Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Note privind categoriile gramaticale clasificatoare

Alexandru DÂRUL

Alte articole de
Alexandru DÂRUL
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

În linii generale, prin categorii gramaticale se înţelege o serie de fapte de limbă cu ajutorul cărora se exprimă o parte din acele opoziţii gramaticale ce contribuie la transformarea unităţilor denotative în unităţi comunicative. Conform tradiţiei gramaticale europene, la categorii gramaticale sunt trecute acele fascicule de semnificaţii gramaticale opozabile care se realizează, în planul expresiei, prin formele paradigmatice ale cuvântului. Astfel că astăzi statut de categorie gramaticală li se atribuie opoziţiilor de gen, număr, caz, timp, mod, persoană, grade de comparaţie, diateză, la care, în unele clasificări, se mai adaugă opoziţiile de aspect şi „determinat-indeterminant”.
Dat fiind că în gramaticile europene la determinarea categoriilor gramaticale s-a pornit de la aspectul formal al manifestării opoziţiilor gramaticale care-şi află expresie în contrastul dintre formele paradigmatice ale cuvintelor autosemantice, s-a ajuns ca acestea să fie examinate tradiţional în cadrul „Morfologiei”. Şi cu toate că azi unele opoziţii gramaticale din cadrul categoriilor mai sus înşirate nu mai sunt reprezentate, în planul expresiei, prin formele paradigmatice ale cuvântului, ci se redau prin diferite perifraze, ele continuă, prin tradiţie, să fie considerate categorii morfologice. În parte, deşi în româna contemporană opoziţiile în cadrul gradelor de comparaţie nu se efectuează prin mijlocirea formelor opozabile ale adjectivului, ca în latină (de exemplu: longus – longior – longissimus, brevis – brevior – brevissimus, facilis – facilior – facillimus, ruber – rubrior – rubrius), ci prin structuri sintagmatice (cf.: lung – mai lung – foarte lung / cel mai lung, scurt – mai scurt – cel mai scurt, uşor – mai uşor, foarte uşor, roşu – mai roşu – foarte roşu), sau că în limba română forma pasivă a verbelor tranzitive nu se mai exprimă prin forma paradigmatică conjugaţională ca în latină (de exemplu: amo – amor, laudo – laudor, video – videor), ci este redată printr-o construcţie sintagmatică perifrastică (cf.: iubesc – sunt iubit, laud – sunt lăudat, văd – sunt văzut). Opoziţiile comparativ-graduale şi cele diateziale sunt trecute la categorii gramaticale şi în limba română, fiind examinate în cadrul „Morfologiei”.
Totodată, o serie de alte opoziţii gramaticale care se manifestă doar în planul conţinutului (e vorba de opoziţii de tip „tranzitiv / intranzitiv”, „animat / inanimat”, „personal/ impersonal”) nu sunt recunoscute drept categorii gramaticale, deşi ele sunt comensurabile, sub aspectul comportării în text, cu categoriile gramaticale clasificatoare acceptate ca atare de tradiţia gramaticală (a se vedea infra).
La o examinare chiar la suprafaţă a categoriilor gramaticale se constată caracterul lor eterogen, din punctul de vedere funcţional. În parte, prin intermediul unor categorii gramaticale, cum e, de exemplu, categoria cazului, se diferenţiază între ele diferitele funcţii actanţiale ale substantivului sau ale substitutului acestuia (cf.: Stăpânul a cumpărat un cal. Stăpânul i-a dat orz calului. Orzul este hrana preferată a calului. Calul bine hrănit trage uşor plugul). Prin alte categorii gramaticale, ca cea a genului, de exemplu, nu se marchează funcţia cuvântului (schimbarea formei de gen nu duce la schimbarea funcţiei cuvântului; cf.: Elevul este harnic. Eleva este harnică), dar ea poate determina caracterul de valenţă combinatorică a cuvântului, comportarea acestuia în text (de exemplu, se spune: Directorul se însoară; Leoaica alăptează puii; Raţa se ouă; Inspectoarea a născut, dar nu se spune: Directoarea se însoară; Leul alăptează puii; Răţoiul se ouă; Inspectorul a născut). O altă parte de categorii gramaticale, fiind aplicate verbului, nu schimbă nici ele funcţia acestuia, dar determină, într-un fel, orientarea comunicativă a enunţului. De exemplu, prin opoziţiile din cadrul categoriei gramaticale a modului se exprimă evaluarea posibilităţii realizării acţiunii exprimate de verbul predicativ – nucleu al enunţului (cf.: Paznicul doarme; Paznicul ar fi dormind; paznicule, nu dormi! Să fi dormit paznicul? etc.).
Din perspectivă funcţională categoriile gramaticale pot fi grupate în trei clase: 1) categorii gramaticale raportuale sau funcţionale; 2) categorii gramaticale interpretaţionale sau comunicative şi 3) categorii gramaticale clasificatoare sau referenţiale (a se vedea: Dârul...).
Prin categorii gramaticale raportuale (numite de asemenea funcţionale, sintactice, relaţionale) se înţeleg acele fascicule de sensuri gramaticale opozabile prin mijlocirea cărora se combină cuvintele autosemantice în unităţi sintactice. Acestea, totodată, se prezintă drept mărci ale funcţiilor actanţiale şi circumstanţiale ale cuvintelor subordonate. Din numărul lor fac parte, în fond, categoria gramaticală a cazului, categoria gramaticală categorematică (e vorba de opoziţiile dintre semnificaţiile categoriale ale cuvintelor autosemantice: substantiv – verb – adjectiv – adverb), categoria gramaticală privind opoziţiile dintre formele absolute ale verbului (infinitiv – gerunziu – participiu trecut – supin). Aceste două din urmă sunt trecute cu vederea de tradiţia gramaticală, deşi ele ocupă un loc însemnat în exprimarea raporturilor sintactice.
Prin categorii gramaticale interpretaţionale, numite şi comunicative, se exprimă abstracţii generalizatoare de sens, prin a căror aplicare verbului predicat, nucleu al propoziţiei, se obţin enunţuri de diferită orientare comunicativă (aserţiune, interogaţie, prohibiţie, îndemn etc.), se apreciază lucrurile din perspectiva opoziţiilor „adevărat– neadevărat / fals”, se estimează cele enunţate din punctul de vedere al gradaţiei semnificaţiei acesteia în diapazonul „real – ipotetic – nereal”, se exprimă atitudinea vorbitorului faţă de posibilitatea realizării acţiunii privind autenticitatea reflectării lucrurilor din realitate, se corelează desfăşurarea în timp a acţiunii, procesului, stării faţă de momentul actului comunicativ etc. La acestea sunt trecute astfel de categorii gramaticale ca modul, timpul, persoana, gradele de comparaţie, categorii recunoscute ca atare de tradiţia gramaticală, cât şi unele truse de opoziţii cărora tradiţional nu li se acordă statut de categorie gramaticală. E vorba e opoziţiile „determinat – indeterminat”, „afirmativ – negativ”, „interogativ – asertiv” ş.a.
La clasa celor clasificatoare sau referenţiale sunt trecute categoriile gramaticale care sunt reprezentate prin truse de seme gramaticale opozabile, trăsături parametriale, care se află la baza divizării unor totalităţi însemnate de unităţi de limbă în cantităţi limitate de subclase, din punctul de vedere al comportării lor în text. De exemplu, substantivele din limba română se împart în: 1)substantive masculine, 2) substantive feminine şi 3)substantive neutre, din punctul de vedere al parametrului clasificator „gen”, din perspectiva caracteristicii clasificatoare „însufleţit – neînsufleţit” substantivele sunt clasificate în: 1) substantive animate şi 2)substantive inanimate; verbele în limba română, sub aspectul „participării / neparticipării agentului la realizarea acţiunii”, sunt clasate în: 1) verbe personale şi 2) verbe impersonale etc.
În cele de mai jos vor fi supuse analizei unele aspecte privind categoriile gramaticale ce ţin de această din urmă clasă, a treia, numite clasificatoare sau referenţiale.
În cadrul categoriilor gramaticale clasificatoare, după cum se poate uşor observa, se deosebesc: 1) categorii gramaticale explicite, când opoziţia dintre elementele opozitive se manifestă atât în planul conţinutului, cât şi în cel al expresiei (e vorba de categoriile gramaticale „gen”, „număr”, „diateză”) şi 2) categorii gramaticale neexplicite, când opoziţia dintre elementele opozitive se manifestă numai în planul conţinutului (la acestea urmează să fie trecute opoziţiile „animat / inanimat”, „tranzitiv / intranzitiv”, „personal / impersonal” ş.a., mai amănunţit a se vedea: Уорф, p. 44-60).
De fapt, atunci când se afirmă că categoriile gramaticale clasificatoare neexplicite nu s-ar manifesta în planul expresiei, trebuie să se facă următoarea rezervă. Vorba e că deosebirea subclaselor în cadrul unor asemenea categorii se manifestă în planul expresiei nu prin forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, ci prin subclase de cuvinte, fiecare subclasă caracterizându-se printr-u anumit sem comun, deşi sub aspectul formei şi înţelesului subclasa înglobează unităţi lexicale diferite. Aceasta se vede din comparaţia următoarelor perechi de propoziţii în care acţiuni asemănătoare se exprimă, pe de o parte, prin verbe intranzitive, iar, pe de alta, prin verbe tranzitive (asemănarea se reduce la faptul că rezultatul perechilor de acţiuni este acelaşi):
Infractorul a venit. – Poliţistul l-a adus pe infractor.
Prunele au picat din pom. – Stăpânul a scuturat prunele.
Gardul a căzut. – Vecinul a prăvălit gardul.
Copiii au urcat în autobuz. – Părinţii i-au aşezat pe copii în autobuz.
Elevii au plecat la tabără. – Pe elevi i-au condus la tabără.
După cum se poate observa din perechile de propoziţii citate, avem aici, pe de o parte, verbe ce exprimă acţiuni semul comun al cărora este „intranzitivitate” (a veni, a cădea, a pica, a urca, a pleca), iar pe de alta, verbe ce exprimă acţiuni cu semul comun „tranzitivitate” (a aduce, a prăvăli, a scutura, a aşeza, a conduce). Şi aceasta spre deosebire de opoziţiile diateziale, de exemplu, unde deosebirea dintre cele două semnificaţii opozabile se manifestă în planul expresiei prin forme diferite ale verbelor (cf.: a adus – a fost adus; a scuturat (prunele) – (prunele) au fost scuturate; prăvălea (gardul)– (gardul) era prăvălit; au aşezat copiii (în autobuz) – copiii au fost aşezaţi (în autobuz)).
La analiza categoriilor gramaticale clasificatoare se va ţine cont de faptul că acestea, după convingerea lui Jean Cantinean, sunt opoziţii proporţionale şi se deosebesc de cele lexicale, numite de D-sa opoziţii izolate. Vorba e că gramatica, în opinia autorului citat, întruneşte în sine tot ceea ce în limbă se prezintă ca ceva „organizat”, şi această organizare se sprijină pe rânduri opozabile de tipul seriei de opoziţii proporţionale (Кантино, p.78-79). De exemplu, opoziţia „singular / plural” este caracteristică nu numai pentru cuplul copac – copaci, ci şi pentru o serie de multiple perechi asemănătoare: colac – colaci, carte – cărţi, druc – druci, urs– urşi etc. Sau, de exemplu, opoziţia de „masculin – feminin” e caracteristică nu numai pentru perechea de substantive bunic – bunică, ci şi pentru o serie întreagă de alte perechi: elev – elevă, profesor– profesoară, evreu – evreică, vulpoi– vulpe, mire– mireasă etc.
Or, fiecare opoziţie semantică dintre două unităţi lexicale în cadrul vocabularului este irepetabilă, unică în felul ei. De exemplu, deosebirea dintre carte şi munte va fi alta decât cea dintre carte şi peşte, sau cea dintre munte şi peşte, sau dintre peşte şi câine, dintre câine şi linte etc.
După părerea lui Jean Cantinean, prin aplicarea noţiunii de opoziţii proporţionale se obţine o procedură cu ajutorul căreia se poate stabili o delimitare strictă dintre sfera vocabularului şi sfera gramaticii (ibidem).
Referindu-se la categoriile gramaticale neexplicite, pe care le numeşte latente (ascunse), în legătură cu faptul că în lingvistică s-a profilat tendinţa de a se limita la studierea morfemelor prin care se exprimă semnificaţiile gramaticale, Benjamin Lee Whorf ţine să sublinieze că aceasta face să scape atenţiei cercetătorului diverse clasificări ale cuvintelor care se manifestă în planul expresiei nu prin indici morfematici, ci prin anumite tipuri de modele, de exemplu, prin ocolirea sistematică a unor morfeme, prin selectarea specifică a unităţilor lexicale la îmbinare, prin respectarea unei anumite ordini a cuvintelor în propoziţie, în genere – prin legătura cu anumite configuraţii lingvistice (Уорф, p. 45).
Caracteristic pentru categoriile gramaticale clasificatoare este faptul că prin mijlocirea acestora se opun între ele grupe de cuvinte şi nu forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt (adică nu forme paradigmatice conjugaţionale ale aceluiaşi verb în parte, la exprimarea opoziţiilor interpretaţionale, sau forme paradigmatice cazuale ale substantivului la exprimarea opoziţiilor raportuale). Chiar atunci când opoziţiile de gen, de exemplu, privesc substantivele animate, formate de la aceleaşi radicale (de exemplu, leu – leoaică, lup – lupoaică, mire– mireasă, sătean – săteancă, neamţ – nemţoaică, evreu – evreică, cântăreţ – cântăreaţă etc.), avem de-a face cu substantive diferite şi nu cu forme ale aceluiaşi cuvânt, iar opoziţia se face, pe de o parte, între subclasa ce întruneşte substantivele: leu, lup, mire, sătean, neamţ, evreu, cântăreţ, şi, pe de alta, subclasa ce întruneşte substantivele: leoaică, lupoaică, mireasă, săteancă, nemţoaică, evreică, cântăreaţă. Morfemele cu ajutorul cărora se exprimă opoziţiile din cadrul categoriilor gramaticale clasificatoare adesea coincid cu formanţii derivativi ai cuvintelor derivate.
Prin categoriile gramaticale clasificatoare, nu-i vorbă, se pot diferenţia între ele forme ale aceluiaşi cuvânt. Aceasta priveşte, în parte, formele de gen şi de număr ale adjectivelor şi participiilor (uneori şi ale gerunziilor în funcţie atributivă). Urmează însă să se ţină seama de faptul că avem aici de-a face cu rezultatul acordului acestora cu substantivul determinat. Or, schimbarea formei de gen şi de număr a determinanţilor în cauză nu implică schimbarea sensului sau a funcţiei acestora. De altfel, despre caracterul redundant al formei de gen a determinanţilor vorbeşte şi faptul că existenţa în limbă a unei serii de adjective monoforme (tip: aşa, asemenea, eficace, bleu, bleumarin, maro, gri, kaki ş.a.) nu trezeşte nici o dificultate la îmbinarea acestora cu substantive de diferite genuri şi numere (cf.: palton maro – paltoane maro; pălărie kaki – pantaloni kaki; aşa casă – aşa case etc.).
În unele limbi, ca de exemplu în engleză, adjectivul nu se acordă cu substantivul în gen şi, în general, în gramatica limbii engleze nu se vorbeşte de categoria genului la nume, cu excepţia pronumelui în cadrul căruia se deosebesc „clase biologice” (a se vedea Кантино, p. 48).
De altfel, afirmaţiile că în unele limbi lipsesc anumite categorii gramaticale clasificatoare, prezente în alte limbi, sunt determinate, în fond, de faptul că aici lipsesc formanţi speciali pentru deosebirea subclaselor respective. În parte, faptul că în gramaticile unor limbi este determinată de lipsa aici a formanţilor speciali care fiind aplicaţi substantivelor ar deosebi fiinţele de sex masculin de cele de sex feminin şi de lipsa acordului determinantelor cu forma de gen a substantivelor determinate. Faptul că în gramaticile limbilor engleză şi kazahă, după cum relatează Nikitevič, nu se vorbeşte de categoria genului, deloc nu înseamnă că în aceste limbi nu se face deosebire dintre obiectele de sex masculin de cele de sex feminin, opoziţie ce se află la baza categoriei gramaticale de gen, prezentă în gramaticile altor limbi. Numai că aici opoziţia în cauză se obţine prin unităţi lexicale diferite (de ex.: engl. man – woman, brother– sister; kaz.: еркек адам – дйел, afa – ana), de altfel, tot aşa ca şi în română (cf.: bărbat– femeie, frate – soră) (a se vedea: Никитевич, p. 18-19). Dar în gramaticile româneşti se vorbeşte totuşi despre gen, întrucât aici întâlnim situaţii când opoziţia de gen se obţine prin formanţi speciali, aplicaţi aceloraşi substantive, de fapt, aceloraşi teme ale substantivelor (scriitor– scriitoare, muncitor – muncitoare, director – directoare, turc – turcoaică, rus – rusoaică, român – româncă etc.). Or, în limba engleză în asemenea situaţii se folosesc, de obicei, câte un singur substantiv (cf.: writer, worker, director, Turk, Russian, Roumanian). Afară de aceasta în limba română adjectivele şi participiile determinante capătă forma de gen a substantivului determinat (pământ arat – vie arată, peşte afumat – carne afumată, elev harnic – elevă harnică etc.), fapt ce nu caracterizează limba engleză.
Categoria clasificatoare a numărului este legată de semantică: un singur obiect este contrapus mai multor obiecte, aceasta aflându-şi manifestare în utilizarea indicilor de pluralitate (băiat, băieţ-i, casă – cas-e, cântec – cântec-e, cântăreţ – cântăre-ţi, dulap – dulap-uri etc.).
Prin aceasta se explică faptul că substantivele prin care sunt denumite materii, substanţe, noţiuni abstracte (năsip, năut, făină, cinste, virtute etc.) nu au formă de plural şi deci nu se caracterizează prin categoria gramaticală a numărului. Astfel categoria gramaticală a numărului se aplică selectiv substantivelor, acestea din perspectiva dată grupându-se în mai multe subclase.
„Numărul” şi „genul” sunt descrise destul de amănunţit în gramaticile normative şi descriptive. De aceea ne-am limitat aici doar la caracterul clasificator al acestor categorii gramaticale.
La cele clasificatoare urmează să fie trecută categoria gramaticală a diatezei. Spre aceasta înclină faptul că de acum în gramaticile limbilor clasice verbele erau grupate în clase din punctul de vedere al opoziţiei diateziale. Conform gramaticilor antice, în greaca veche se deosebesc patru, iar în latina clasică – cinci clase diateziale ale verbului. În parte, în greaca veche se deosebeau: 1) verbe de diateză activă, 2) verbe de diateză pasivă, 3) verbe de diateză medie şi 4) verbe de diateză generală. Cu privire la limba latină, aici pe lângă patru diateze menţionate (activă, pasivă, medie, generală) se mai adăuga a cincea – diateza deponentă, sau ablativă (a se vedea: Мучник, p. 12-16).
Parametrul care s-a aflat la baza grupării verbelor în clase diateziale a fost structura actanţială a verbului (capacitatea verbului de a „deschide locuri” care urmează să fie completate de extensiuni ale acestora) prin actanţii respectivi exprimându-se diverse funcţii raportuale.
Mai târziu, atenţia se va concentra asupra opoziţiei „activ / pasiv”, aceasta fiind considerată principală în opoziţia diatezială de gramatici antice. Se ştie că în latină existau perechi de verbe omoradicale (uniradicale), respectiv, active şi pasive, care se deosebeau între ele şi prin modul de a se conjuga. În parte, e vorba de astfel de perechi de verbe ca: lat. amo „eu iubesc” – amor „eu sunt iubit (de cineva)”; doceo „eu învăţ (ceva, pe cineva)” – doceor „eu sunt învăţat (de cineva)”; audeo „eu aud (ceva)” – audeor „eu sunt auzit (de cineva)”; laudo „eu laud (pe cineva, ceva)” – laudor „eu sunt lăudat (de cineva)” etc.
Cu toate că astăzi în multe limbi, inclusiv în română, forma pasivă a verbului este reprezentată nu printr-o paradigmă morfologică, ci printr-una constând din construcţii sintactice, opoziţiile diateziale sunt tratate drept categorie gramaticală (cf.: Mama laudă băiatul – Băiatul este lăudat de mama).
De altfel, în unele limbi, ca în limba rusă, de exemplu, formă specială, deosebită de cea activă a verbului, a căpătat nu diateza pasivă, ci opoziţia activ – reflexiv, astfel că opoziţia dată este prezentată prin verbe diferite, acestea figurând în dicţionare ca articole lexicografice aparte (cf.: хвалить – хвалиться; одеть– одеться; мыть – мыться; учить – учиться; причесать – причесаться  etc.).
Caracterul clasificator al categoriei gramaticale „diateză” se manifestă în modalitatea de a alege tipul de construcţie din două posibile: conform uneia în calitate remă figurează obiectul acţiunii (construcţie activă: Meşterul repară uşa), iar conform celei de a doua – realizatorul acţiunii (construcţie pasivă: Uşa este reparată de meşter).
De categoriile gramaticale clasificatoare ţine „aspectualitatea”, cu aplicare la verbe. De fapt, opoziţia aspectuală este recunoscută drept categorie gramaticală doar în acele limbi, în care opoziţia dintre „o acţiune terminată încheiată sau o acţiune care se va încheia în mod sigur în viitor” şi „aceeaşi acţiune în proces de desfăşurare” sunt prezentate prin forme ale aceluiaşi verb sau prin verbe uniradicale (adică formate de la acelaşi radical). Că opoziţia „aspectualitate” ţine de categoriile gramaticale clasificatoare, se confirmă şi prin faptul că perechile de verbe prin care se exprimă această opoziţie figurează în dicţionare ca articole lexicografice aparte: pe de o parte, verbe imperfective (de ex., rus. делать, шагать, писать, готовить  etc.), iar pe de alta, verbe perfective (respectiv, сделать, шагнуть, написать, приготовить etc.). Opoziţia aceasta priveşte acţiunile ce se petrec în trecut sau în viitor. La prezent se folosesc numai verbele imperfective (verbe cu aspect imperfectiv), prin care se exprimă acţiuni în desfăşurare. De exemplu, dacă verbele imperfective делаю, пишу, готовлю se traduc în româneşte, respectiv, prin prezent: fac, scriu, pregătesc, apoi verbele perfective cu aceleaşi terminaţii (сделаю, напишу, приготовлю) se traduc prin forme de viitor: voi face, voi scrie, voi pregăti.
Despre opoziţii aspectuale şi, respectiv, despre categoria gramaticală a aspectualităţii se vorbeşte şi în gramaticile unor limbi, în care nu există perechi de verbe „imperfective – perfective” uniradicale (formate de la acelaşi radical). În parte, se afirmă că în limba română unele opoziţii aspectuale se obţin prin contrastul dintre diverse grupe de verbe ca, de exemplu, verbe progresive prin care se exprimă procese în desfăşurarea lor graduală/ verbe liniare prin care se exprimă acţiuni ce se desfăşoară constant; opoziţia dintre verbe semelfactive prin care se exprimă acţiuni ce se petrec o singură dată / verbe iterative prin care se exprimă acţiuni repetate; opoziţii dintre verbele durative prin care se exprimă acţiuni de lungă durată / verbe momentane sau punctuale prin care se exprimă acţiuni de scurtă durată (a se vedea DŞL, p. 76).
Or, o asemenea tratare trece de cadrele interpretării „clasice” a aspectului care, conform tradiţiei gramaticale, vizează doar opoziţia dintre caracterul imperfectiv / perfectiv al aceleiaşi acţiuni.
De altfel, dacă încercăm să stabilim cum sunt redate în traducerile româneşti opoziţiile aspectuale din limba rusă, constatăm că aceasta se obţine prin utilizarea diferitelor forme temporale verbale. De exemplu, pentru redarea unei acţiuni perfective trecute din limba rusă, urmează ca verbul corespondent în limba română să fie folosit la una din formele perfectului (cf.: rus. он написал – rom. el a scris / scrise / scrisese), iar pentru redarea aceleiaşi acţiuni la aspectul imperfectiv trecut din limba rusă trebuie ca acelaşi verb să fie utilizat la imperfect (cf.: rus. он писал – rom. el scria). În acelaşi scop sunt folosite de asemenea unele adverbe aspectuale (a începe, a continua, a sfârşi, a termina), precum şi unele adverbe, numite în gramatică adverbe legate (el continuă să scrie, el terminase de scris, el îţi va scrie numaidecât, el mai scrie, el încă scrie etc.).
Dacă opoziţiile dintre subclasele de cuvinte, opoziţii numite categorii gramaticale clasificatoare sunt o urmare a reflectării acelor diferenţieri pe care vorbitorul le întrevede în gruparea lucrurilor, faptelor, evenimentelor din realitate, atunci printre acestea urmează să fie incluse nu numai opoziţiile ca cele de mai sus, marcate prin anumiţi indici în planul expresiei, adică opoziţiile explicite, recunoscute drept categorii gramaticale de tradiţia lingvistică (gen, număr, aspect, diateză), ci şi o serie de fascicule (truse) de semnificaţii clasificatoare neexplicite, care sunt comensurabile din perspectiva comportării în text cu cele explicite mai sus examinate. Ca şi subclasele de cuvinte diferenţiate prin categoriile gramaticale clasificatoare explicite, subclasele obţinute prin opoziţiile clasificatoare neexplicite se caracterizează prin capacitatea specifică de selectare şi de restricţie privind îmbinarea cu alte cuvinte. În parte, dacă ne referim la opoziţia clasificatoare „animat / inanimat”, constatăm că substantivele animate, conţinând semul „însufleţit” şi, prin urmare, „activ”, „dinamic”, „perpetuu”, se pot îmbina cu multiple verbe prin care se exprimă acţiuni active, în timp ce substantivele inanimate, presupunând obiecte „neînsufleţite”, obiecte ale naturii, materii, artefacte etc. şi caracterizându-se prin semul de generalizare (gramatical) „inactivitate”, „pasivitate”, „rezultat al realizării unei acţiuni” etc., de regulă, nu pot apărea ca subiecte ale mai multor verbe predicate. De exemplu, spunem: Moşul doarme, dar nu şi Patul doarme; Elevul scrie, dar nu şi Scaunul scrie; Lupul urlă, dar nu şi Piatra urlă etc. (aici se exclude folosirea metaforică a cuvintelor, ca, de ex., Natura doarme).
O situaţie asemănătoare avem şi în cazul opoziţiei „tranzitiv – intranzitiv” cu referire la vorbe. Şi aici opoziţia nu se manifestă în planul conţinutului prin seme gramaticale generalizatoare. Verbele intranzitive au semul comun conform căruia acţiunea exprimată de verb nu trece cadrele obiectului-actor, notând, de fapt, o mişcare, o stare, un proces prin care se caracterizează obiectul dat (copilul aleargă, strigă, sare, doarme, umblă, creşte, cugetă etc.). Spre deosebire de acestea, verbele tranzitive, care constituie cea de-a doua subclasă în opoziţia „intranzitiv – tranzitiv”, caracterizându-se prin semul comun „capacitatea de a realiza o acţiune care se manifestă în afara realizatorului ei” şi prin care obiectul supus acţiunii se modifică, dispare, apare, se transformă etc., implică folosirea unor extensiuni prin care este numit obiectul, beneficiarul, instrumentul etc. De exemplu: Băiatul pregăteşte lecţiile, scrie o scrisoare prietenului, scoate cu lingura sarmale din oală, citeşte o carte, dă hrană vitelor etc.
Despre importanţa semelor clasificatoare în gruparea opozabilă a cuvintelor vorbeşte şi faptul că şi în situaţiile categoriilor gramaticale clasificatoare explicite aspectul formal nu totdeauna este decisiv în divizarea cuvintelor în clase. De exemplu, substantivele carte, vulpe, istorie, curte sunt considerate ca apariţinând subclasei substantivelor feminine, iar peşte, munte, dinte, câine – ca ţinând de subclasa substantivelor masculine, cu toate că au aceeaşi terminaţie.
Opoziţiile clasificatoare neexplicite sunt destul de numeroase în limba română.
Printre acestea, pe lângă cele menţionate, pot fi semnalizate opoziţiile neexplicite ca: propriu / comun, numerabil / nonnumerabil, concret / abstract ş.a. – la substantive; calitativ / relaţional, calitativ / cantitativ, referenţial / pronominal ş.a. – la adjective; personal / impersonal, acţional / neacţional, autosemantic / sinsemantic, dinamic / existenţial ş.a. – la verbe.
Faptul că opoziţiile gramaticale clasificatoare neexplicite nu figurează printre categoriile gramaticale este o dovadă în plus că la determinarea noţiunii de categorie gramaticală s-a pornit de la planul expresiei. Aceasta a făcut ca opoziţiile de tipul „masculin – feminin”, „singular– plural” să figureze în gramaticile româneşti printre categoriile gramaticale, iar opoziţiile de tipul „animat – inanimat”, „tranzitiv– intranzitiv” să fie lipsite de asemenea statut.
Or, dat fiind că opoziţiile dintre subclasele de cuvinte sus-menţionate sunt comensurabile din punct de vedere funcţional cu opoziţiile dintre subclasele de cuvinte, obţinute prin categoriile gramaticale clasificatoare explicite (şi unele şi altele deosebesc între ele subclase de cuvinte ce se caracterizează printr-o modalitate specifică de comportare textuală), urmează ca şi lor să li se atribuie statut de categorii gramaticale clasificatoare, cu menţiunea că ele sunt neexplicite.
În încheiere urmează să se sublinieze că la determinarea locului categoriilor gramaticale clasificatoare printre categoriile gramaticale în genere se va relata că prin ele se acoperă doar o parte din acele opoziţii gramaticale, prin mijlocirea cărora unităţile lexicale sunt actualizate, concretizate şi organizate în structuri sintactice în scopul transformării lor în unităţi comunicative. Categoriilor gramaticale clasificatoare le revine sarcina, după cum s-a demonstrat mai sus, de a delimita între ele subclasele de unităţi lexicale autosemantice din perspectivă combinatorică şi comportativă în componenţa diverselor unităţi comunicative. Asemenea funcţii pot fi obţinute, după cum s-a văzut supra, prin categoriile gramaticale: „gen”, „număr”, „diateză”, „aspect”, opoziţiile „animat – inanimat”, „tranzitiv – intranzitiv”, „personal – impersonal” ş.a.
Şi aceasta spre deosebire de alte două tipuri de categorii gramaticale (raportuale şi comunicative) a căror sarcini sunt de altă natură. Cu ajutorul categoriilor gramaticale relaţionale sunt marcate funcţiile raportuale ale cuvintelor semnificative în secvenţele liniare ce constituie unităţi comunicative. E vorba de categoria cazului, categoria semnificatelor categoriale ale cuvintelor autosemantice, categoriile opozitive ale formelor absolute ale verbului. Prin categoriile gramaticale interpretaţionale (comunicative) se obţine o apreciere a celor enunţate din punctul de vedere al gradaţiei semnificaţiei acestora în diapazonul „real – ipotetic – ireal”, se corelează desfăşurarea în timp a acţiunii, stării, procesului cu momentul acţiunii etc., obţinându-se enunţuri de diversă orientare comunicativă: aserţiune, interogaţie, îndemn, prohibiţie etc. Din acest tip de categorii gramaticale fac parte „modul”, „timpul”, „persoana”, „gradele de comparaţie”, opoziţiile „determinat – indeterminat”, „negaţie – afirmaţie” ş.a.
 
Referinţe bibliografice
1. Dârul, A., Schiţe de gramatică funcţional-semantică, Chişinău, 2002.
2. Уорф, Б. Л., Грамматические категории // Принципы типологического анализа языков различного строя, Moscova, 1972.
3. Кантино, Ж. П., Сигнификативные оппозиции // Принципы типологического анализа языков различного строя, Moscova, 1972.
4. Никитевич, В. М., Грамматические категории в современном русском языке, Moscova, 1963.
5. Мучник, И. П., Грамматические категории глагола и имени в современном русском литературном языке, Moscova, 1971.
6. DŞLDicţionarul de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 2001.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog