Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROFIL

„Oriunde aş munci, o fac în folosul oamenilor...”

Grigore CANŢÂRU

Nicolae MĂTCAŞ

Alte articole de
Grigore CANŢÂRU
Nicolae MĂTCAŞ
Revista Limba Română
Nr. 5-9, anul XV, 2005

Pentru tipar

– Stimate domnule profesor, în ultimii ani aţi oferit mai multe interviuri, răspunzând la o serie de întrebări care vizau, în special, formaţia Dumneavoastră de savant şi activitatea în sfera interesului public. Aşa încât şi prima mea întrebare are un caracter oarecum convenţional. Ce înseamnă pentru Dumneavoastră a fi Expert I la Serviciul Românii de Pretutindeni al Direcţiei Generale pentru Integrarea Europeană şi Relaţii Internaţionale a Ministerului Educaţiei şi Cercetării din România şi – în general – a munci în Bucureşti?
– Pentru comoditate, aş vrea să convenim de la (bun?) început asupra a două momente. Primo: de la înălţimea vârstei să-mi permiţi a mă adresa cu pronumele de reverenţă „dumneata (d-ta)”. Secundo: să nu-mi consideri o impertinenţă renunţarea la prenumele scriitorilor consacraţi (nu voi renunţa numai în situaţii speciale). Şi acum să purcedem la treabă.
„Expert I” se mai numeşte, de puţin timp încoace, şi „expert superior” (denumire cu care nu mă pot obişnui). Este o funcţie executivă, nu una decizională. Dacă ar fi să epuizez obligaţiile de serviciu, ar trebui să prezint fişa postului care, pentru unul ce s-ar interesa în mod expres, se află undeva pe suport electronic (pe site-ul ministerului). Funcţionarul în cauză ar trebui să fie un fel de doctus sine libro în domeniul de care se ocupă. Aşa cum se ştie că nu locul îl face pe om, ci omul sfinţeşte locul, îţi voi spune că n-am ţinut niciodată să-mi exercit numai atribuţiile prevăzute de fişa postului, ci m-am străduit să prestez cu o conştiinciozitate de pedant orice muncă de care e nevoie, de la cea de ordin oarecum creator (elaborare de proiecte, de hotărâri de guvern, de protocoale de colaborare în domeniul educaţiei între state, note şi alte materiale metodice, sinteze privind comunităţile româneşti din afara ţării, sprijinul acordat lor de Guvernul României, întocmirea de proiecte de susţinere financiară etc.) până la cea de rutină (scrisori de răspuns la solicitări, audienţe, consultări etc.). Nu mi-a căzut niciodată coroana când am efectuat vreo activitate care nu e de nivelul pregătirii mele. Am impresia că aş fi executat exemplar orice muncă în cazul în care o persoană la care ţin mi-ar fi spus că trebuie. (De altfel, povara ministeriatului anume astfel mi-au pus-o pe umeri maeştrii Druţă şi Lari.) Am convingerea înnăscută că orice activitate îţi poate aduce satisfacţie numai dacă îi conferi importanţa pe care o are şi dacă depui şi suflet în ea. Mai ales atunci când ai de a face cu oamenii. Iar noi lucrăm zilnic cu destine, cu oameni vii. Oameni care au nişte vise, aspiraţii, speranţe. Care ştiu că undeva, mai aproape sau la mii de kilometri distanţă, se află ţara-miraj a părinţilor, bunicilor, strămoşilor, ţară pe care ar vrea să o vadă, în care ar dori să studieze. Nu este suficient să-ţi îndeplineşti formal funcţia de birocrat (de care nici România nu duce lipsă). Trebuie să fii mereu conştient că eşti o persoană oficială care reprezintă ţara în raporturile ei cu străinătatea sau cu conaţionalii care locuiesc pe alte meleaguri. Că eşti primul român din ţară cu care vine în contact un român din afară.
În aceeaşi ordine de idei, pentru mine nu e mare diferenţă a munci la Bucureşti sau la Chişinau, pentru că eu oriunde aş munci, o fac în folosul oamenilor, nu împotriva lor. Atâta doar că, în 1994, aşa-zişii democraţi agrarieni de la Chişinau, pentru „vina” ce mi s-a incriminat de a fi „românizat” învăţământul moldovenesc şi de a fi „reetnizat” (adică de asemenea „românizat”) tânăra generaţie de cetăţeni moldoveni, m-au lăsat fără o bucată de pâine, îngrădindu-mi accesul în învăţământ (au lovit necruţător în dragostea mea dintotdeauna: studenţii) şi dreptul la profesie (noroc de redactorul-şef de la revista pe care o fondasem împreună cu regretatul Ion Dumeniuk, care, timp de un an, nu m-a lăsat să mor de foame), iar fraţii de la Bucureşti mi-au fructificat pregătirea şi calităţile.
Aproape toţi tinerii din Republica Moldova care vin la studii (sau la lucru) în România şi care, într-un mod sau altul, vin în contact şi cu mine (ale căror griji, dureri şi necazuri trec şi prin sufletul meu), mă consideră o persoană trimisă special de oficialităţile de la Chişinău pentru a le reprezenta interesele, fără a bănui ca eu nu sunt decât un exilat în propria Ţară. Mulţumesc Domnului că am o Ţară care îmi asigură existenţa şi îmi preţuieşte capacităţile!
– Aţi aflat, în această perioadă, mai multe despre români şi despre România „recentă”? Mă refer la faptul că Bucureştiul oferă, probabil, posibilitatea de a privi condiţia noastră naţională dintr-un alt unghi decât cel pe care ţi-l impune – istoriceşte şi politic vorbind – Chişinăul.
– Depinde ce înţelegi prin „Bucureşti”: conducerea, politicienii, puţinii români adevăraţi, marea scursură anaţională, cosmopolită, indiferentă, similară cu cea din toate metropolele...
Conducerea, ca întotdeauna, ştie totul, dar nu întreprinde prea mult, ca să nu supere pe nimeni. Diplomaţia este o artă extrem de dificilă. Nu toţi circarii pot face acrobatică pe muchie de cuţit.
Politicienii se comportă la fel oriunde. Unii vor unirea azi, alţii ezită („La ungurii noştri să-i mai aducem şi pe ruşii voştri?”), ceilalţi văd salvarea în integrarea europeană.
Nostalgicii (prima generaţie de basarabeni, bucovineni şi herţeni refugiaţi, la care se adaugă moldovenii din dreapta Prutului, ardelenii, precum şi intelectualii de marcă) visează frumos la un miracol, păstrează cu pioşenie şi sfinţenie memoria actului Marii Uniri de la 1918, omagiază cu drag personalităţile Basarabiei, Bucovinei.
Deşi toţi sunt conştienţi de faptul că Basarabia actuală, inclusiv sudul ei (precum, de altfel, şi Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei), este pământ românesc, pe care nu se ştie prin ce minune s-au mai păstrat români care vorbesc româneşte, ea devine totuşi, pe zi ce trece, o fata morgana a României. De altfel, mulţi nici nu-şi dau seama de mutaţiile ce s-au produs, pe parcursul a 150 de ani de ocupaţie străină, în psihologia basarabeanului, nu ştiu ce înseamnă „ienicer”, „mankurt” cu aplicare la basarabean. Pentru ceilalţi, mai puţini, este o enigmă şi un miracol istoric faptul că flacăra românismului încă mai pâlpâie, după atâta amar devreme de înstrăinare forţată, în conştiinţa multor basarabeni. La fel Ie apare şi marea mişcare de trezire a conştiinţei naţionale a românilor basarabeni, organizată de intelectualitatea din Republica Moldova, efort care a culminat în 1989 cu adoptarea legislaţiei lingvistice, iar ulterior – cu Declaraţia de independenţă, revenirea la tricolor, adoptarea imnului de stat etc.
Aberaţiile politicienilor de la Chişinău nu sunt interpretate ca simple rătăciri, ci aşa cum sunt: ca nişte acţiuni politice premeditate, întreprinse la o comandă venită din afară (diversiunile limba moldovenească, naţiunea moldovenească, dicţionarul lui Stati, amestecul în treburile interne ale altui stat etc.).
Puţini, extrem de puţini români îşi dau seama de comportamentul nefast al unor români exilaţi, în perioada 1918-1940, cu funcţii administrative în Basarabia, încă mai puţini conştientizează ezitarea unor basarabeni în principiu pro români, „unionişti” în vorbe, egoişti în grandomania lor, de a se uni „aici şi acum” (am în vedere puţinele momente oportune pe care ni le creează istoria), din teama de a deveni politicieni, conducători, intelectuali de gradul doi în faţa regăţeanului plin de sine.
– Ce sentiment Vă încearcă în momentul în care realizaţi că mulţi tineri basarabeni care îşi fac studiile în România rămân în Ţară să-şi construiască un destin, iar cei care revin în Republica Moldova nu-şi pot găsi aici un rost pe potriva speranţelor şi a pregătirii lor profesionale? (Apropo – deţineţi date statistice în acest sens, cunoaşteţi indicii care ar confirma sau ar infirma această supoziţie?)
– Frate Grigore, fii de acord cu mine că omul, această pasăre a Universului, trebuie să fie liber a-şi fauri destinul unde vrea el. Talentul, mai greu poate numai la început, se poate realiza oriunde: acasă, în Ţară, în America de Nord (Eliade, mai aproape de noi – George Paladi) sau cea Latină (Coşeriu), în Franţa (Brâncuşi, Ionesco, Cioran), în Spania (Uscătescu).
Într-un veac de pragmatism şi de tendinţă de căpătuire totală nu cred că primul exod de după 1989 al basarabenilor în România ar fi fost condiţionat numai de prea mare drag de Ţară. La fel şi cu tendinţa de care vorbeşti d-ta. Cauza principală este sărăcia lucie din Basarabia şi atitudinea vădit ostilă din partea „baronilor” basarabeni faţă de tinerii care, chipurile, ar fi fost „românizaţi”, în timp ce ei îşi au propria cimotie şi s-ar vrea singurii – ba încă şi „feudali” – în propria „ţărişoară”.
Nu sunt dispus să dau date, dar cred că se exagerează problema rămânerii masive în Ţară a tinerilor noştri basarabeni. De ce nimeni nu se întreabă câţi intelectuali basarabeni (în temei – profesori de şcoală medie şi de liceu) au inundat plantaţiile de căpşuni din Spania, benzinăriile din Italia, şantierele de construcţie din Israel?
Tinerii basarabeni se vor fi convins deja că nici în România nu-i aşteaptă câinii cu colaci în coadă. Concurenţa la angajare este enormă, principiul nepotismului funcţionează excelent şi aici, atitudinea faţă de „venetic”, ce-i în orice situaţie de concurenţă, este discriminatorie. Nu mai vorbesc de dificultăţile create la obţinerea cetăţeniei, de parcă basarabenii, descendenţii părinţilor şi bunicilor care au avut cetăţenie română şi care niciodată n-au emigrat din Patrie, nu ar merita-o automat, de la naştere. E trist să constaţi că, în faţa diavolului galben, unii funcţionari le acordă mai uşor cetăţenie română unor turci, arabi, africani decât confraţilor lor din Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc.
De altfel, şi tinerii români instruiţi din Ţară fac coadă la vize pentru emigrare în Europa sau peste ocean, în căutarea unei vieţi mai sigure. Drept să-ţi spun, la plecarea lor mă încearcă un dublu sentiment: de regret şi de compasiune. Poate că vor ajunge să se căpătuiască pe alte meleaguri, să-şi facă şi un nume, însă niciodată nu vor mai simţi răcoarea brazdei măicuţei glii natale, gâdilatul firicelului de iarbă care vrea să salute în zori primele raze de soare.
– Sunteţi unul dintre intelectualii noştri de frunte. Ce probleme (dintre cele... din afara cadrului „îngust” al filologiei şi al învăţământului) Vă frământă în prezent? Care sunt temele de reflecţie ale poetului şi ale gânditorului Nicolae Mătcaş?
– Mulţumesc. Cred că numai mult prea modeştii Gheorghe Ghimpu, Ion Dumeniuk, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Octavian Ghibu, Marius Lupuţiu şi alţi vreo 9-10 necontaminaţi de virusul unui orgoliu exagerat m-ar fi putut include fără nici o reţinere în tagma acestora. Duşmanul nostru de moarte în acţiunile de conştientizare a identităţii naţionale, după cum ne-am convins de atâtea ori de-a lungul istoriei, nu este străinul, ci confratele, cu egoismul, ambiţia, invidia sa congenitală. Vorba ceea: „ Cine ţi-a scos ochii?” „– Fratele.” „– A-a-a... De-aceea ţi i-a scos atât de adânc!”. Molimă naţională, ce mai!
Cred că e prea mult spus „poet”, cu atât mai mult „gânditor”. Poeţi sunt Ovidiu, Dante, Petrarca, Shakespeare, Eminescu, Arghezi, Stănescu. Gânditori: Socrate, Platon, Aristotel, Hegel, Eliade, Cioran... Eu nu am ţinut cu tot dinadinsul să mă fac poet, deşi am admirat poezia încă de pe la 5 ani, când, rămaşi fără mamă şi fără tată, ca să-mi mângâie singurătatea, fratele Vasile (cu 11 ani mai mare) mi-i recita pe din afară, ca în cele 1001 de nopţi, pe Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Goga, Iosif, Victor Vlad Delamarina. Aşa cum pe Anton din Ultima lună de toamnă ni l-a furat pădurea, pe mine, de la o vreme, m-a furat poezia. Deşi o purtam în suflet, repet, de multă vreme. M-am pus s-o înşir pe hârtie, la sfatul înţeleptului Petre Soltan, la 1994, când, prin „bunăvoinţa” confraţilor, am fost îndepărtat de la catedră. Uitat de lume, închis între patru pereţi, ca să nu mor de singurătate şi de sentimentul inutilităţii, al trecerii pe linie moartă, am început a scrie. Vodă este cel care a intuit că scriu, într-o discuţie la Glasul naţiunii, prin 1994, a insistat să-i aduc nişte versuri pentru revistă, care au şi apărut în 1995. Gicu Vodă, actualul mare îndurerat Gheorghe Vodă din Viaţă pe nemâncate, este, într-un fel, „naşul” meu literar. Altminteri, cu timiditatea mea, cine ştie dacă mai îndrăzneam vreodată să calc în „republica aleşilor lui Dumnezeu”. Cu titlu de amuzament, am să-ţi dezvălui că bunii mei confraţi de la Septentrion literar din Cernăuţi anume aşa şi au intitulat un eseu despre încercările literare ale subsemnatului: Un lingvist în republica poeţilor. Pot fi de acord că n-au făcut-o din răutate, dar parcă-l aud pe un cocoşat de-al nostru pe la un colţ de stradă: „Săriţi, fraţi mistreţi! Un impostor a intrat în grădina noastră!”. Numai blajinul de nea Grigore Vieru nu se teme de afluxul de ciuperci de după ploaie şi ne asigură că în codrul verde al scrisului este loc pentru oricine. (Parcă ar fi Heliade-Rădulescu de odinioară: „Scrieţi băieţi, scrieţi!”.)
Nu mă aflu în inima literaturii, nici chiar la marginile ei. Printre cei peste 1500 de poeţi actuali, unde să-şi mai facă loc unul când, după câte se ştie, chiar Caragiale, acum 108 ani, constata că „...avem peste 150 de poeţi, mai mult decât ar trebui unei naţiuni în stare normală să se prezente convenabilă în faţa Europei culte”? Însă eu şi în preajma literaturii mă simt bine. Să-ţi relatez un alt caz care mă amuză. Un redutabil om de cultură de la Bucureşti, renumit propagator al ştiinţei, între altele, şi un talentat şi prolific poet, „binecuvântat”, la începuturile sale literare precoce, de nişte Derjavini autohtoni cum ar fi Bacovia, Arghezi, Călinescu, Vianu, Streinul, Papadima, a avut imprudenţa ca, într-un textuleţ de întâmpinare la o plachetă de-a mea, să mă plaseze alături de Vieru şi Lari, fără să precizeze că ar fi avut în vedere treimea poeţilor basarabeni (auto)exilaţi în Ţară. Imediat am şi fost taxat de un critic literar nebucureştean, de altfel, un bun prieten al meu, al basarabenilor, bucovinenilor şi al tuturor românilor din afara Ţării: „El (adică prefaţatorul – N.M.) vorbeşte de o treime a poeziei basarabene, trei poeţi importanţi, vitali pentru spaţiul basarabean, şi-l include aici şi pe dl Mătcaş. Cred că este excesiv”. Fără precizarea de mai sus, sunt perfect de acord, dle profesor! În rest, mai vedem. (De gustibus non est disputandum, vorba ceea.)
„De ţară când vorbeşte / Poetul stă-n picioare”, parcă aşa scria un confrate de-al nostru? Ei bine, în acest sens Nicolae Mătcaş stă toată viaţa în picioare. Dar picioarele nu-l dor nici atâtica. Îl doare ţara, limba, neamul, istoria falsificată, surparea temeliilor morale la educarea tineretului de azi. Mătcaş este un permanent îndrăgostit de frumos, de inefabil, de sublim. Ca să se dea cât de cât cultivat, recunoaşte că nu ştie cum a putut să trăiască până la adolescenţă ţărănoiul din el fără un Beethoven, Mozart, Bach, Vivaldi, Verdi.
„Gânditorul” Mâtcaş stă cutremurat în faţa gestului lui Socrate de a prefera temniţa şi chiar moartea pentru crezul său în adevăr în schimbul unei libertăţi care ar fi câştigată cu preţul minciunii. Precum şi de preţul cu care Arhimede şi-a apărat figurile geometrice de pe nisip (Noli tangere circulos meos!)în faţa barbarului. De măreţia sacrificiului lui Prometeu, Bruno, Ioana d’Arc, a lui Horia, Cloşca şi Crişan, Doja, Brâncoveanu, mai aproape de noi – de crezul lui Ilie Ilaşcu şi al confraţilor săi de ideal.
Adevărul şi minciuna, sinceritatea şi fariseismul, politeţea şi mojicismul, bărbăţia şi laşitatea, compasiunea şi indiferenţa, intriga şi iubirea, iubirea şi trădarea, cultura şi spoiala, viaţa şi moartea... Dacă ţi-aş spune că aceste pasiuni umane, patimi, antinomii, care au frământat lumea de când există, iar în scris – pe creatorii din antichitate, apoi pe Shakespeare şi până la cei de astăzi, îl frământă şi pe „cugetătorul” basarabean cu care conversezi, l-ai crede? Chiar dacă nu e la o vârstă matusalemică, încearcă să privească senin, să analizeze filozofic multele (şi dezagreabilele) manifestări (invidie, orgoliu, trufie, grandomanie, poză, saltimbancărie, cruzime, bestialitate) ale animalului social contemporan, recurge la judecata lui Solomon când e să decidă de partea cui va fi fiind dreptatea, se resemnează ca un Isus Hristos în faţa supliciului la care îl supune răutatea lumii acestea... Să fie, oare, un semn al senectuţii?
– Cât de mult poate creşte, la Bucureşti, autoritatea literară a unui poet cu vocaţia patriotismului?
– Deloc. Din punctul de vedere al „integraţionistului” bucureştean, nici patriotul Eminescu (cel din Scrisori, Împărat şi proletar, publicistică) nu e mare gânditor şi nici mare poet. Mai mult: sub paravanul integrării europene şi euro-atlantice, al globalizării, marele poet naţional aproape că nu mai este tolerat. Deşi motivul real este tăinuit, se poartă o luptă acerbă cu tot ce e naţional, cu tot „ce mişcă-n ţara asta”. Patriotismul e declarat paşoptism, păşunism, depăşit de timp şi de tendinţele actuale. Iar basarabenii, care au supravieţuit numai datorită patriotismului literaturii naţionale, din acest unghi de vedere, sunt nişte demodaţi, retardaţi, arhaici. Poeţii din stânga Prutului ar fi depăşiţi atât prin tematică, idei, mesaj, cât şi prin mijloacele de expresie, inclusiv tehnica de versificaţie. Mai ales că această idee e susţinută şi promovată insistent şi de unii „bucureşteni” optzecişti, nouăzecişti, postmodernişti, fracturişti (nu ştiu de ce îmi vine să le zic „fripturişti”, cum îi numeau deputaţii frontişti din primul nostru parlament de după 1989 pe deputaţii agrarieni), contrafortişti (nu-ţi fie cu supărare) de la Chişinău.
Poezia (reala poezie) patriotică basarabeană, dar şi cea „regăţeană”, rămâne un balsam, în primul rând, pe rana mereu vie a basarabenilor şibucovinenilor refugiaţi şi îşi mai poate găsi refugiu şi alinare în inimile oamenilor simpli din „colibele” din provincie (Moldova din dreapta Prutului, Transilvania, Banat, Crişana), la din ce în ce mai puţinii români din Sudul Basarabiei, din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţei, din Vojvodina, la vlahii şi aromânii din Valea Timocului, Albania, Macedonia.
– Cineva spunea că după ce un mare poet a trecut printr-un limbaj, limbajul nu mai este acelaşi. Literatura română are mai mulţi autori care au marcat profund natura limbajului artistic, asumându-şi, fiecare, riscul – dar şi responsabilitatea – unui nou demers întru „creşterea limbei româneşti”. Cum credeţi, mai sunt posibile în literatura noastră opere comparabile, din acest punct de vedere, cu Amintirile... lui Ion Creangă, cu Luceafărul eminescian, cu Psalmii lui Arghezi?
– Tocmai de aceea marii scriitori se consideră făuritori ai limbii literare. Deşi se spune că de la Eliot încoace s-ar fi „aflat” că, după apariţia unui scriitor mare sau „interesant” într-o anumită privinţă, nu se mai poate scrie la fel şi nici judeca ca până la el tot ce s-a scris înaintea lui, deja geniul lui Eminescu intuise că nu se mai poate scrie în „fagurele de miere” al Văcăreştilor sau al lui Budai-Deleanu. Arghezi ştia şi el că nu poate rămâne la mijloacele de expresie, inclusiv cele lingvistice, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Nici Nichita nu putea rămâne la tehnica şi limbajul lui Arghezi.
La întrebarea d-tale de fond ar trebui să răspund că, aidoma planetelor, geniile se nasc / sunt descoperite la depărtări de milenii. Au trebuit să treacă aproape două milenii de şlefuire, cizelare a chihlimbarului limbii materne ca să se nască un Creangă pentru a-i întrupa scânteierile ei de mărgăritar. Creangă este spiritul popular însuşi, întruchiparea lui, expresia verbală a acestuia. Sub alt aspect, voit cult, elevat, întruchiparea inteligenţei poporului este Eminescu.
Spiritualitatea, literatura română este bântuită de talente, în privinţa geniilor însă sunt mai rezervat. Ar trebui să ne înarmăm cu puţintică răbdare, generaţii întregi. Opera unui Eminescu, Creangă, Arghezi rămâne termen de referinţă, nu de comparare.
– Umberto Eco spunea că în viitor nici o limbă nu va putea să domine asupra altor limbi, din simplul motiv că „limba viitorului vor fi traducerile”. Care este opinia Dumneavoastră în această atât de complexă chestiune? Câteva reflecţii.
– Oricât l-aş admira pe Creangă în traducerea niponă ideală (japonezii l-au tradus integral încă de pe când, vorba ceea, nici nu ştiau bine dacă România este capitala Bucureştilor sau Bucureştii sunt capitala României; à propos, recent a apărut, într-o ediţie de lux, în niponă, placheta de versuri Între noi – timpul a bucureştencei Adela Popescu), îl pot savura ca limbă, expresie, sonoritate numai în original. Oricât de mult aş aprecia lecturile superbe ale maestrului Caramitru din Eminescu în engleză, nu-i pot simţi vraja poetului nepereche (sper că şi reputatul actor) decât în original. Este admirabilă transpunerea poeziei lui Esenin de către Lesnea în română, însă Esenin „sună” mai bine în ruseşte, din care cauză prefer să-l recitesc, ori de câte ori mi-i dor de armonia versului lui cu mireasmă de mesteacăn, în limba originalului.
Traducerea, mai ales când nu e făcută de poeţi cel puţin egalabili ca talent, dacă nu chiar mai mari, pierde în mod indiscutabil o parte din individualitatea, originalitatea artistică a textului scris în original. Traducerile în serie îi aduc pe diferiţii poeţi traduşi la un fel de numitor comun. După cum limbile nu sunt identice ca sonoritate, muzicalitate, vigoare etc., ca să nu mai vorbim de diferenţele fizico-acustice şi fiziologice, după cum indivizii nu sunt identici ca structură fizică, anatomo-fiziologică, psihică, mental-sentimentală, tot aşa nici traducerile nu pot transpune întocmai originalul. Conţinutul – da, armonia – în parte, vraja lingvistică – nicidecum. Strict vorbind, la transpunerea în altă limbă se creează, într-un fel, o mică-mare altă operă, în funcţie de talentul şi măiestria traducătorului.
Eco are dreptate numai în sensul că o operă de talent va rămâne ca atare, indiferent de „mărimea” limbii în care a fost concepută (mare, prin aria de răspândire, cum e engleza, bunăoară; mică, prin arealul de întrebuinţare, precum persana), însă nu ne asigură că opera respectivă nu va avea de suferit câtuşi de puţin la transpunerea ei în engleză, franceză, spaniolă, chineză, niponă etc. (De fapt, „de suferit” este inexact spus, căci, în funcţie de talentul traducătorului, o lucrare mai slăbuţă în original poate deveni bunicică, comestibilă la traducere şi invers, o lucrare de valoare în original poate fi tradusă prost de un traducător mediocru şi, cu regret, percepută ca atare.) Este cu totul altceva când un naţional îşi însuşeşte o a doua limbă (pe cea adoptivă) în asemenea măsură încât să poată crea opere de valoare în această limbă (cazul lui Cioran este elocvent în această privinţă). Opera are o valoare lingvistică în limba în care a fost creată şi o altă valoare în cea în care este tradusă (dacă nu e creată din nou, la „traducere”, de către autorul purtător al ambelor limbi).
– Se vorbeşte mult despre criza identităţii naţionale, dar şi despre o criză a identităţii umane a fiecăruia dintre noi. Cum credeţi, poate avea sorţi de izbândă renaşterea naţională fără efortul individului de a-şi recupera propria umanitate?
– Criza identităţii naţionale este de faţă în cazul nostru, nu e nevoie să ne dăm cu presupusul. La 1989, în Piaţa Marii Adunări Naţionale sau la Teatrul Verde din Valea Morilor, ne părea că suntem mulţi români, câtă frunză şi iarbă. Dar ne facem a uita că cei mai mulţi dintre noi ne credeam, în sufletul nostru, moldoveni; că în pericol se afla „veşmântul fiinţei noastre”; că duşmanul de moarte era rusificarea, politica de asimilare lingvistică de la centru (asimilarea de alt ordin se şi produsese, din care cauză moldoveanul de după 1940 mai degrabă ar fi fost de acord să se considere rus decât român). „Unire, moldoveni!” ne era chemarea, nici vorbă de „Unire, români!”. Cu acest ultim slogan noi, care, de fapt, ştiam cine suntem, i-am fi îndepărtat pe intoxicaţii până în măduva oaselor de ideologia ţaristă şi sovietică fraţi de cruce de conştiinţa că suntem români. Ulterior, încetul cu încetul, am reuşit să-i convingem pe copiii acestora că suntem români şi vorbim româneşte, şi poate că aceasta a fost cea mai mare investiţie, izbândă a noastră. Pe copii – da, pe părinţi – nici pe departe pe toţi, căci românofobii nu păşteau în tihnă bobocii pe maidan. Politicienii mankurtizaţi, conducerea oficială deghizată în naţională au consfinţit glotonimul limbă moldovenească şi etnonimul naţiune moldovenească pentru a menţine în continuare situaţia din timpul rusificării şi a-i abate pe românii basarabeni de la ideea reunirii cu Patria-mamă. O eventuală reunire, în înţelegerea lor, i-ar îndepărta de la ciolan, de la conducere, de la privilegii nemeritate. De aici ideea independenţei faţă de România, statalităţii şi suveranităţii „ţărişoricuţei”. („Nu vrem să fim nici gubernia, dar nici provincia cuiva!” Şanti cum o mai suceşte ultrademagogul!)
Cât despre criza identităţii umane, aceasta există şi în ţările prospere, darămite în mizeria de la noi. Omul care nu are ce mânca, cel care mai are, în plus, şi grija zilnică a familiei, este ros numai de gândul cum să facă rost de o bucată de pâine. Conducătorii noştri şi-au însuşit foarte bine lucrul acesta de la predecesori. Lor le convine să-i ţină în mizerie pe moldoveni, pentru a-i manipula mai uşor, ca aceştia să nu aibă timp pentru a-şi pune şi alte întrebări, subversive. Odinioară le băgau vată („bumbac”) în cap, cum ar zice un fost coleg de facultate, azi ideolog al pcm şi românofob agresiv, pe la diversele adunări deschise de partid, comsomoliste, sindicale, ore politice sau prin şcoală, mass-media, azi le susţin grija atavică de a-şi hrăni cu ceva puii. Un om flămând este un om egoist, lacom, feroce, invidios, unul care nu pune mâna pe carte, care nu are când cugeta asupra unor probleme din sfera sublimului.
Sigur că, în condiţii normale, renaşterea naţională, conştiinţa identităţii de sine şi de neam, nu poate avea sorţi de izbândă fără recuperarea propriei identităţi. Doar un cataclism (ameninţarea statalităţii de către vreun „urs” din vecinătatea mai îndepărtată; situaţia prosperă a vecinului din dreapta Prutului; nemulţumirea generală a populaţiei de modul în care este condusă şi crearea unei mase critice favorabile unei „revoluţii portocalii”; apariţia unui tribun-mesia tradiţional din crezul basarabeanului, decizia unei spontane Mari Adunări Naţionale) care i-ar zgudui din temelii le-ar putea trezi instinctul de salvare şi, poate, sentimentul de solidaritate şi de identitate naţională, ideea de salvgardare.
– A existat în istorie, dacă privim lucrurile retrospectiv, o perioadă care – dincolo de confuziile şi coşmarurile inerente unei epoci a mutaţiilor politice profunde – să ne fi deschis (totuşi!) mai multe perspective pentru modernizare decât prezentul? Credeţi în viitorul european al Republicii Moldova?
– Dacă Basarabia ar fi putut participa la Unirea Principatelor din 1859, fireşte că da. În perioada 1918-1940, când Ţara însăşi trebuia să-şi lecuiască rănile de pe urma primului potop mondial, ea nu a putut să realizeze o modernizare pe potriva măreţiei evenimentului din martie 1918, deşi în plan naţional mutaţiile îşi lăsaseră amprenta. Azi – o palmă de pământ cu un cuţit (dacă nu cumva mai multe, cum ne ameninţa Lukianov) permanent în spate, cu o industrie ca şi inexistentă, cu o agricultură neperformantă, fără piaţă de desfacere a puţinelor şi la un preţ derizoriu de vânzare produse agricole, şantajată la tot pasul de agenţii economici dinăuntru şi din afară. Despre ce modernizare ar mai putea fi vorba? Teoretic este posibil ca Republica Moldova, în visele noastre cele mai roze, să fie invitată a se integra în Europa din considerente politice, şi nu economice. Însă integrarea ei fără sprijinul României este imposibilă, oricât ar perora actualii şi viitorii ei conducători despre o atare dorinţă, în Europa, chiar dacă te acceptă, trebuie să intri cu ceva performant, nu cu gândul că ea te va lua la întreţinere proprie. Repet: drumul spre viitorul european al Basarabiei trece numai prin România, cu tot sprijinul matern din partea acesteia.
– Credeţi în obligaţiunea intelectualului de a interveni în politică? Cum, în ce formă şi când trebuie s-o facă?
– În toate timpurile adevăratul intelectual şi-a pus harul său în slujba cetăţii, iar când a fost nevoie, chiar şi viaţa. Cred în intelectualul cu un foarte dezvoltat simţ al responsabilităţii, onest, sincer, curajos, „suflet din sufletul neamului său”, nicidecum în cel laş, meschin, parvenit sau dornic de căpătuire. Cum şi când să intervină? În clipe de cumpănă, dar şi zilnic, la locul său oricât de modest de muncă. Să se străduiască a face ceea ce depinde de el la locul său, aşa cum procedau fratele Ion Dumeniuk, prima generaţie de actori de la „Luceafărul”, înţeleptul Eugen Coşeriu de la Tübingen, Valeriu Rusu din Franţa. Prin opera sa, prin luare de atitudine, prin sacrificarea propriei bunăstări pe altarul neamului, „Când tunurile bat, muzele tac”, spune un dicton latin. De fapt, nu tac, ci răsună în cu totul altă tonalitate – sobră, gravă, alarmantă, chemătoare la arme – pe baricade. Aşa cum au făcut-o, în anii de teroare, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Valeriu Graur, Alexandru Şoltoianu, Mihai Moroşanu, iar în anii de descătuşare naţională – majoritatea intelectualilor basarabeni, de la Valentin Mândâcanu, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Ion Vatamanu, Ion Buga, Ion Hadârcă, Ion Ungureanu, Ion Dumeniuk, Vasile Bahnaru, Constantin Tănase, Vlad Pohilă la Anatol Ciocanu, Lucreţia Bârlădeanu, Timotei Melnic, Eugenia Bulat, Ion Iachim, Ion Găină, Liuba Sănduţă, Valentina Ciobanu, Constantin Şchiopu, Efim Chicu, Iurie Bojoncă şi atâţia alţii, pe care, cu regret, nu-i pot enumera.
După marea bătălie pentru limbă şi alfabet – în parlament, guvern (precum Druc, Moşanu, Nedelciuc, Lidia Istrati, Ghidirim, Ungureanu, Burghiu etc.), la locul de muncă al fiecăruia. Ştefan cel Mare şi Sfânt ne-a demonstrat că şi cu mijloace modeste se pot realiza fapte măreţe.
– După căderea comunismului, pe piaţa de carte din ţările estice, inclusiv România, a apărut foarte multă literatură scrisă „pentru sertar” în timpul regimurilor concentraţionare... Unde-i literatura de sertar din Republica Moldova? Cum se explică faptul că este cvasiinexistentă?
– Să nu-mi spună cineva că scrie numai de dragul scrisului şi că nu-l interesează publicarea operei. Chiar şi purtătorii de jurnale intime tot scriu în speranţa că odată şi odată cele scrise vor fi citite de cineva. Scriitorul este, într-o anumită măsură, un fel de naufragiat care scrie mesaje disperate pe care le pune în sticlă şi le aruncă în apele oceanului în speranţa că se va găsi, în cele din urmă, un destinatar (cititor) care să le citească. Şi cum creatorul este şi el om, iar omul este şi o fiinţa slabă, nu numaidecât puternică în orice situaţie, el nu scrie pentru a arunca cele scrise la coş, nici pentru o posteritate îndepărtată (exceptând situaţiile critice: condamnarea la moarte, arestul îndelungat în celulă sau la domiciliu etc.), ci în speranţa că lucrarea va reuşi să vadă lumina tiparului şi că el însuşi va reuşi să o vadă.
Întrucât vechiul regim a introdus cenzura strictă, scriitorul basarabean s-a văzut fie în situaţia de a îmbrăţişa principiul realismului socialist, cum au făcut-o cei mai mulţi, inclusiv scriitorii basarabeni de până la 1940, fie în aceea de a-l accepta ca metodă de creaţie, permiţându-şi, sub formă de critică dozată, să facă şi unele observaţii sau înţepături în legătură cu anumite cusururi ale personajelor (ferească Dumnezeu – ale societăţii!), fie, cei mai îndrăzneţi, să recurgă la un limbaj esopic, dar tot pentru a-şi vedea zămislirea editată (Vasilache, Matcovschi, Cărare). Pentru scriitorii care-şi creaseră deja un nume (cum ar fi Druţă) exista speranţa de a-şi vedea opera tipărită în metropolă, unde curajul artistic şi solidaritatea opozanţilor regimului reuşeau să spargă mai uşor barierele cenzurii decât veghea satrapilor locali ai culturii naţionale. Pe lângă cenzura oficială, ne-a intrat în sânge şi o necruţătoare cenzură personală (autocenzură), de care unii dintre noi nu se pot debarasa nici astăzi.
Chiar în marile literaturi sunt rari scriitorii (mai ales în cazul în care nici nu se afirmaseră) care să fi avut răbdarea de a scrie numai „pentru sertar”, pentru vremuri mai bune. Lucrul acesta şi-l putea permite numai un scriitor deja afirmat, constrâns de regimul concentraţionar (Pasternak, Soljeniţân, I. D. Sârbu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, compatriotul nostru basarabean de la canal Andrei Ciurunga sau Nicolai Costenco din străfundurile Siberiei, Paul Goma), dar şi acesta din urmă în speranţa că opera sa va sparge zidurile închisorii sau pereţii din arestul la domiciliu. Românul nostru mioritic este de la natură resemnat în faţa răului. Nici basarabeanul nu s-a prea expus unui astfel de experiment, căci şuierul crivăţului dinspre Siberia se auzea mereu.
Literatură „de sertar” înseamnă literatură îndreptată contra regimului. Orice alt fel de literatură mult timp nepublicată (jurnal intim à la Alice Voinescu, încercări literare pe care cineva nu se încumetă să le facă publice etc.) nu poate fi considerată ca atare.
– În legătură cu reproşul (deloc nou) că în timp ce „satul”, naţional ori global, „arde”, iar unii autori practică o scriitură care nu serveşte imperativelor „mari” ale zilei, Ernesto Sabáto spunea că, dacă adoptăm această logică, am putea învinui de evazionism însăşi teoria relativităţii şi geometriile cele mai abstracte, tot atât de îndepărtate de lumea cotidiană precum o sonată de Beethoven. Ce credeţi, domnule profesor, despre valoarea şi despre funcţionalitatea culturală a literaturii „estetizante”, „livreşti”?
– Scriitorul trebuie să aibă libertatea de a-şi alege atât temele, cât şi tehnica, mijloacele de creaţie. Destul cât a fost acuzat, atunci când nu le convenea „diriguitorilor” artei cu tendinţă sau ai principiilor realismului socialist, că s-ar închide în turnul său de fildeş, că ar face artă de dragul artei, că nu ar fi ancorat în realitate, că nu ar fi angajat în slujba poporului (altminteri spus, a partidului). Iar imediat ce a trecut la o poezie de atitudine (Eminescu, la vremea sa, mai spre timpurile noastre – Vieru, Matcovschi, Lari), era povăţuit că menirea scriitorului este de a face literatură de dragul literaturii, arta pentru artă, de a nu-şi băga nasul în mocirla vieţii de zi cu zi, cu atât mai abitir – în politică. N-au ajuns unii să afirme că poezia socială a lui Eminescu n-ar mai fi creaţie adevărată? Nu-i acuza deunăzi, un birjar bucureştean, în modul lui mitocănesc de a judeca (de fapt, de a înjura) literatura, pe Vieru şi Lari cum că poezia lor ar fi idioată?! (I-a răspuns cu demnitate omul de cultură huşean Theodor Codreanu cine e... idiot.)
Cred că nu trebuie să conving pe nimeni că, în momente cruciale, şi poezia socială îşi are rostul ei. Orice s-ar spune, o „Marseillaise”, un „Deşteaptă-te, române!”, o „Limba noastră”, poezia lui Radu Gyr şi a lui Păunescu, poezia şi cântecele patriotice ale lui Vieru, Matcovschi, Lari îşi au locul lor binemeritat în trezirea conştiinţei omului de rând şi în mobilizarea lui la luptă pentru apărarea dreptăţii, libertăţii, a fiinţei naţionale.
Am rămas un romantic incurabil, în percepţia mea de însetat de sublim, orice operă de artă (iar poezia este şi ea o operă de artă), indiferent de tematică, este, ba chiar trebuie să fie, „estetizantă”. În această ordine de idei şi o poezie frumoasă despre o frunză de pătlagină poate să te încânte, să-ţi trezească sentimente dintre cele mai înduioşătoare. Poezia, ca şi celesta muzică clasică, trebuie să vrăjească, să farmece, să cucerească cititorul, să-l îmbete cu parfumul ei, să-l poarte pe aripile ei, să-l ridice în sferele înalte. Poezia se deosebeşte de limbajul comun tocmai prin latura ei estetică, prin prozodie, ritm, muzicalitate, candoare. Resping categoric surogatul prezentat ca poezie, scabrozităţile cu care ar vrea să epateze unii, literatura de consum, care, în loc să-i formeze gustul estetic, de dragul profitului, coboară la etalarea instinctelor de junglă.
– Se mai spune uneori că civilizaţia actuală, cu toate surprizele ei, pare a îndepărta omul de natura lui „profundă”. Îi oferă, în schimb, efecte speciale, informaţii... V-aş ruga să vă referiţi la eventualele efecte ale erei informaţionale asupra tipului actual de comunicare interumană.
– Nu atât civilizaţia actuală, cât, la noi, mizeria, sărăcia, disperarea, sentimentul de insecuritate, neajutorare, indiferenţa din partea semenilor, iar în apus dezumanizarea, setea de căpătuire, goana după profit, izolarea de propriii copii sau părinţi, drogarea, plăcerea revenirii la viaţa de junglă (hippy-i), a stării de dolce farniente. Instinctele, bestialitatea ies la iveală nu numai atunci când individul e izolat sau când se află zi şi noapte în faţa computerului. Există şi instinctul, psihologia de turmă, care îl fac să fie şi mai agresiv, ştiind că are în spate şi sprijinul gloatei. Istoria civilizaţiei ne demonstrează dificila cale de trecere de la sunetele aritmice nearticulate ale capului de turmă la „Oda bucuriei”, de la stângacele pictograme din peştera semiobscură la „Surâsul Giocondei”,de la chipul primitiv al unui totem la cel al lui „David” de Michelangelo. Dar tocmai când se părea că ne-am detaşat ireversibil de strămoşul nostru din grotă, iată că pierdem, puţin câte puţin, prin „cultura de masă” a kitsch-ului, a tam-tam-ului, a filmelor de groază sau porno din cinematografe şi de la TV, a dansului la bară în cazinouri şi restaurante şi a celui din buric în discoteci, şi bruma de cultură de care ne contaminasem în îndelungatul proces al tranziţiei la homo sapiens. Rămâne să vedem cine e mai puternic: omul sau bestia?
Cred în superioritatea fiinţei raţionale. De teribilismul şi jongleria unor exhibiţionişti de astăzi se va detaşa net şi triumfător poetul, prozatorul, dramaturgul, compozitorul, sculptorul, maestrul penelului, designer-ul de mâine, în interacţiunea şi coroborarea forţelor lor de creaţie. Drept că răbdarea de a-i vedea nu-mi mai ajunge.
– Puşi în situaţia de a numi o singură carte pe care ar lua-o cu sine pe o insulă, unii intelectuali aleg Divina Comedie a lui Dante, alţii – romanul Don Quijote de Cervantes... Care este cea mai preţioasă carte din biblioteca Dumneavoastră?
– Dacă eram mai tânăr, cred că ţi-aş fi răspuns că pe o insulă nepopulată nu te duci cu o carte. Acum însă ca şi cum m-ai întreba pe care din cei cinci copii l-aş salva primul de la cutremur. Mai bine m-ai întreba la care poet revin când mă doare dorul de poezie. Atunci ţi-aş spune că, în funcţie de constituţia mea psihică, dar şi de dispoziţia concretă, o dată pot reveni la Tristelesau la Arta iubiriilui Ovidiu, altă dată – la sonetele unchiului Williams sau ale lui Voiculescu, a treia – la Canţonierul lui Petrarca, a patra – la lirica de dragoste şi cea filozofică alui Eminescu, altă dată – la lirica lui Esenin sau romanţele lui Minulescu. Sunt momente când nu pot fără, pe rând – Baudelaire, Mallarmé, Blaga, Stănescu, Ahmatova, Desanka Maksimovici sau Edith Sördergren. Nu mă satur niciodată de mitologia greacă şi cea romană, iar dicţionarele îmi sunt întotdeauna în preajmă. Dar dacă, într-o situaţie extremă nici pe departe comparabilă cu cea pe care o invoci, aş fi nevoit totuşi sărenunţ la toate iubirile mele, aş lua-o pe cea mai scumpă: Biblia, cartea cărţilor.
– Am auzit spunându-se în România, mai în glumă, mai în serios, că următorul mare scriitor al literaturii române ar putea veni din Basarabia. Ar putea?...
– Sigur că un răspuns afirmativ ne-ar flata pe amândoi. Totuşi îţi voi răspunde că nu numaidecât din Basarabia, ci din orice colţ al globului unde există simţire şi gândire românească.
– Când se va ajunge (dar e posibil oare?) ca fiecare cuvânt pe care-l rosteşte omul să ascundă şi o experienţă împărtăşită?
– Întrebarea d-tale pare un pic provocatoare. Numai Talleyrand zicea cum că limba i-ar fi fost dată omului pentru a-şi ascunde gândurile. După mine, orice om onest, dacă nu e politician sau diplomat, apelează la cuvinte pentru a se destăinui, pentru a împărtăşi, nu pentru a ascunde, o experienţă.
– Stimate domnule profesor, Vă mulţumesc!
 
Chişinău – Bucureşti, aprilie 2005
 
*
Profesorul Nicolae Mătcaş, iniţiatorul şi animatorul ideii fondării la Chişinău a revistei Limba Română (în 1991, pe când se afla în fruntea Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului al Republicii Moldova), a împlinit 65 de ani. Cu acest prilej colegii – de ieri şi de azi – de la publicaţia ctitorită de Domnia sa îi adresează cele mai alese gânduri, urări de multă sănătate şi împlinirea tuturor viselor.
Vă îmbrăţişează cu drag cei care continuă să apere şi să cultive ogorul Limbii Române.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog