de diferenţiere, fiecare idiom îndeplinind doar parţial funcţia comunicativă globală. Din acest punct de vedere, o limbă va continua să fie utilizată de locutorii săi atât timp cât ea va deţine o parte din funcţia comunicativă globală. Începând cu momentul când această funcţie este pierdută, limba în chestiune riscă să dispară. De aceea, păstrarea anumitor funcţii comunicative constituie o condiţie primordială pentru supravieţuirea limbilor dominate.
 
Concluzii
Pe baza celor expuse mai sus, putem afirma aşadar că realităţile desemnate prin termeniibilingvism, diglosie şi conflict lingvistic sunt diferite. Drept criteriu de diferenţiere a acestor fenomene poate servi modelul de analiză cu intrare dublă individual-social.
Bilingvismul este un tip de comportament al individului care utilizează alternativ, în cadrul comunităţii lingvistice, din necesităţi efective de comunicare, două idiomuri diferite. Din perspectiva bilingvismului, comutarea de la un cod la altul nu are, în mod necesar, o semnificaţie social-contextuală. Multe dintre schimbările de cod (de la o limbă la alta) pot fi considerate ca funcţionând în variaţie liberă. Sub incidenţa bilingvismului, întră şi comutările care ţin strict de raţiuni psihologice şi / sau personale: dorinţa vorbitorului de a spori expresivitatea enunţului, stări emoţionale specifice etc. În această viziune, bilingvismul constituie obiectul de studiu al lingvisticii şi psihopedagogiei.
Diglosia este un fenomen social care se bazează pe inegalitatea de statut social al idiomurilor în contact. Eaimplică prezenţa unor contradicţii între limbi, care generează conflictul lingvistic. Diglosia ca sursă de conflict poate avea drept rezultat două soluţii posibile: substituirea sau normalizarea. Identificarea şi analiza diglosiei este legată de examinarea fenomenului social de dominaţie-subordonare. Dimensiunea socială a noţiunii de diglosie a contribuit la încetăţenirea în sociolingvistică a acestui concept care devine din ce în ce mai operaţional.
Diglosia şi conflictul lingvistic sunt noţiuni similare. Avantajul conceptului de conflict lingvistic în comparaţie cu cel de diglosie constă în faptul că noţiunile de limbă dominantălimbă dominată devin elementele centrale de analiză.
 
Referinţe bibliografice
1. Aracil, L. V., Conflit linguistique et normalisation linguistique dans L’Europe nouvelle, Nancy, 1965.
2. Bloomfield, L., Language, New York: Holt, 1933.
3. Bernardó, D., Catalogne-Nord: le traumatisme de la coupure, în Pluriel débat, 1976, n. 7, p. 5-27.
4. Berruto, G., Lingua, dialetto, diglossia, dilalìa, în Holtus, G.; Kramer, J. (eds.), Festschrift für Zarko Muljacic, Romania et Slavia Adriatica, Hamburg: Helmut Buske Verlag, 1987, p. 57-81.
5. Congrés de Cultura Catalana, Resolucions, Vol. I-III, Barcelona, 1978.
6. Charpentier, J-M., Quand et où parler du bilinguisme et de diglossie? Le problème des pidgins et des patois quasi assimilés dans le cas du bichelamar de Vanouatou (ex-Nouvelles-Hébrides) et du patois francisé du Poitou, în La linguistique, 1982, vol. 18, n. 1, p. 65-84.
7. Couderc, Y., D’après Ninyoles, Idioma i prejudici, le problème linguistique en Occitanie, în Cahier du Groupe de recherches sur la diglossie Franco-Occitane, Montpellier, 1974, n. 1, p. 1-15.
8. Couderc, Y., A propos du francitan, în Cahier du Groupe de recherches sur la diglossie Franco-Occitane, Montpellier, 1976, n. 3, p. 1-17.
9. Ferguson, Ch. A., Diglossia, în Word, 1959, vol. 15, n. 2, p. 325-340.
10. Fishman, J. A., La sociolinguistique, Bruxelles, Labor, Paris, Nathan, 1971 a.
11. Fishman, J. A., The sociology of language: an interdisciplinary social science approach to language in society, în Fishman, J. A. (ed). Advances in the sociology of languages, vol. I. The Hague, Mouton, 1971 b, p.217-404.
12. Fishman, J. A., Bilingualism with diglossia and without diglossia; diglossia with and without bilingualism, în Journal of Social Issues, 1967, vol. 23, n. 2, p. 29-38.
13. Fishman, J. A., Sociolinguistic perspectives on the study of bilingualism, în Linguistics, 1968, n. 39, p. 21-50.
14. Gumperz, J. J., Linguistic and social interaction in two communities, în American Anthropologist, 1964, n.2, p. 37-53.
15. Jardel, J-P., De quelques usages des concepts de bilinguisme et de diglossie, în G. Manessy et P.Wald (éds.), Plurilinguisme: Normes, situations, stratégies, Paris, l’Harmattan, 1979, p. 26-37.
16. Haugen, E., Bilingualism in the Americas: a bibliography and research guide, University of Alabama, American Dialect Society, 1956.
17. Haugen, E., The Norwegian Language in America. A study in bilingual behavior, 2 vols, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, Vol. 1, The Bilingual Community, 1953.
18. Haugen, E., Language Conflict and Language Planning. The Case of Modern Norwegian, Cambridge, Harvard University Press, 1966.
19. Kloss, H., Types of Multilingual Communities: A discussion of Ten Variables, în Lieberson, Stanley (eds.), Explorations in Sociolinguistics, Bloomington, Haga, 1966, p. 7-17.
20. Kremnitz, G., Une Alsace bilingue?, în Lengas, 1980, n. 7, p.93-112.
21. Lapierre, J.-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris, Presses Universitaires de France, 1988.
22. Marouzeau, J., Lexique de la terminologie linguistique, Paris, Geuthner, 1951.
23. Mackey, W.F., The description of bilingualism, în Fishman, J. A., (ed.), Readings in the Sociology of Language, Mouton, The Hague-Paris, 1968, p. 554-584.
24. Martinet, A., Eléments de linguistique générale, Paris, Colin, 1969.
25. Martinet, A., Bilinguisme et diglossie. Appel à une dynamique des faits, în La linguistique, 1982, vol. 18, n. 1, p. 5-16.
26. Ninyoles, R. L., Conflicte lingüístic valencià, València, Barcelona, 1969, 184 p.
27. Psichari, J., Un pays qui ne veut pas sa langue, în Mercure de France, I-X, 1928, p. 63-120.
28. Pauwels, A., The Concept of Diglossia in the Study of Language Maintenance in Australia, în Veit, Walter (Hrsg.), Antipodische Aufklärungen – Antipodean Enlightenments, Festschrift für Leslie Bodi, Frankfurt a. M, Bern, New York, 1987, p. 355-365
29. Rafitoson, E., Aspects de la diglossie français/malgache. Bilinguisme et diglossie, în Juillard C., Calvet L.-J., (éds.), Politiques linguistiques, mythes et réalités. Actes des premières Journées scientifiques du réseau „Sociolinguistique et dynamique des langues” de l’AUF., Dakar (Sénégal), 16-18 décembre 1995, Montréal: AUPELF-UREF, 1996, p. 271-276.
30. Tabouret-Keller, A., Entre bilinguisme et diglossie. Du malaise des cloisonnements universitaires au malaise social, în La linguistique, 1982, vol. 18, n. 1, p. 17-43.
31. Tabouret-Keller, A., Plurilinguisme et interférences, în Martinet, A. (éd.), La linguistique: Denoël, 1972, p. 305-310.
32. Terracini, B., Conflitti di lingue e di cultura, Venezia, 1957.
33. Tollefson, J., Language policy and the meanings of diglossia, în Word 1983, n. 34, p. 1-9.
34. Vallverdu, F., La normalització linguistica a Catalunya, Barcelona, 1979 a.
35. Vallverdu, F., Dues llengües: dues functions? Per una història sociolingüistica de la Catalunya contemporània, Barcelona, Ed. 62, 1979 b.
36. Weinreich, U., Languages in Contact: Findings and problems, New York, Linguistic Circle of New York, 1953.
37. Губогло, M. Н., Развитие двуязычия в Молдавской ССР, Кишинев, Штиинца, 1979.
38. Исаев, M. И., Социолингвистические проблемы языков народов СССР, Mосква, Высшая школа, 1982.
39. Швейцер, A.Д., Современная социолингвистика. Теория, проблемы, методы, Mосква: Наука, 1977.
 
Note
1 Acest fenomen constă în încălcarea normelor lingvistice ale unuia dintre idiomurile aflate în contact, sub influenţa celuilalt. Din punct de vedere antropologic, menţiona U. Weinreich, interferenţa lingvistică este considerată ca o faţetă a difuzării culturale şi a a[d]culturaţiei (Weinreich, 1968, p. 4).
2 În lucrarea de faţă desemnăm prin idiom orice sistem sociocomunicativ, indiferent de natura şi / sau statutul său de limbă sau de variantă a acesteia.
3 L. Bloomfield consideră bilingvismul drept „the nativelike control of two languages” (Ibidem, op. cit.). În opinia lui E. Haugen, bilingvismul este capacitatea individului de a produce „complete meaningful utterances in the other language” (Ibidem, op. cit.). Dicţionarul de termeni lingvistici sub redacţia lui J. Marouzeau atestă următoarea definiţie a acestui fenomen: „Qualité d’un sujet ou d’une population qui se sert couramment de deux langues, sans aptitude marquée pour l’une ou pour l’autre” (Ibidem, op. cit.).


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog