Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ACTUALITATEA CLASICILOR

Sadoveanu – construind

Constantin CIOPRAGA

Alte articole de
Constantin CIOPRAGA
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XV, 2005

Pentru tipar

Circulă si astăzi impresia ca autorul Baltagului (capodoperă redactată în opt zile) scria cu uşurinţă. „Multora li se năzărea că literatura mea e o funcţie firească în care cheltuiesc puţină substanţă; nu cunoşteau pe faurul aburit care se ostenea fără răgaz sub calm înşelător” (Anii de ucenicie, Cap. XX). Celor patru volume cu care debutase în 1904 li se adăugau în 1905 încă trei, si alte patru în 1906; faptul, rar întâlnit, acredita impresia de spontaneitate. Că tânărul prozator găsea dintr-o dată limbajul adecvat, că frazarea cu mână sigură putuse părea un dat structural – acestea se cer explicate nuanţat. La o anchetă a României literare(I, 1930, nr. 30) – la care au răspuns Gala Galaction, Camil Petrescu, Minulescu, Nichifor Crainic, Perpessicius si alţii, Sadoveanu preciza: „În general, la mine, elaborarea se face cu mare întârziere, după timp îndelungat. Sunt unii scriitori, si exemple sunt nenumărate, în al căror substrat anumite fapte nu se frământă atâta, nu sunt supuşi, ca să zic aşa, unor chinuri de elaborare, că îşi pregătesc uneltele şi păşesc de îndată la aşternerea pe hârtie a simţămintelor şi zbuciumelor lor. S-a întâmplat să scriu o întâmplare după cinci sau zece ani, câteodată chiar la douăzeci de ani”...
Frapantă la Sadoveanu, şcoala privirii făcea din el un jubilant şi un pensieroso, un plasticizant şi un apropiat misterelor naturii. Privind spre oameni şi încorporat ambianţei, înclinat să perceapă cu ochii si urechile (cum însuşi preciza în Anii de ucenicie),creatorul intra în contact cu materia viitoarelor lui proze; nu-i rămânea decât să pună în pagină monologuri şi dialoguri, să imprime ritmul şi viteza naraţiunii, să schiţeze o atmosferă şi, mai ales, să sugereze o psihologie. Relatări directe despre întâmplări vechi şi noi îşi asociază magia penumbrelor; vocaţia rapsodică se lasă invadată de filoane lirice impresive, de poeticitatea subconversaţiei,mai exact de acel indicibil al stărilor de reverie. Pe scurt, în Sadoveanul tuturor vârstelor fuzionează observatorul multiobiectual şi gânditorul; tipic, faptele, întâmplările şi observaţiile – eboşe de posibile compoziţii –sunt reluate după o apreciabilă gestaţie, după aşteptări, după ce ele s-au decantat şi orchestrat obiectiv.
„Faurul aburit” declara odată că distruge notele pregătitoare pentru a nu da de lucru cercetătorilor de mai târziu. Însă afirmaţia nu coincide integral cu realitatea. În arhiva familiei s-au păstrat peste treizeci de caiete şi carnete cumulând observaţii sociale, etice şi psihologice, inclusiv profiluri de personaje şi subiecte de dezvoltat; interesat de descoperiri lexicale, creatorul notează sintagme, formule gata-făcute şi aforisme populare; alcătuieşte liste de toponime şi colectează antroponime. Note de lectură şi extrase din cărţile citite contrazic afirmaţia lui G. Călinescu despre precaritatea culturii lui Sadoveanu. „Tot ce excogitează Sadoveanu – considera criticul după o şedinţă de redacţie la Adevărul literar(la 31 ianuarie 1937) – e fără miez (...). Îl cred foarte necultivat”. Câteva zile mai târziu (la 3 februarie), consideraţii încă mai negative – în acelaşi cadru – prozatorul fiindu-i vădit antipatic: „Sadoveanu mai bonom, mai dezlegat, dar descoperindu-şi un ochi vulgar, lipsit de adâncimi. Lipsa lui de cultură şi idei izbeşte din capul locului. Tot ce spune (şi se simte obligat să spună) e fără nici o sclipire (...). Se vede cât de colo că este încredinţat a fi cel mai mare scriitor şi că-şi închipuie că opiniile lui critice sunt infailibile (Scrisori si documente, Minerva, 1979). Din însemnări de atelier provenind de la André Gide, de la Rebreanu si Camus se vede traseul dificultuos de la plasma neorganizată la opera finită. Pseudojurnalul şi însemnările lui Sadoveanu probează, la rândul lor, că tranziţia de la orizontul prim la capodopere se făcea cu migală; era un act de cristalizare. La douăzeci şi cinci de ani, el se pronunţa franc pentru un umanism cu rădăcini în autohtonie: „Mă simt prin suflet şi intelect singur si unic. Mă simt al poporului meu, al părinţilor şi cerului meu. Tocmai de aceea vreau să văd în alt individ din altă rasă şi de subt alt cer un frate. Ceea ce e omenesc bun si nobil în fiecare din noi trebuie să ne adune pentru un efort comun al energiilor diverse cătră acelaşi scop armonic. Internaţionalismul celălalt se întemeiază pe progresele tehnice, pe circulaţia bunurilor, pe viaţa materială. A căuta înfrăţire aici e zădărnicie; după cum a căuta pe această cale fericirea însemnează a face confuzie între două planuri cu totul deosebite ale vieţii, înfrăţirea n-o putem realiza decât pe planul moral, subordonând moralului cele materiale. De câtva timp, după mari catastrofe, lumea, tot mai neliniştită, simte nevoia unui orizont nou. Nici un aeroplan, cu record oricât de sporit, n-o va putea duce acolo unde se înalţă numai inima, curăţită de mizeriile materialismului”.
Cei vechi vorbeau de puterea modelatoare a locului: Locus regit actum!(Locul guvernează fapta). Sadoveanu se îndoieşte: „Cu privire la teoria mediului a lui Lovinescu – să nu se creadă că e ceva nou. De mult, alţii s-au întrebat: găina face oul, sau oul face găina”. A vedea în Sadoveanu doar un arhaizant, un îndatorat marilor cronicari şi cărţilor populare e un nonsens; pelerinul printre arhetipuri adaugă experienţei comunitare verificate o cunoaştere totalizantă, integraţionistă, angajându-se în lecturi istorice, parcurgând lucrări de filozofie generală, de filozofia culturii şi, bineînţeles, capodopere ale literaturii universale. Palmaresul lecturilor lui din 1906, lecturi menţionate riguros în caietele sale, impresionează prin anvergură şi diversitate; un Sadoveanu meditativ extrage din cărţile altora observaţii despre religie, despre virtute, fericire şi speranţă ori despre prietenie; îl ţin în loc conceptele de materialism şi spiritualism – cu trimiteri la Aristotel, Epicur şi Lucreţiu, la Bacon, la d’Holbach, Locke şi Condillac, la Descartes şi Leibnitz, la Hegel şi Kant; reproduce citate (unele în latină, altele în franceză) din Pythagora şi Machiavelli, din Horaţiu, din Tit-Liviu şi Sfântul Augustin, din Montesquieu şi Voltaire, din Victor Hugo, din Goethe şi Byron, din Balzac, Maupassant, Flaubert şi Baudelaire, dar şi din Franklin şi Napoleon şi din alţii, nenumăraţi. „O bună lectură pe care nu ai digerat-o – crede el – e ca un ospăţ bun rău digerat”. Adesea notează anecdote, cuvinte de spirit, curiozităţi felurite; trei pagini – reproduse din Omul de geniu de Lombroso – îi vorbesc despre Caractere degenerative,despre Precocitate şi Genii tardive.Nu ni se spune cine sunt autorii reflecţiilor despre artă si frumos înşiruite după citatele din Lombroso; excepţie face un aforism de Baudelaire. Un alt aforism sună astfel: „Frumosul nu e tot ce e simplu, ci complexul simplificat; el a consistat, totdeauna, într-o formulă luminoasă învăluind, în termeni familiari şi profunzi, idei sau imagini foarte variate”.
Volume de Fauget, de Max Nordau şi alţii îi fuseseră împrumutate. Pe aproape două pagini figurează o listă de Cărţi de cumpărat, toate în franceză –, patruzeci şi opt de autori reprezentând diferite literaturi: Goethe, Tolstoi (4 titluri), George Eliot, Hoffmann, Longfellow, Manzoni, Thackeray, Turgheniev, Erckmann-Chatrian, maghiarul Jokai.
În timp, prozatorul valorifică literar notaţii din caiete, utilizând în context potrivit o idee, o sugestie, vreun reper. O reflecţie din septembrie 1908 pledează pentru armonizarea cunoaşterii livreşti cu cea legată de natură, cu percepţia nemijlocită: „Cineva nu cunoaşte pe Herbert Spencer; bine, nu cunoaşte. Dar unii cunosc toată filozofia contemporană, ştiu ce-a spus Schopenhauer şi Spencer etc., însă nu ştiu ce e aceea un botgros, ori un cintez. Mai mult nu ştiu aceştia din urmă”. Aceeaşi reflecţie e de găsit în O istorie de demult – din acelaşi an: „Am auzit că citeşti pe Kant şi pe Schopenhauer; şi dumneata mi-ai spus... Ai să-i ştii din scoarţă în scoarţă... Ai să-i ştii şi pe alţii, toţi filozofi urâţi şi spâni... Dar dacă nu ştii ce-i aceea un botgros, ori o privighetoare, ori o noapte cu lună, n-ai făcut nimic”.
Impresii de drumeţie, pe jos sau cu trăsura, la mănăstirile Agapia, Văratec, Secu, la staţiunea balneară Bălţăteşti, la Cetatea Neamţului şi în alte părţi au furnizat puncte de plecare pentru volumul Oameni şi locuri, tot din 1908. Câte o menţiune fugară despre un tăcut Brebu prevesteşte romanul Venea o moară pe Siret;o bătrână neputincioasă care, epuizată, secera în genunchi, va face obiectul unei secvenţe în povestirea Mergând spre Hârlău.Chipuri de călugări (în special cărturarul Narcis Creţulescu), singuratici şi pribegi, un Ilie Răcoare (fost tâlhar de drumul mare) vor deveni curând personaje tipic-sadoveniene; un brutal Faliboga va intra în excelenta povestire Bordeienii.Caracter de jurnal propriu-zis au paginile în care ofiţerul de rezervă Mihail Sadoveanu (concentrat pentru manevre), conturează profiluri de comandanţi şi soldaţi. O siluetă a inocentei Lizuca din Dumbrava minunată se înfiripa cu un deceniu înainte – adică la 9 iunie 1906. Copila Lia, fiica scriitorului, e o prefigurare a protagonistei din remarcabila proză poematică din 1926: „Lia culege floricele. O întreb ce culege. Îmi răspunde cu glasu-i subţirel: «Păpădie! Rochiţa rândunelei...». Prin şanţ, în urmă, văzuse un fluturaş care trecea zbătându-se în zbor: «Nu-i cuminte...». Şi păşeşte repede cu obrăjei albi înfloriţi sub pălăria largă, cu ochişorii albaştri plini de lumină, cu rochiţa roşie de mătasă fluturând, cu cortelul roşu în dreapta, în care grămădeşte toate folicelele ce culege. Se aude ţârâitul greerilor şi cosaşilor – acum în vremea când m-am oprit sub arbori ca să scriu aceste rânduri, murmurul miilor de insecte, o clipă freamătul vântului în frunzişuri...”.
În vederea elaborării romanului Zodia Cancerului, „Faurul aburit” s-a documentat un an întreg; pentru trilogia Jderilor a adunat sumedenie de informaţii relevante.
Carnetele şi caietele lui Sadoveanu proiectează lumini noi despre creatorul de opere şi capodopere.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog