Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

IDEEA EUROPEANĂ

Un nou program cultural: a aduce Europa „acasă”*

Adrian MARINO

Alte articole de
Adrian MARINO
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XV, 2005

Pentru tipar

Cultura română – mai precis: cultura română modernă, începând din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, pentru a intra direct în fondul problemelor – este produsul unei sincronizări occidentale rapide, în acelaşi timp, fondul tradiţional, istoric, de Ev Mediu întârziat, rămâne deosebit de puternic. De unde o situaţie caracteristică: la confluenţa a două sfere culturale, fără afinităţi reale, profunde între ele, cultura română modernă va fi plină de interferenţe, de ambiguităţi şi chiar de conflicte inevitabile. Cu o faţă spre „Occident” şi cu o alta spre „Orient” şi „Balcani”, această contradicţie fundamentală, care prezidează la dezvoltarea întregii Românii moderne, este definită în mod curent, de la Maiorescu înainte, prin conflictul acut dintre „forme” (occidentale) şi „fond” (autohton). Suntem, sau am fi, în mod fundamental, o cultură a „formelor fără fond”. Definiţie doar parţial, mai bine spus, nu integral exactă.
Unele forme occidentale n-au fost încă asimilate în mod real. Iniţiativele goale se văd şi azi la tot pasul. Alte forme occidentale au fost asimilate doar în parte. Imperfect şi superficial. De unde interferenţe şi hibrizi inevitabili. Altele, în sfârşit, au fost pe deplin asimilate, chiar dacă în sfere încă restrânse, mai mult sau mai puţin de „elită”. Poate noi, cei de faţă (este vorba despre participanţii la colocviul revistei Familia, 6 mai 1993, n.n.),facem parte chiar din această categorie, în orice caz, soluţia dată de E. Lovinescu acestor controverse esenţiale ni se pare cea mai realistă şi mai justă: mai devreme sau mai târziu, noile „forme” îşi vor genera şi „fondul” corespunzător. Totul este doar o chestiune de integrare progresivă, de selecţie critică şi mai ales de sedimentare şi deprindere. Deci de durată şi de stabilitate. Cât timp sistemul de valori europene – şi nu numai cele culturale – este pus permanent în discuţie, contestat şi chiar anulat printr-o politică deschisă şi agresivă de izolare şi de „ieşire din Europa”, occidentalizarea, europenizarea noastră reală (şi apăsam cu putere asupra acestui cuvânt) nu se va putea produce niciodată.
Rezultat al unei culturi de confluenţă, românul – şi mă refer în primul rând la omul de cultură, la intelectual şi chiar la individul „mediu” – este „condamnat” să fie, sau să devină, în orice caz, „român” şi „european” în acelaşi timp. De unde, unele întrebări: sunt, de fapt, nu una, ci „două Românii”? Este condamnată ţara noastră să fie mereu sfâşiată spiritual în două, scindată în orice caz? Nu este posibilă nici o sinteză, nici o conciliere, nici o formulă realistă şi constructivă în acelaşi timp? De aliniere şi de asimilare occidentală, dar în adâncime? Nu putem da încă un „fond” real unor „forme” şi „imitaţii” inevitabile? Europenizarea şi personalizarea culturii româneşti sunt două realităţi ce se exclud, sau ele pot, de fapt, coopera, prin convergenţe şi soluţii efectiv creatoare?
Noi credem, şi cu toată convingerea, că acest lucru este perfect posibil. Mai mult: un început de soluţie a fost realizat în istoria noastră culturală mai mult sau mai puţin recentă. Au apărut şi la noi conştiinţe într-adevăr „europene”, opere ce pot fi definite ca „europene”. Vom vedea imediat ce sens precis dăm acestui cuvânt. Respingem în orice caz, şi cu toată tăria, teza conform căreia lipsa de tradiţii europene face imposibilă europenizarea noastră culturală efectivă. Suntem conştienţi, în acelaşi timp, de toate alternativele şi soluţiile curente care se propun acestei dileme „europene”.
Una, cea mai simplă, dar foarte generalizată, este a ignora pur şi simplu problema: „Europa” este o „falsă problemă”. Ea „nu există” sau nu „ne interesează”. Ne simţim foarte bine la noi acasă şi fără Europa. Eu „nu vreau să ştiu de Europa dumitale”. Astfel de dialoguri polemice şi de soluţii radicale se dădeau la noi încă de pe vremea lui Caragiale. La polul opus este fuga în Europa. A te expatria, a te pierde în Europa, a spori rândurile „diasporei”. Cei ce rămân acasă, plini de resentimente şi complexe, „se” dispreţuiesc şi „ne” dispreţuiesc pentru faptul că nu trăim în Europa, că nu suntem europeni etc. Puţini, foarte puţini, de fapt o infimă minoritate – din care am îndrăzni să spunem că facem şi noi parte – adoptă soluţia inversă, radical opusă: a aduce Europa „acasă”. A te comporta, acţiona, lucra, eventual crea, ca români, dar în spirit şi conform standardelor europene. Cât mai înalte posibil. Este soluţia cel mai greu de realizat, cea mai dificilă. Dar şi cea mai constructivă. Ideal vorbind.
 
 
A fi român şi european în acelaşi timp
 
În faţa acestei mentalităţi precare, adesea copleşitoare, în orice caz dominante, singura formulă culturală recomandabilă este – după noi – a fi, a voi să fii, a acţiona să fii şi să rămâi – repetăm de o sută de ori – român şi european în acelaşi timp. Altfel spus, a gândi, a ne comporta, a ne manifesta, cultural vorbind, ca „europeni”, rămânând totodată „români”. A avea deci această dublă conştiinţă activă. A căuta s-o conciliezi, s-o armonizezi şi s-o realizezi, pas cu pas, într-o sinteză superioară. Ceea ce înseamnă, în primul rând, a rămâne şi a produce cultură în România. Sau în primul rând în România. Dar fără complexe. De nici un fel. În mod natural, organic.
Cine circulă prin „Europa” şi nu se „sperie” de nimic, nu este nici umil, dar nici arogant, nici foarte admirativ, nici mereu îmbufnat, nici facil cosmopolit, nici şovin, acela face parte dintr-o categorie superioară de la care se poate aştepta un mare salt calitativ. Nu avem nici un fel de elemente statistice. Dar am cunoscut efectiv astfel de oameni de cultură români. Nu mulţi, din păcate, însă am cunoscut câţiva. Şi ei ne-au dat mari speranţe. Să ne propunem deci un alt viitor cultural.
Pentru a-l defini cât mai concis posibil şi într-o formulă de sinteză – refuzând în mod categoric orice naţionalism, orice protocronism sau orice eurocentrism – obiectivul cultural fundamental ar trebui să fie următorul: a aduce Europa acasă, ceea ce echivalează, aparent paradoxal, cu a intra în Europa. Dar nu oricum, ci cu personalitatea noastră. Să cultivăm deci o metodă proprie de integrare, recuperare şi dezvoltare. Să ne dezvăluim din plin vocaţia noastră europeană, ieşind din izolare, dar nu la întâmplare, dezordonat şi improvizat. Altfel spus, nu prin imitaţii superficiale, mecanice, prin sincronizări precipitate, ci printr-un efort de personalitate şi de originalitate. Nu credem deloc în valori naţionaliste, dar în valori personalizate şi originale, altfel spus în creaţii româneşti, care să dezvăluie o evidentă originalitate, deci irepetabile, credem cu tărie. Ceea ce dorim este a produce cât mai multe creaţii reale şi autentice. Ele vor fi atunci şi „specifice”, ţinând seama că „specificul naţional” este în acelaşi timp şi un proces organic, evolutiv.
Pe scurt, nu dorim o cultură pur epigonică, imitativă, în bătaia tuturor modelor culturale europene. După cum suntem departe, foarte departe, şi de idealul culturii etniciste, izolate, adesea şovine şi intolerante. Idealul nostru este o sinteză de influenţe occidentale constructive şi de iniţiative proprii, locale şi originale, care se pot concretiza în opere competitive, capabile să intre într-un dialog cultural real, neconvenţional, neoficial, fără complexe de nici un fel. Deci: opere româneşti de semnificaţie şi valoare internaţională. Recunoaştem enorma superioritate a culturii occidentale. Dar să nu ne resemnăm, ci să urmărim să reducem pe cât posibil acest decalaj şi să recuperăm cât mai mult din timpul pierdut. Nu să ne aliniem sincronic, mecanic, ci să ne aliniem prin opere pe cât posibil de cel mai înalt nivel „european”, arzând – într-un fel – o serie de etape. Este, după noi, miezul problemei. Este saltul de la cultura română „minoră” la cultura română „majoră”.
Dificultăţile – recunoaştem deschis – sunt, pe de altă parte, enorme. Orientările dominante ale culturii române actuale pot face faţă efectiv competiţiei şi emulaţiei europene? O cultură predominant poetică şi publicistică, a fragmentului şi a compilaţiei poate avea, într-adevăr, şanse reale de afirmare? Nu credem acest lucru. După noi este vorba de o criză culturală de structură. Am subliniat unele aspecte şi într-un articol foarte recent din România literară (Criză de structură, nr. 15/93). Şi alţii, de pildă, Ion Vartic, în Apostrof (Et in Liliput ego!, nr. 1-2/93), deplâng aceeaşi situaţie, acelaşi handicap: lipsa sintezelor, a marilor lucrări româneşti de referinţă, a marilor repere capabile să orienteze şi pe români şi pe străini despre istoria şi cultura românească în trăsăturile lor fundamentale, originale.
În acelaşi timp, nu sunt suficiente doar eforturile individuale. Este nevoie şi de un mare efort colectiv. Deci de o adevărată politică a culturii, inclusiv de difuzare culturală în străinătate, în domeniul studiilor literare noi înşine am acumulat şi am atins unele rezultate, o anume experienţă. Dar, bineînţeles, este vorba de o altă problemă, pur tehnică. Să spunem doar atât pentru a încheia, că o politică a culturii oficială, propagandistică, de tip ceauşist, festivist n-are absolut nici o şansă în Europa culturală contemporană.
 
1993
 
 
* Articolele sunt preluate din culegerea Pentru Europa, Iaşi, Polirom, 1995.
 
 
Critic şi teoretician literar de talie internaţională. Activitatea lui a cunoscut o ascensiune dintre cele mai spectaculoase, rod al unei munci asidue care a dovedit o vastă cultură şi o erudiţie ieşită din comun. Este primul autor al unei cărţi (în română şi în franceză) despre Mircea Eliade: Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), versiunea în limba franceză– 1981. În 1985 obţine Premiul Herder. Publică în România şi în străinătate volumele de critică, de teorie literară şi de comparatistică: Introducere în critica literară (1968), Modern, modernism, modernitate (1969), Dicţionar de idei literare, I, A-G (1973), Critica ideilor literare (1974), Étiemble ou le comparatisme militant (1982), Hermeneutica ideii de literatură (1987), Comparatisme et Théorie de la Littérature (1988), Teoria de la Littérature (1994) ş.a. Cele şapte volume ale Biografiei ideii de literatură (1991-1999) reprezintă prima enciclopedie literară românească completă. Este cel mai tradus critic literar român. După 1989 publică mai multe cărţi de ideologie proeuropeană şi proliberală şi critică de idei: Evadări în lumea liberă (1993), Pentru Europa (1995), Revenirea în Europa (1996), Cenzura în România (2000), Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România – Un dialog cu Sorin Antohi (2001) ş.a.
A fost membru al Comitetului de Conducere al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1976-1982), al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari şi al Modern Language Association of America.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog