Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

Motivul magiei în povestirea cultă

Irina HAILA

Alte articole de
Irina HAILA
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Am învăţat de la Mihail Sadoveanu, din Divanul persian, că „această marfă [povestirea] n-are decât preţul vorbelor şi cântăreşte cât fumul, totuşi filozofii fac mare negoţ cu dânsa”.
Povestirea are valoare culturală: este „un tip special de organizare a enunţurilor”, este o „reprezentare de acţiuni”, e „produsul unei activităţi creatoare care operează o redescriere a acţiunii umane”1.
Acest „muzeu imaginar al imaginilor”2, fie ele vise, minciuni, adevăruri sau fabulaţii, oferă cercetătorilor „una dintre cele mai sigure căi de acces către profunzimile sufletului uman3. Imaginarul apare ca dublul imaterial al lumii concrete.
Un loc aparte îl deţin, în spaţiul lui, magicianul şi magia. Categorii ale acestei sfere, vrăjitoarea, descântătoarea, vraja, descântecul, ţin de vechile credinţe, de eresuri, de tradiţii şi vizează „luminarea” ascunsului.
Textele-suport sunt alcătuite cu o mare „ştiinţă a istorisirii”. Dintre povestitori, „evocatori în şoaptă a ceea ce nu este”, preocupaţi de misterul magiei sunt Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu. Există, desigur, o multitudine de alţi povestitori, dar cei enumeraţi conturează, prin imaginarul lor, o lume eterogenă şi totuşi unitară, având câteva trăsături comune; aspectele descrise sunt reminiscenţe ale unor culte vechi, riturile magice ţinând de tradiţie, în eficacitatea lor cred grupuri, nu doar indivizi. Forma riturilor magice este „eminamente transmisibilă şi confirmată de opinia publică”4. În magie efectul se produce prin cuvinte, incantaţii, gesturi ale unor forţe oculte, spirite. În viziunea lui Marcel Mauss şi a lui Henri Hubert, actul magic este „orice rit care nu face parte dintr-un cult organizat, un rit privat, secret, misterios, tinzând la limită către un rit interzis”5.
(Magia casnică – cea care presupune verosimilitate – ne trimite cu gândul la Smaranda, mama lui Nică. Imaginea ei se perpetuează ca o undă nostalgică până spre maturitatea autorului şi este oferită cititorului în schimbul credinţei în poveşti: „cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii”. Amintiri din copilărie de Ion Creangă dezvăluie cititorului evocări ale unor practici magice, mai ales a unora cu efecte curative.)
Provocarea totală vine însă din partea povestirilor, cu lumea lor pe cât de ciudată, pe atât de… „gustată” de cititor.
Matracuca. Stăpână a casei, cu veleităţi de ghicitoare, Mânjoloaia este hangiţa care umblă cu farmece– personaj al cunoscutei povestiri La hanul lui Mânjoală. Recomandat de comedii ca observator strict realist, Ion Luca Caragiale nu exclude, în povestiri, elementul fantastic cu caracter magic.
Văduva, bănuită că ar ţine o comoară, se impune în imaginaţia cititorului ca o femeie zdravănă, frumoasă, cu „ochi straşnici”, însoţită de... un cotoi, bătrân şi el, căci, ne dăm seama: în pielea lui sălăşluia diavolul. Hanul este, aşa cum ne-a obişnuit Caragiale, unul plin de mister. Cu bucate, cu atmosferă atrăgătoare, ademenitor şi pentru tânărul pornit la Popeşti. Intrat în jocul erotic, apoi în jocul cu... căciula, acesta nu-şi dă seama că sub formula de salut „– Umblă sănătos!” se ascunde chiar vraja Mânjoloaiei. Căciula ce strânge ca o menghină, „mogâldeaţa” – o căpriţă mică, neagră, rătăcirea tânărului numai bun de însurătoare, toate amestecate cu alte detalii ale acţiunii, formează dimensiunea fantastică a povestirii, implicând o ezitare din partea cititorului în a-i găsi o explicaţie.
Finalul povestirii aduce schimbări imagistice atât în privinţa tânărului care tocmai trecuse o probă (căci nu era totuşi de-a însuratului, de vreme ce socru-său l-a trimis la schit în munte, să ţină patruzeci de zile post, să facă „mătănii şi molitve”, până când a ieşit de-acolo pocăit), cât şi în privinţa cucoanei Marghioala – „hârbuită”: „matracuca” este îngropată sub un morman uriaş de jăratic în iarna când hanul lui Mânjoală arde de tot. Incidenţa magicului cu demonicul ambiguizează şi mai mult atmosfera fantastică.
Meştera ucigaşă. În povestirea Vâlva-Băilor, Ion Agârbiceanu ne face cunoştinţă cu crâşmăriţa Niţuleasa, a cărei existenţă este încurajată de băieşul Vasile Mârza, în stare să-şi vândă sufletul pentru un câştig mai bun. Inşii cu slăbiciuni, mai ales cei care cred în vrajă, au menţinut riturile magice de-a lungul întregii existenţe. Vasile Mârza se îmbată adesea de băutură, dar şi de... minunile auzite. Tot crâşmăriţă, Niţuleasa locuieşte într-un colţ al oraşului, la o crâşmă „unde suflet de om nu intra”. Poarta veche sugerează apartenenţa la un timp îndepărtat. Iar înfăţişarea babei cărunte reia imaginea vrăjitoarei întipărită de veacuri în imaginarul colectiv: „cu colţii ieşiţi”, „cu bărbia lată, zbârcită”, „cu nasul lung cât o piparcă”, suflând vorbele „c-un răsuflet mocnit, ca de mortăciune”. Semnele distinctive o arată ca pe o femeie-vampir. Doar că ademenirea se face mult mai uşor dacă are în preajma ei o fată frumoasă, căci la o căsuţă albă, din spatele crâşmei cu trei ferestrui luminoase şi curate, „pândea un chip de fată”.
Frecvenţa atributului „vechi” şi, mai ales, caracterul subiectiv al acestui tip de proză conduc la ideea că autorul a fost inspirat de credinţele în eresuri, că oamenii care nu au acces la progresul civilizaţiei preferă să găsească singuri explicaţia unui fapt misterios. Aşa s-a întâmplat probabil şi cu sătenii care nu l-au mai văzut pe Mârzuţ multă vreme, iar când l-a găsit un cioban, cu „găvălia” capului goală ca şi cum cineva l-ar fi lovit de la spate, întâmplarea nefericită nu putea fi considerată decât accident sau fabulaţie. Un lucru este sigur însă: despre crâşmăriţă se crede că ascunde ceva malefic, aşa o caracterizează mediul obscur în care îşi duce viaţa, înfăţişarea şi preferinţa întunericului şi a... aurului obţinut cu preţul unor vieţi.
Morarul blestemat. „Vraci cum nu s-a dovedit”, unul care procopseşte pe oricine vine să-l roage, dar şi „jivină drăcească” este moş Călifar. Morarul, care de trei sute de ani „poartă în oase o viaţă blestemată”, face obiectul interesului în povestirea lui Gala Galaction, Moara lui Călifar.
Imaginea morarului ne fascinează prin faptul că vine din partea unui scriitor care, depăşind scrupulele teologului, îşi exprimă dorinţa artistică de a recrea. Povestirea lui Gala Galaction, cu trăsături de mit, cu prelungiri în realitatea istorică a secolului al XIX-lea, conţine o anumită fascinaţie datorită faptului că provine din eresul popular. Bătrânul Călifar trece – în mintea comunităţii din vecinătatea morii care nu măcina decât pentru stăpânul său, Nichipercea – drept un vrăjitor plin de mister.
În locul lui Stoicea, „copil de pripas” şi paznic la cireada satului, cititorul poate fi ispitit de o aventură magică. Discursul narativ al povestirii încurajează mult această ipostază: descrierea morarului şi a împrejurimilor, amestecul insesizabil de planuri (real şi fantastic) sunt un pretext de aventură pentru cititor. Gala Galaction ne oferă un dublu privilegiu: de a cunoaşte cum se reflectă în imaginarul poporului omul stăpânit de diavol şi de a urmări firul narativ al unei proze comparabile cu Sărmanul Dionis a lui Mihai Eminescu (nu se narează chiar un „vis în vis”, dar se mizează pe acest tip de confuzie).
Imaginea hiperbolică a acestui vrăjitor îl diferenţiază de alte personaje similare din literatura noastră. „Torcătoarele spuneau, înviind focul [în nopţile cu vreme rea] că moş Călifar îşi vânduse sufletul satanei pentru nu ştiu câte veacuri de viaţă”. Batjocoritor şi viclean – era oare morarul bucuros de condiţia sa? Nu putea muri decât omorât de cineva. Ne întrebăm aici dacă era vrăjitoria, în vremurile străvechi, un lucru râvnit sau un blestem?
Pentru cei din jur, moş Călifar are toate indiciile fizice ale unui vrăjitor: „înfăţişarea-i sură”, „ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenelor”, „barba sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie”. Dar ceea ce îi face lui Stoicea rămâne enigmatic – este vrerea lui sau este răutatea diavolului ce acţionează prin intermediul său? Rămâne să aleagă varianta valabilă cititorul, nu înainte de a analiza finalul povestirii ce prezintă sfârşitul tragic al unui vrăjitor: „creierii lui se sleiră pe pod”. Călifar scăpase de acel „dat”, dar scăpase şi de... viaţă.
Vrăjitoarea cu forţă de manipulare.Dacă moş Călifar poate fi considerat salvat din mrejele diavoleşti prin moarte, finalul fiind unul moralizator, ţiganca Safta (din Copca Rădvanului de Gala Galaction) reprezintă condiţia tragică a vrăjitoarei care nu mai poate da vina pe sorţi, ci tocmai şi-o asumă.
„O şerpoaică meşteră în descântece şi în farmece şi (...) prietenă [doar] cu necuratul”, Safta îşi iubeşte fiul, dar există ceva mai presus de puterile ei. La început credem că este doar mentalitatea boierului: de a nu-şi da fiica de soţie decât unuia din aceeaşi categorie socială cu el, Voinea. Finalul însă aduce o altă explicaţie: vioara „de nu ştiu câte sute de galbeni”, dăruită de boier lui Mură, tocmai pentru că îi plăcea cum cântă şi pentru că îl respecta foarte mult, intră în vizor prin ciudăţenia sa. Pe parcursul povestirii însă evidentă este forţa de manipulare a Saftei.
Oleana, fata boierului „frumoasă ca noaptea” şi cu ochii ca doi luceferi, aduce moarte fiului Saftei. Mură nu mai are altă posibilitate decât să-şi dorească moartea. Tragismul constă tocmai în puterea gândului ce acţionează, explicabil sau nu, prin intermediul faptei. Este aici valorificată şi viziunea morţii-somn: „ori mă adormi cu farmecele tale, ori mă arunc în Olt”, cere Mură mamei sale, convins de veleităţile ei.
Doritoare de a-şi salva fiul, îndeplinindu-i în acelaşi timp şi o dorinţă arzătoare, Safta nu se abţine a arunca un blestem şi asupra lui Voinea, „călca-l-ar ceasul morţii”, ceea ce prefigurează şi amplifică tragismul din final. Bobii nu o mint pe Safta: „ies tot pe dos şi a prăpăd”.
O vrăjitoare în impas este Safta, ea fiind nevoită să mai ceară fiului răgaz „două nopţi”. Se pare că are nevoie de imparţialitate în ceea ce solicită ea duhurilor ajutătoare şi că afecţiunea de mamă o copleşeşte. Însă ceea ce îi arată vraja nu mai este minciună, undeva (în culisele duhurilor) totul se pregătea: de tinereţea lui Mură şi de cântecele sale va avea parte Oltul. Şi, cum li s-a scris, cum li s-a făcut, în ziua nunţii Oleanei cu Voinea, Mură cântând la picioarele miresei, „se plămădea soarta năprasnică şi cruntă” a tinerilor.
Vrăjitoarea primejdioasă. La capătul unui sat de munte, „înşirat pe nişte râpi”, într-un timp vechi, sălăşluieşte o altă vrăjitoare la care se ajunge greu: „o bătrână descărnată, puţin adusă de spate, cu nas cocârjat, cu barba întoarsă în obrazul numai creţuri”, cu ochii ca doi cărbuni aprinşi, ştirbă şi strâmbă. Până aici, înfăţişarea este familiară; poate doar intenţia autorului, Vasile Voiculescu, este să-i creeze, în Iubire magică, o imagine mai înspăimântătoare care să contrasteze cu chipul celei de care se va îndrăgosti orăşeanul – Mărgărita, chipuri care trimit, evident, la motivul dedublării. Să fie şi ea o unealtă a necuratului? Este posibil, dar cu siguranţă farmecele ei atrag „bărbaţii zănateci”.
Vasile Voiculescu se individualizează, în privinţa valorificării imaginarului străvechi vizând magia, prin minuţiozitatea descrierii actului magic. Ritul este înfăţişat dintr-o perspectivă subiectivă, dar, în ciuda impresiei de autenticitate dată de nararea la persoana întâi, pare să aibă rădăcini în basm, căci cine mai crede în oscioare ascunse în hârbul de oală care să mai aibă şi puterea de a schimba existenţe? Însă, cum demersul nu este unul antropologic, admitem că povestirea ne-a fermecat, că naratorul este atât de implicat în ceea ce redă, încât nu este exclus să ne credem la pândă, numărând cu suflările „insuflările” sau scuipăturile babei.
O mână zgrunţuroasă a babei astupă ochii îndrăgostitului cu nevoie de... lecuire, alta îi umblă prin păr, atingându-i ceafa, creştetul, tâmplele. Receptarea sinestezică din partea cititorului face din această vrăjitoare una veridică. Stilul lui Vasile Voiculescu este unul care convinge. Chiar crezi în mormăitul descântecului, în suflatul de trei ori în obraz, „cum scuipă o pisică înfuriată”; simţi parcă fumul de buruieni amestecate cu păr de fiare. De aceea are viaţă vraja „reamintită” de Voiculescu. Şi îndrăgostitul crede mai cu foc, dar îi şi prinde bine: să vadă adevărata înfăţişare a... dragostei. Chipul de strigoaică nu face decât să complice situaţia narativă. Suntem pe teritoriul prozei fantastice moderne sau al „realismului halucinant”.
Magia – îndemânare sau artă. Iubirea magică mai adăposteşte un „meşteşugar”, dându-i-se o şansă celui ce nu crede că se află într-un spaţiu în care vraja şi magia fac legea! „Adus de spate” şi locuind într-o văgăună, moşneagul, chemat să scape oaspeţii de purici, oferă un spectacol de o fineţe nemaiîntâlnită, opunându-se grotescului ce învăluia practicile bătrânei Sibile.
Aproape neobservate trec unele definiţii ale vrăjii la Vasile Voiculescu, pentru că povestirea captează, mai ales, prin întâmplările înfăţişate; abia la o lectură mai atentă găsim în Iubire magică: „Vraja? E destul ca printr-o practică oarecare – aici e farmecul – pe lungimea de undă a vibraţiei tale să se adapteze unda unei alte voinţe, rea sau binefăcătoare, pentru ca vraja să se şi înscăuneze. Ce e, la urma urmei, sugestia?, hipnotismul? O luptă între vibraţiile a două voinţe adversare”. Definiţia reprezintă şi o captare a atenţiei cititorului la nivelul discursului narativ, dar este şi un joc al naratorului prin care el îşi provoacă sieşi spiritul de aventură: „Şi deodată gândul unei asemenea vrăji mi-a intrat în cap. De ce nu aş încerca?”. Valoarea povestirii stă, aşadar, în priceperea cu care autorul amestecă planurile când nu te aştepţi şi dă situaţiilor o întorsătură neaşteptată.
Mare descântător de peşti.Intraţi pe poarta farmecelor – în povestirile lui Vasile Voiculescu – facem cunoştinţă cu alţi şi alţi magicieni. Unul, numit vraci, este cel prezent în povestea lostriţei. Locuitor al unui sat sălbatic de pe Neagra, în vremurile de demult, când „dracul sălăşluia printre oameni”, sub diferite înfăţişări, un flăcău are nevoie de serviciul magic al acestui vraci fără nume, deşi... renumit. Ospitalier – dar de negăsit a doua oară, mister cu care ne-am obişnuit în privinţa acestor fermecători: „Ce i-o fi spus, ce l-a învăţat, cum l-a învăţat, nu se ştie.” Ştim doar că cel împătimit de lostriţă, Aliman, se întoarce acasă cu o lostriţă lucrată în lemn, „aidoma de şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa”, vopsită la fel cu aur şi argint şi stropită cu picăţele galbene. Până aici înţelegem că asemănătorul atrage asemănătorul (o magie prin asemănare), dar descrierea continuă şi concentrează tot mai mult mister – lostriţa era alcătuită din două jumătăţi legate între ele cu scoabe, frecată cu lapţi şi cu buruieni de apă, iar în mijlocul ei, ascuns un peştişor, tăiat dintr-un corn de cerb, ca să-i dea cumpăneală în apă şi s-o cârmuiască.
„Păpuşa”, obiectul înzestrat cu puteri magice, urmează să intre într-un scenariu ritualic „într-un miez de noapte cu luna în pătrar”, când flăcăul, gol, intră până la mijlocul râului cu peştele vrăjit în mână. Spune încet descântecul învăţat pe de rost în care se leapădă de Dumnezeu. Dacă babele acţionau ele însele asupra situaţiei altora, aici însuşi solicitantul acţionează, ori mimează acţiunea, frâiele vrăjii fiind în continuare la vraci.
Suntem în perimetrul unei povestiri fantastice în care ezitările sunt de aşteptat, fie din partea cititorului, fie din partea personajului. Numai Aliman nu se mai întreabă, de când a salvat fata. Este el însuşi atins de o magie, vibraţiile a două voinţe adversare s-au produs. Dulcea povară a fetei împlineşte tot ce râvnise şi jinduise Aliman.
Cât despre lepădarea de Dumnezeu, este un motiv adesea asociat magiei. Ritul magic se opune celui religios în primul rând pentru că practicarea lui presupune apropierea de interdicţie. Vraciul şi flăcăul devin nevrednici de stima comunităţii. Alte poveşti se nasc chiar din aceasta, pentru că poporul nu-şi pierde prea uşor capacitatea fabulaţiei, mai ales când este în căutarea unei explicaţii. Astfel, „satul bâzâia de zvonuri ca un roi întărâtat. Precum că fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică”.
Însă pactul cu diavolul, odată făcut, nimic nu revine la starea iniţială. O patimă nefirească l-a trimis pe flăcău în căutarea salvatorului său, dar a doua oară acesta nu este de găsit. Şi nici Bistriţeanca, femeia ce susţinea a fi mama fetei-lostriţă. Aliman reprezintă omul care şi-a ascultat odată sufletul, dar care nu şi-a pierdut de tot raţiunea. El vrea să se răzbune pe forţele care i-au adus marea, dar scurta bucurie şi care acum îl lăsaseră „prostit”. Literal, finalul povestirii este moralizator: spiritul religios al autorului a ales învingerea magiei, flăcăul fiind pedepsit pentru că şi-a ales de ibovnică o fiinţă din regnul animal cu înfăţişare umană atrăgătoare sau poate pe însuşi diavolul preschimbat. În privinţa structurii discursului narativ, finalul este unul încurajator pentru arta literară – „povestea lui Aliman a rămas vie şi mereu mlădioasă. Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi scornituri după închipuirile oamenilor” – şi unul deschis diverselor interpretări (în funcţie de cultura imaginativă a cititorului, de cunoaşterea tradiţiei, inclusiv în funcţie de structura povestirii în general).
Un mare vrăjitor de lupi. Luparul din povestirea voiculesciană În mijlocul lupilor, are un alt fel de legătură cu o altă specie din regnul animal: supune lupii cu farmecele şi magia lui, ca un stăpân. Luparul apare în alte circumstanţe, deşi tot în vremuri străvechi, când vânătoarea însemna artă, ştiinţă şi magie, sacrificiu, încordare de energii „cu simulacre şi ritualuri magice”.
Nu ştim cum arată vraciul din Lostriţa, rămânându-ne să-l asociem generic unui imaginar deja format despre magicieni, dar Luparul este ca o urâciune a lumii. Este de aşteptat să trăiască în afara satului, pe coclauri, într-un fel de bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal argilos şi sterp. Cu un statut social care nu mai miră, el nu are nevastă, deci nici copil. Expresiv şi oarecum comic, autorul îi alege drept nevastă „o tufă scorburoasă din pădure”. Singur ca un sihastru, Luparul este un bătrân cu o privire arzătoare. Ochii strălucitori sau arzând sunt deja un element definitoriu pentru această categorie din imaginarul povestirii româneşti. Mâinile îi sunt „lăţite, cu degete răşchirate ca nişte labe”. Chipul „spânatic”, cu o barbă rară şi ţepoasă, are „ceva tainic, trist şi totodată vehement în el”. Se crede despre el că ar vorbi cu lupii. Dar cine l-a văzut? Aşa că Voiculescu imaginează un personaj care intră în graţiile bătrânului, pentru a vedea, măcar ce s-ar putea, din vrăjile lui.
Timpul asociat magiei nu putea fi decât cel al nopţii: în noaptea Sfântului Andrei, când lupii – se crede – îşi iau merticul lor de prăzi pentru tot anul. Fiecăruia i se sorteşte un anume om, o anume femeie ori copil, pe care are voie să-l mănânce. Dar cine îi permite? Specificul multor povestiri voiculesciene este crearea unei ziceri, a unei poveşti despre tot ce nu poate fi explicat şi pus pe seama unui „se spune”. Admiţând şi această lege a naturii, să observăm care sunt obiectele magice, ritul şi efectul vrăjii Luparului. Cu o bâtă enormă şi cu o sarică de piei de lup, cu miros „usturat”, el se caţără într-un copac. Un soi de strigăt, nedesluşit pentru un om obişnuit, reuşeşte să aducă la tulpina copacului o dihanie, apoi alta şi alta. Dacă le spunea ceva, dacă îi certa, dacă le făgăduia ceva, nimeni nu poate şti. Lupii însă jucau parcă după cum le striga. Arma cea straşnică nu era însă bâta, ci mirosul urât şi lumina din ochii Luparului.
Cum să fie considerat actul său? La urma urmei, la el se pare că nu apelează cineva în nevoie, aşa cum ne-au obişnuit alţi magicieni şi vrăjitoare, căci este un mag primitiv implicat într-o „formidabilă activitate de duh”. Este mai mult deci decât un vrăjitor: este „arhetipul lupului, (...) dinaintea căruia hăiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger”. Lumea îl condamnă pentru că el este altcineva, neştiind că acest om păstrase de la strămoşii animalieri „fluidul magic strâns şi condensat din fiinţa celui care făcea efortul extraordinar să alunge primejdia”.
Fie că este exagerare sau vis, povestea rămâne interesantă prin tipul de vrăjitor pe care-l evocă.
Un caz tragic de magie11. Un solomonar sacrificându-se pentru a salva prestigiul ştiinţei magice, Berevoi este „cel din urmă apărător al vitelor”, într-un timp când „bestiile se înmulţeau nestingherite”, când „se arătau vedenii fantastice” şi când „duhurile trebuiau chemate în ajutor şi puterile oculte – puse în mişcare”, când, inexplicabilul, se punea totul pe seama Necuratului.
Povestirea Ultimul Berevoi de Vasile Voiculescu este complexă în privinţa abordării temei magiei. Solicitat de comunitate, Berevoi are dreptul să aleagă momentul, spaţiul şi condiţiile actului magic pe care nu îl va săvârşi singur, ci îl va coordona până la un punct cu preţul vieţii.
Ca ritual foarte complicat, magia, ale cărei etape şi condiţii le ştia doar Berevoi, este reprezentată mai întâi de o simulare, un fel de joc asemănător riturilor de bestialitate din societăţile tradiţionale. În mintea unchiaşului „fără ani, fără nume” stăruiau bătrâne solomonii. „Hărţuit de popi, prigonit de învăţători, târât de doftori pe la judecăţi”, unchiaşul ajunse şi de hula tineretului. Căpătase porecla „moşul cu căciulă-mpletită”, deşi tocmai căciula, prin semnificaţia ei străveche, îl individualiza. Pentru el, magia era o cinste. Şi, solicitat, simţea că ritul face din el alt om. Se însenina în văzul lumii.
Chemând bărbaţii – păstori ai satului, la târla unui ţarc de vite, Berevoi organizează o repetiţie; reuşeşte să-i aducă la un singur trup şi un singur suflet, la uniune de voinţă şi de acţiune. Un soi de iniţiere se face cu fiecare ins în parte, fiecare este dăscălit în taină. Condiţiile sunt multe şi respectate cu stricteţe: să nu ocărască, să nu pomenească de diavol, să rămână muţi etc. Jocul se desfăşoară asemeni unui teatru popular, teatrul celor „şapte boari”. Se imită ursul, vitele, iar boarii simulează lupta cu ursul.
Când în jocul lor iese învingător tocmai cel ce trebuie învins, unchiaşul cheamă în ajutor „duhul marelui taur al muntelui, bătrânul arhitaur”, „care să dea tăria lui urmaşilor”. Ciopor de vite, dans magic, ierburi aruncate în foc, descântece, cântec din cimpoi, luptă simbolică – altă etapă magică a ritului şi victoria este obţinută; se încheie cu un joc sărbătoresc.
Ce impresionează în această povestire nu este complexitatea firului narativ, ci simbolistica evenimentelor. „Rânduiala era ca taurul biruitor să se împreune cu juncana mântuită, undeva pe coclauri”; simbolic s-ar naşte un prunc care „avea să fie mare ucigător de fiare, ursit să nu-l atingă colţ şi gheară”. Totul a fost „un fel de carnaval sălbatic cu scene de erotism păgân”.
Urmează momentul cel mai impresionant: „rămânea acum ca duhul şi tăria taurului să fie trecute aievea într-un buhai adevărat”, taurul cel mai mare din cireadă şi şase vite despărţite de viţeii lor. O blană de urs aninată într-un par trezeşte instinctele animalelor. De pe acum se conturează tragismul unchiaşului. Buhaiul vrea să vină vrăjmaşul la el, vraciul simte mustrarea din partea naturii, căci similarul nu vrea să producă similarul... Greşise ceva? Uitase ceva? Călcase vreo rânduială? Berevoi are chiar capacitatea de a comunica cu cei plecaţi în lumea cealaltă – tatăl său care lega ploile, lua mana vitelor, punea cuţit duşmanilor, Berevoi cel Mare, „meşter zodier, cetitor în stele, căruia îi slujeau spiriduşi închişi în sticlă”, străbuni cu căciuli aşijderi împletite, toţi mucenici ai vrăjitoriei. Dar „unchiaşul întârziat în coada veacului” nu mai este ascultat de taurul care se obişnuise şi el cu noua civilizaţie – a fierului, căci la un moment dat, în cursul ritului, Berevoi cere îndepărtarea oricărui obiect din fier.
Magicianul, oricâte calităţi ar avea, nu este atotputernic; el capătă încredere în forţele proprii şi datorită credinţei din partea comunităţii. Dar „magia se istovise în om. Puterile ei se strămutaseră în fier şi în oţel”.
Finalul este tragic: vraciul nu se mai foloseşte de obiecte, devine el însuşi obiect magic (îmbracă blana de urs), primeşte încuviinţarea puterilor naturii (muntelui). Dacă magia murise, nu murise încă cel din urmă magician. Fiind solicitat foarte rar, de ce să nu se jertfească? „Porni alt descântec, cu mintea, înfiptă de-a dreptul între coarnele buhaiului, fără mijlocitor între ei”. Berevoi devine astfel „jălbar al celor părăsiţi aici, jos, pe lume”. Învingător iese taurul, aşa cum vraciul şi-ar fi dorit, doar că prada lui este omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, ultimul Berevoi.
Ne întrebăm atunci: magia cheamă omul sau omul a fost nevoit să inventeze magia (atunci, demult, căci astăzi au rămas numai poveşti)?
 
Note
1 Jean-Michel Adam, Francoise Revas, Analiza povestirii, Trad. de Sorin Pârvu, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 15, 16.
2 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în antropologia generală, Trad. de Marcel Aderca, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 427.
3 Lucian Boia, Cuvânt înainte la Pentru o istorie a imaginarului, Trad. de Tatiana Mochi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 7.
4, 5 Marcel Mauss, Henri Hubert, Teoria generală a magiei, Trad. de Ingrid Ilinca şi Silviu Lupescu, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 26, 32.
 
Surse literare
1. Ion Luca Caragiale, Kir Ianulea. Nuvele şi povestiri, Editura Albatros, Bucureşti, 1979.
2. Gala Galaction, Nuvele, povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
3. Ion Agârbiceanu, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
4. Vasile Voiculescu, Integrala prozei literare, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog