Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RECENZII

Un memorialist lucid şi curajos

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XV, 2005

Pentru tipar

Deficitară întrucâtva sub aspectul limbajului, fără să se constituie dintr-o scriitură marcată de spectaculozitate stilistică, proza documentară a lui Alexei Marinat se dovedeşte a fi totuşi o contribuţie certă la evoluţia publicisticii noastre scriitoriceşti. Ea se distinge net de întreaga producţie de acest gen printr-un material uman de o duritate ieşită din comun, prin fapte, întâmplări şi evenimente pe cât de concrete, pe atât de groaznice în esenţa lor. Autorul a pornit de la experienţe trăite şi conştientizate profund în urma unui studiu multilateral şi obiectiv al realităţii investigate. Nu minimalizăm nici câtuşi de puţin memorialistica scriitorilor în etate sau aceea a mai tinerilor autori care abordează probleme spinoase, utilizând mijloace şi procedee insolite, dar proza documentară a lui Alexei Marinat poate fi comparată numai cu cartea de memorii Povestea Vulturului, în care un alt autor de mare curaj, Nicolai Costenco, a dezvăluit natura inumană a regimului comunist instalat la est de Prut pe 28 iunie 1940 şi atrocităţile vieţii în lagărele staliniste de odinioară.
Supravieţuitor al confratelui de condei pomenit şi activând în condiţii principial noi faţă de acelea în care şi-a scris cartea colegul mai în vârstă, Alexei Marinat încă în 1991 a inclus în Scrieri alese o serie de secvenţe din jurnalul intim Eu şi lumea şi câteva proze documentare de un realism nemilos, de-a dreptul zguduitoare prin adevărurile relatate în toată nuditatea şi în tot tragismul lor.
În 1999 apare volumul Eu şi lumea în care sunt reincluse prozele la temă din Scrieri alese, dar şi cinci schiţe inedite, dintre care una, Spaima cea mare, este expresia condensată a obsesiei autorului că fenomenul deportărilor staliniste ar putea fi reluat în orice clipă.
În 2004 Alexei Marinat reuşeşte să editeze cartea Călătorii în jurul omului. Ea cuprinde fragmente din jurnalul intim, prozele documentare publicate anterior, la care se adaugă un foarte bogat compartiment – Reflecţii publice – şi nenumărate spicuiri din caietele de meditaţii datate 1956-1977 şi 1977-1986, deci altele decât cele din jurnalul intim Eu şi lumea, şi extrase din cuvântările scriitorului, toate fixate cu fidelitatea necesară, ca să se înţeleagă clar curajul afirmaţiilor şi atitudinilor, şi – de ce nu? – măsura riscurilor asumate benevol şi în întregime.
Polemic şi incitant este, înainte de toate, titlul noii cărţi. Nu călătoriile în jurul unui continent sau chiar în jurul lumii ne aduc revelaţiile cele mai mari, ci anume acelea pe care le întreprinde scriitorul în jurul confratelui său, înţeles ca expresie a sublimului vieţii, dar şi a josniciei acesteia; în om descoperim culmea frumuseţii, bunătăţii, altruismului, dar şi hăul urâţeniei, răutăţii, egoismului.
Împărtăşind o atare viziune asupra omului, Alexei Marinat a săpat, metaforic vorbind, în minele fără de margini ale mentalităţii şi universului spiritual al oamenilor de diverse categorii sociale, dezghiocând pe îndelete, obiectiv până la necruţare, gesturi, gânduri, atitudini, fapte dintre cele mai variate prin natura şi prin semnificaţia lor umană sau inumană. Istoria noastră bimilenară cu vitregia ei, destinul pământului moştenit de la predecesori, dar hăcuit nemilos pe parcursul istoriei de vecini lacomi şi perverşi, din mai toate părţile, problema limbii, probleme ale conştiinţei de neam şi de ţară şi alte asemenea subiecte îşi găsesc reflectarea publicistică îndrăzneaţă şi convingătoare, impresionându-ne cu o putere uneori de-a dreptul surprinzătoare. Dramatismul şi tragismul prozei scriitorului nu-l poate lăsa indiferent pe cititor.
Cea mai mare durere a neamului nostru e, bineînţeles, desţărarea, deznaţionalizarea, mankurtizarea, toate începute demult şi continuând, din păcate, până în prezent. Dar scriitorul se dovedeşte interesat şi de foametea organizată de comuniştii sovietici în scopul de a ne colectiviza mai uşor, şi de groaznicele deportări staliniste care au urmărit, în fond, acelaşi scop criminal, şi de prigonirea credinţei în Dumnezeu, şi de atâtea alte acţiuni de-a dreptul inumane ale regimului totalitar. Alexei Marinat a realizat, în cartea Călătorii în jurul omului, o roentgenografie literară amănunţită şi impresionantă a tuturor năpastelor suportate de românii din Basarabia şi din Transnistria. Despre pierderea identităţii etnice a românilor transnistrieni noi scriem rar, puţin şi insuficient de concludent. Într-un atare context o schiţă ca Răcnetul surorii mele capătă importanţa unei încercări de a recupera trecerea sub tăcere a unei probleme puţin spus dureroase. „Era de ziua Sfintei Maria la 28 august 1976, de ziua hramului la Valea Hoţului”, povesteşte Marinat liniştit, cu o sfătoşenie ca cea de la orice masă de sărbătoare. Însă „când sărbătoarea era în toi şi atmosfera pălălăia de căldură frăţească, într-un moment am simţit o privire, concentrată asupra mea, a surorii mele. Mă privea ţintă, de parcă făcusem ceva necuviincios. Rămăsesem dezarmat nu ştiu cum, chiar intimidat. O privii şi eu întrebător”. Adresarea surorii veni relativ temperată şi ea, mai curând ca o constatare: „Se vorbeşte că voi, cei din Basarabia, vreţi să vă uniţi cu România!”.
Autorul reacţionează calm, sincer, ca un frate adevărat: „Oficial nu se pune problema, şi nici nu se vorbeşte deschis, dar problema, ca atare, există”. Abia acum urmează esenţialul: „Ea mă privi şi mai tăios. Ridurile de pe faţă i se adânciră, fruntea i se încruntă şi ea îmi răcni de peste toate mesele:
– Da’ pe noi cui ne lăsaţi!?”.
Cetăţean trecut prin ciur şi prin dârmon, călit în timpul foametei şi al represaliilor, apoi prin focul războiului şi prin gulagul stalinist postbelic, Alexei Marinat nu găseşte uşor un răspuns plauzibil la întrebarea surorii. El analizează pe îndelete starea de lucruri din Transnistria anilor ’30: „Când Ucraina a început să închidă şcolile moldoveneşti din Valea Hoţului şi din celelalte raioane ale fostei republici autonome moldoveneşti, care, din cel mai tâmpit gest al lui Hruşciov, nu mai intrau teritorial în R.S.S.M., ea (sora Vera. – I.C.) a protestat, în urma cărui fapt a fost mutată într-o fundătură a satului, la care puteai să ajungi trecând 7 kilometri prin matca satului, peste pâraie şi mocirle, numai în cizme de gumă. Nici un drum nu traversa această matcă, cât ţinea satul, şi nu era nici o cale în afară de cea de a te supune sorţii.
Toate cele 7 şcoli moldoveneşti din Valea Hoţului au fost închise, împreună cu şcoala medie moldovenească nr. 2, unde am învăţat şi eu.
Autorităţile ucrainene repartizau, din fonduri speciale, învăţătorilor din fostele şcoli moldoveneşti bomboane şi alte «cadouri», spre a fi stimulaţi elevii mai sârguincioşi la însuşirea limbii ucrainene. Şi iar învăţătorii au protestat. Şi a venit o comisie din Moscova, care, studiind bine problema, a făcut dreptate pentru toţi moldovenii de prin toate raioanele fostei republici moldoveneşti pe care le-a înghiţit Ucraina în 1940: «Dacă nu doriţi să înveţe copiii voştri în limba ucraineană, vor învăţa în limba rusă!». Şi au făcut din şcolile moldoveneşti şcoli ruse, ca să nu fie sfadă între moldoveni şi ucraineni...” zice cu amărăciune acest fiu al Transnistriei. După care continuă cu aceeaşi ironie amară: „Acum Ucraina a revenit la varianta şcolilor ucrainene şi a restabilit dreptatea din plin. Nici o şcoală moldovenească nu mai pâlpâie pe întreg teritoriul satelor moldoveneşti care se întind până la Bug şi după Bug...”.
Răcnetul surorii Vera – Da’ pe noi cui ne lăsaţi!? – e o rană sângerândă în sufletul memorialistului. Cugetul lui Alexei Marinat se zbate între dorinţa recuperării noastre etnice şi realitatea cruntă a prezentului lipsit de o zare cât de cât luminoasă: „Astăzi Basarabia nu se află în anii de aur, nici pe departe, repet: nici pe departe! Şi eu sunt încurcat în rătăcirile mele şi mai mult: ba spun că trebuie să ne unim cu România, noi, cu Basarabia ciopârţită în bucăţi de imperiul sălbatic de la Răsărit, călcată de copitele cailor căzăceşti şi ferfeniţată ca o manta căzută de pe umerii unui nobil în fuga lui spre vest, cu Basarabia care nu-şi va putea uni pământurile până la un nou cataclism istoric... Doreşte România o unire cu Republica Moldova, adică doreşte România să-şi recapete Basarabia, ferfeniţată, cum este ea astăzi? Eu unul nu cred...”.
Memorialistul priveşte lucrurile lucid şi profund. El nu-şi linguşeşte cititorul, ci îl îndeamnă la meditaţie, la trezire din indiferenţă şi din pasivitate: „Şi dacă ar da Dumnezeu să se întâmple Marea Minune a Unirii în parametrii anului 1940, moldovenii de peste Nistru vor rămâne cu întrebarea încremenită pe buze: «Da’ pe noi cui ne lăsaţi!?». Şi se vor împuţina, şi vor dispărea cum le-a dispărut limba, şi vor muri înainte de vreme, cum a murit şi soră-mea Vera, peste un an de la acea sărbătoare a hramului de Sfânta Maria din Valea Hoţului”.
Eventuala obiecţie că memorialistul seamănă în sufletul cititorului pesimism este infirmată din start de starea de lucruri reală din regiune şi de bine ştiuta dificultate a rezolvării diferendului transnistrian. Căzute de prin 1989 sub tutela necamuflată a Rusiei, raioanele estice ale Republicii Moldova numai cu numele au trei limbi oficiale (rusa, ucraineana şi „moldoveneasca”), în realitate, aici funcţionând în exclusivitate limba rusă. Anume viziunea realistă a scriitorului e în măsură să ne îndemne la cugetare, la atitudine fermă faţă de uneltirile regimului separatist de la Tiraspol şi la trezire din amorţeala „spirituală” care n-a dispărut definitiv din mentalitatea unei mari părţi a populaţiei noastre nici în lunile de batjocură a regimului smirnovist faţă de şcolile româneşti din Tiraspol, Tighina şi Râbniţa.
Iar venind vorba despre limbă, subliniem că problema aceasta constituie o durere neogoită a memorialistului, pe care el o abordează prin mijlocirea consemnării simple încărcate de sens filozofic („Simt cum dispare limba şi mă apucă groaza. Împreună cu limba dispare şi naţiunea. Sunt martor la moartea mea! Şi sunt lucid, şi-mi dau seama de asta, şi pot să-mi descriu această moarte”), a aducerilor aminte din anii în care regimul comunist ne punea la îndemână „cărţi de gramatică şi istorie, făcute special pentru noi, ca să ne distrugem limba şi mintea şi să nu ne mai înţelegem, frate cu frate, soră cu soră...”, a descrierii stării de lucruri de odinioară („Peste tot se vorbeşte şi se scrie ruseşte: de la sovietul sătesc până la sovietul suprem. Nici măcar o şcoală de şoferi sau tractorişti, în care mecanizatorii ar putea să înveţe moldoveneşte. Chiar în şcolile moldoveneşti, pe coridoare, se vorbeşte ruseşte. Şi nimeni nu îndrăzneşte să le facă observaţie elevilor să vorbească în limba maternă, fiindcă aceasta s-ar considera ca un act de naţionalism. Iar naţionalismul este apreciat ca una dintre cele mai grele crime, mai gravă decât jaful şi omorul sau siluirea...”), a interogaţiei retorice referitoare la un chinez care n-ar înţelege „cum se poate întâmpla ca un moldovean care a absolvit şcoala medie în limba sa maternă să nu ştie nici să gândească, nici să vorbească în limba sa?”, a dezvăluirii adevărului referitor la timpurile de odinioară („Românofobia a fost ridicată la rang de politică de stat a Rusiei ţariste şi a U.R.S.S. Cine dintre moldoveni a vrut să-şi facă carieră pe timpul imperiului ţarist sau al U.R.S.S. a trebuit mai întâi să scuipe, indiferent de provenienţa sa istorică, pe origine, pe limba sa maternă, pe tot ce e legat de România, şi nu numai, şi să lupte împreună cu cinovnicii velicoruşi împotriva propriei fiinţe, împotriva naţiunii sale, împotriva limbii sale şi împotriva numelui său. Românofobia, fiind stimulată de stat timp de 200 de ani, a dat în sfârşit roadele – mai ales în partea stângă a Nistrului: aici moldovenilor le e ruşine să spună că sunt de o obârşie cu românii”), dar neapărat şi prin mijlocirea unor eseuri incitante şi chiar a unor studii competente şi profunde, ca Plecarea după cuvinte, Cotoii Academiei şi, mai ales, În ce limbă au vorbit moldovenii până la 1359?
Dacă Ţara Moldovei a luat naştere în 1359 de la denumirea râului Moldova, iar primul ei domnitor, Dragoş-Vodă, a venit din Maramureş, unde se vorbea limba romană sau română, cum de acesta s-a înţeles cu locuitorii ţinutului abia descoperit de el? Nici ei nu ştiau „moldoveneşte”, deoarece până la acea dată nu existase denumirea Ţării lor, Moldova, nici – cu atât mai mult – Dragoş-Vodă nu avea de unde cunoaşte limba „moldovenească”, de vreme ce românii din Maramureşul său vorbeau limba română.
În acest punct al studiului – anume al studiului! – memorialistul se dovedeşte un savant redutabil, în măsură să-şi asume responsabilitatea unei opţiuni pe deplin plauzibile: „În voievodatul Maramureş, unde trăiau români, se vorbea aceeaşi limbă cu a populaţiei din ţara vecină, de peste râul Bistriţa. Asta ne-o dovedeşte faptul că Dragoş-Vodă şi Bogdan I, care a domnit în Moldova după Dragoş-Vodă, şi ambii erau din Maramureş, au vorbit cu populaţia, în ţara în care au domnit, în aceeaşi limbă.
Vasăzică, există o singură limbă în care oamenii din ţările vecine vorbeau: ei aveau o singură limbă cu o singură gramatică şi un fond lexical..., o limbă care provine din latină; toate denumirile de plante, ale animalelor, tot ce are omul de la cap până la unghii, noţiunile astronomice, geografice, ştiinţifice sunt latine... Vasăzică, în toate ţinuturile, cnezatele şi voievodatele ce se întindeau de la Carpaţi până la Marea Neagră se vorbea în acea unică limbă de multe şi multe sute de ani. Altfel cum ar fi putut Alexandru cel Bun, numai după 40 de ani (după 1359), să înfiinţeze un stat unitar – de la munţi până la mare! – cu structuri statale, cu slujbaşi, cu armată puternică, învingătoare în războiul cu Turcia? Acest stat avea şi o limbă unică, care nu a fost adusă din alte părţi, ci o vorbea poporul de mai multe sute de ani... romană sau română, după cum au numit-o mai pe urmă...”.
Atare dezvăluiri nu lasă nici un loc pentru speculaţiile ieftine, mucegăite, despre o mai mare vechime a limbii „moldoveneşti” faţă de limba română sau despre „sinestatornicia” aşa-zisei limbi „moldoveneşti” care s-ar deosebi principial de limba română. (Că ulterior, sub dominaţia Rusiei ţariste şi a imperiului sovietic, aşa-zisa limbă „moldovenească” a fost împestriţată nemilos cu rusisme, de a ajuns să se deosebească de româna autentică, e adevărat, dar faptul acesta nu înseamnă decât o poluare a limbii române, care ne obligă să stăvilim o dată şi o dată procesul acestei poluări, pentru a ne salva limba.)
În schiţe, crochiuri, instantanee şi simple însemnări de jurnal intim Alexei Marinat dovedeşte acelaşi har al înţelegerii juste a lucrurilor şi al atitudinii civice fără compromis faţă de fărădelegile staliniste şi neostaliniste. Foametea din 1946-1947 e simţită acut şi consemnată succint într-o notiţă de jurnal din 23 ianuarie 1947: „Ieri-dimineaţă am condus-o pe soră-mea la gară. De acolo m-am întors cu Vania pe jos. Pe strada centrală am dat de un om care şedea culcat la pământ, în nemişcare. Vania l-a ghiontit, vrând să afle ce-i cu el. Dar era ţeapăn-cremene. Murise de foame. Dar de ce nu era umflat? Noi doar ştiam care-s semnele foametei!
Acesta a murit, se vede, nevrând să mai aştepte semnele”.
Motivul foametei e destul de frecvent în jurnalul scriitorului. Pornind de la informaţia unui coleg de universitate că „în sat la ei o mamă tânără şi-a mâncat copilul. Primul ei copil!”, memorialistul cugetă îndrăzneţ şi dezvăluie semnificaţia socială a întâmplării: „S-a stins focul marii dragoste dintre mamă şi copil. Milioane de femei ar trebui să se cutremure auzind de această întâmplare. Toate femeile de pe tablourile «Mama cu pruncul» cred că s-au îngrozit în acea clipă. La ce limită a conştiinţei a ajuns omul în zilele noastre, în ce situaţie este pusă o femeie care merge împotriva instinctului ei de mamă? Dar nu ea e canibală. Canibali sunt cei care mănâncă astăzi pâine albă. Sunt canibali cei care mănâncă două feluri de bucate la masă. Sunt canibali cei care au adus-o pe tânăra mamă la starea de a-şi mânca pruncul...”.
Ochiul ager şi mintea iscoditoare, ghidate de conştiinţa civică lucidă, treceau în chip firesc bariera fricii. Or, frica era starea generală a imperiului sovietic; pentru cea mai timidă încercare de a pune la îndoială acţiunile puterii oamenii înfundau puşcăria. În atare circumstanţe se dovedeşte de-a dreptul temerară cutezanţa tânărului Marinat de a încredinţa hârtiei adevăruri luate, cum se zice, din cea mai palpabilă realitate: „...M-am reţinut la universitate să împart pâinea «comercială» de care eram responsabil. Unii fură, iar alţii trebuie să răspundă!
Dar fură, nu glumă, de la mic la mare. Mă mir cum se mai ţine ţara pe picioare. Cei mici fură câte puţin, după cum le e şi rostul, pişcă de unde pot câte oleacă, dar regulat, hap de aici, hap de acolo, fură noaptea, fură ziua, şi, nefiind profesionişti, repede se prind: nu sunt meşteri, nu ştiu să se ascundă, mai pe scurt – ei nici nu fură, ci apucă fără să se sinchisească sau să le fie ruşine.
Dar cei care ocupă posturi fură mai mult, pe scară largă, după cum le e şi postul. Ştiu să se ascundă, au mai multe posibilităţi de a se camufla... Şefii, când fură, nici nu se gândesc că fură... Ei nu fură, ci iau, şi fac lucrul acesta fără frică, fără teamă. Din ceea ce au furat mai fac cadouri pentru cei care stau asupra lor, se împart cu şefii superiori, ca să aibă susţinere în caz de ceva”.
Greu de închipuit că atare lucruri au fost notate în jurnal la 25 februarie 1947. Dar aşa a fost. Dovada concludentă e confiscarea – în luna mai a aceluiaşi an, de către organele securităţii sovietice, – a jurnalelor cu astfel de „atitudini antistatale”, altfel zis – arestarea lor odată cu arestarea şi deportarea autorului neîmpăcat cu fărădelegile timpului.
De altfel, tânărul Marinat era pe deplin conştient de ceea ce nota în jurnal, de eventualele pe atunci consecinţe ale notiţelor sale, ca şi de obligaţia sa lăuntrică de a vedea, înţelege şi scrie tot ce contravenea omenescului, moralei sănătoase: „Dacă aş fi indiferent faţă de tot ce se face în jur, s-ar putea să trăiesc mai uşor, dar atunci ar trebui să nu văd nimic, iar văzând, să fiu un nesimţit şi să nu dau nici o atenţie.
În lumea aceasta, unde la fiecare colţ de stradă sunt ignorate drepturile omului, demnitatea omenească, unde la fiecare pas sunt încălcate legile, unde se strigă despre legi, dar nu se respectă, unde totul se vinde şi se cumpără, unde sunt batjocoriţi şi statul, şi legea – este greu să nu strigi: reprezentanţi ai legii, de ce mai purtaţi uniformă?!”.
Necruţătoare sunt şi consideraţiile studentului Marinat despre cele două feţe ale realităţi imediat postbelice: „După părerea mea, orice stat are două ipostaze ale existenţei sale. Una este faţa, şi alta – dosala... Statul are grijă de faţa sa: şi-o arată, o propagă cu toate mijloacele disponibile – presa, radioul, literatura.
Dar cât de mult se deosebeşte dosala de ceea ce numim faţă! Dosala sunt subsolurile, închisorile, lagărele, activitatea miliţiei, a NKVD-ului, MGB-ului şi a tuturor organelor de securitate cu anchetările, bătăile, schingiurile, torturile, celulele, carcerele, omorurile premeditate...”.
Alexei Marinat venea în literatură cu o aspră şcoală a vieţii şi cu o gândire cetăţenească realistă. El avea conştiinţa fermă a imperfecţiunii realităţii, îşi punea întrebări grave, cărora le căuta răspunsuri plauzibile. Afirmaţia noastră se referă şi la cugetările scriitorului cu privire la literatură: „...Mă interesează: cum va fi literatura în comunism? Ştiu că acum statul îi încadrează pe scriitori la înfăptuirea planurilor partidului şi guvernului. Scriitorii nu se simt liberi de a scrie ceea ce vor şi cum vor. Ei se supun politicii statului... De aceea se simt strâmtoraţi, ca şi cum ar fi strânşi în menghină, sunt obligaţi să scrie ce le dictează partidul.
Dar ce-ar fi oare să li se dea scriitorilor libertatea din secolul XIX?”.
Cartea Călătorii în jurul omului e scrisă de o pană sigură, care în nici o pagină nu se abate de la adevărul vieţii trăite de-a lungul a opt decenii (scriitorul s-a născut la 24 mai 1924). Se adaugă o râvnă permanentă a tânărului student, apoi a proaspătului ziarist de după ispăşirea pedepsei nemeritate în lagărul stalinist din Siberia de a-şi perfecţiona uneltele scriitoriceşti, în primul rând – de a-şi cultiva limba, astfel încât majoritatea schiţelor din compartimentul În subsolul KGB-ului, întemeiate pe fapte autentice, sunt nişte nuvele desăvârşite, care se citesc cu o vie curiozitate spirituală şi cu o deosebită plăcere estetică.
Conştiinţa luptătoare a scriitorului se dezvăluie cu o putere nedezminţită în compartimentul Reflecţii publice, care include luări de cuvânt şi de atitudine din anii de la urmă. Uneori, într-un instantaneu de câteva alineate, Alexei Marinat reuşeşte să spună cât alţi autori în zeci şi sute de pagini realiste, nu-i vorbă, dar prea întinse, dezlânate şi chiar plictisitoare. Un prieten de copilărie şi de universitate al scriitorului, Vania, a învăţat numai pe note foarte bune, a avut un comportament familial şi social exemplar, dar... „stă înmormântat cap la cap cu socrul său, care a venit de pe Volga, odată cu războiul, în 1944, şi a fost colector de pâine în Moldova. Pe timpul foametei era şef la «Zagotzerno», a măturat podurile de la casele oamenilor, a trimis în judecată o sumedenie de ţărani care ascundeau pâinea pe sub hornuri sau în căpiţele de paie, ca să aibă pentru sămânţă şi pentru copii – să nu moară de foame.
Iar tatăl lui Vania a fost arestat în 1933, când la noi era foamete mare, pentru că a ascuns un sac de grâu sub un salcâm, fapt pentru care a fost condamnat la 10 ani închisoare şi internat într-un lagăr al «Gulag»-ului, de unde nu s-a mai întors.
...Şi-a găsit prietenul Vania locul pentru veşnica odihnă: cap la cap cu socrul său”.
Nemilos cu orice fel de nedreptate, arzând cu verbul său simplu şi direct orice adiere de laşitate sau de altă meteahnă omenească (neomenească), Alexei Marinat îşi rămâne fidel şi în compartimentul Ieroglife (Din caietele de meditaţii) şi în cel de încheiere a cărţii, Ce facem: mergem cu capul sus sau fugim tupiluş? (Spicuiri din cuvântări). Am da drept exemple trei afirmaţii pe deplin concludente: „Un şef de guvern ar trebui să plătească bani groşi unuia care i-ar observa prostiile. Pentru că nimic nu-l încurcă pe un conducător mai mult ca prostiile şi nu-i aduc o daună mai mare ca prostiile. Şi guvernul ar trebui să-l ţină pe acest om pe palmă. Dar ce se întâmplă la noi cu omul care observă prostiile pe care le face guvernul? Este bătut şi izgonit din societate, este ţinut flămând până nu începe şi el să spună minciuni şi prostii”, „Şi acum se taie capul acelora care fac descoperirea că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Încearcă să spui că Basarabia aparţine României!”, „Nu aţi putut, turcilor, să ne mai ţineţi vreo două sute de ani sub stăpânire, apoi să ne daţi drumul, ca să nu nimerim sub stăpânirea altora, şi mai răi?!”
În chiar ultimele rânduri ale recenziei de faţă plasăm o cugetare a memorialistului despre felul lui de a exista în plan literar, cu deosebire în cartea la care ne referim: „Profesia mea este de a cerceta şi de a afla: ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat? Apoi de a povesti oamenilor. Pentru a-mi îndeplini această misiune, e nevoie de o curiozitate permanentă, de o minte trează şi de o muncă de salahor”.
Lectura cărţii Călătorii în jurul omului adevereşte în întregime cele trei calităţi de prim rang ale autorului ei, care prezintă realist durerile noastre de peste două secole şi ne îndeamnă să ne smulgem o dată şi o dată din comoditatea necunoaşterii istoriei adevărate.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog