Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PERMANENŢA CLASICILOR

Confesiuni*

Ion BARBU

Alte articole de
Ion BARBU
Revista Limba Română
Nr. 1-3, anul XV, 2005

Pentru tipar

(I. Valerian: de vorbă cu Ion Barbu)
 
De la geometrie la poezie
 
Mă stimez mai mult ca practicant al matematicelor şi prea puţin ca poet, şi numai atât cât poezia aminteşte de geometrie. Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia. Suntem contemporanii lui Einstein care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem şi noi (vezi sincronismul dlui E. Lovinescu) concurenţă demiurgului în imaginea unor lumi probabile. Pentru aceasta, visul oniric este o nouă sursă de inspiraţie. Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă. Domeniul visului este larg şi întotdeauna interesant de exploatat. În felul acesta înţeleg suprarealismul, care în cazul nostru devine un infrarealism.
Când voi avea bani, visez să scot o revistă cu nume matematic – a nu se confunda cu Algebra lui Camil Petrescu, căruia nu-i permit să scoată o revistă cu acest nume, câtă vreme nu-mi va explica de ce -1 este un simbol de perpendicularitate. Revista ar purta un titlu arbitrar şi eufonic, iar pe frontispiciu, ca moto, dictonul lui Platon: „Nimeni să nu intre aici, dacă nu-i geometru”. Asta nu înseamnă că poeţii vor fi excluşi. După cum ţi-am spus, pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.
 
 
Poet... dintr-o glumă
 
Eram în ultima clasă de liceu şi candidat la „Şcoala de poduri şi şosele”. În gazdă şedeam cu un poet, Simon Bayer, a cărui moarte (ca poet) voi deplânge-o toată viaţa. Acesta m-a incendiat de flacăra versurilor, deşi poate era mai bine să fi rămas toată viaţa numai un admirator al poeţilor. Într-o zi, citind pe Baudelaire, îmi veni gustul să-i traduc o poezie. Colegul Tudor Vianu, legat de Bayer printr-o indisolubilă legătură în timp şi spaţiu (mai ales în timp), şi-a permis să râdă de această glumă. I-am jurat atunci să-i dau revanşa. Dacă am perseverat, este c-am prins gust de acest joc.
 
 
Bunicul şi nepotul
 
Numele de Ion Barbu nu este un pseudonim întâmplător. Aşa l-a chemat pe bunicul meu, maistru zidar şi mahalagiu bucureştean din „Omul de piatră”. Lui îi datoresc atmosfera balcanică din ultimele mele poezii. I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să se facă auzit... Astăzi, când români de dată recentă, cu nume abia camuflat sub vocabule indigene, cumulează pentru ei şi urmaşii lor, cu gâtlej rebel la atâtea sonorităţi valahe, tot tradiţionalismul, fie-mi îngăduit, mie, nepotul lui Ion Barbu, constructor zidar, să arăt ce înseamnă instinct tradiţional; nu o ideologie la îndemâna oricărui străin botezat, ci o experienţă în ascendenţă. Cred că accentul unui creştin milenar poate fi lesne deosebit de contrafaceri. Am îndoieli asupra poeziei tradiţionaliste. De aceea se observă în Nastratin Hogea la Isarlâk, precum şi în celelalte poeme balcanice, că dau preponderenţă mai mult elementului halucinatoriu.
 
 
Debutul de la Sburătorul
 
Consider prima formă a versurilor mele mai mult ca nişte exerciţii de digitaţie, pentru poeziile de mai târziu, deşi cu ele am debutat la Sburătorul. Când m-am prezentat întâi la dl E. Lovinescu, i-am spus că mă numesc Ion Popescu. Mai târziu mi-am luat numelede Ion Barbu; adevăratul meu nume nefiind nici unul nici altul ci: Dan Barbilian. Nu aveam curajul să amestecpe geometru în poezie.
Gândindu-mă la „banchetul filozofic” al lui Platon, văd în persoana dlui E. Lovinescu figura amfitrionului clasic. Însuşindu-mi vorbele aşa de juste ale prietenului Aderca, înscrise tot în paginile Vieţii literare, trebuie să mărturisesc că e reconfortant să ştiu că trăieşte acest veşnic tânăr Lovinescu. Păcat că nu există un joc de întrecere între dl Lovinescu şi ceilalţi confraţi de critică. În epoca noastră, personalitatea d-sale se detaşează grozav de izolată pe un neant critic nemaipomenit.
 
 
Poezia nouă
 
Consider poezia suprarealistă franceză iremediabil ratată prin inadaptarea tipului social, intelectual şi retoric la marele romantism. Chestiunea se pune local şi temporar. Fiind o atitudine de vis şi extaz, poezia trece pe deasupra oricărui accident. Tentativele franceze de-a evoca ceva din domeniul visurilor de noapte, nu sunt decât o reluare a procedeelor lui Zola, înfăţişând numai o parte din complexitatea realităţii sentimentului. Ca şi naturaliştii, reprezentanţii acestei maniere sunt schematici.
Suprarealiştii degajează din vis mai mult logica de succesiune a visului, bazată pe confuziunea contrariilor, fără a se apropia de ceea ce noi am îndrăzni să numim lumina visului. Trebuie să răscoleşti în domenii cu totul străine de literatură şi de suprarealism ca să rezolvi problema de lumină imanentă ce l-a preocupat pe Rembrandt, cel dintâi suprarealist.
Am fost surprins când termenul de lumină obscură l-am găsit la Paul Valery, în legătură cu poeziile lui.
Dacă am arunca o privire la noi, de-o pildă, în paginile Contimporanului unde am colaborat, vom vedea că în legătură cu aceste probleme, nu găsim decât la suprafaţă anumite puncte de contact.
În poezia mea, ceea ce ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică. Neputând să apar înaintea concetăţenilor mei, ca poeţii de altădată, cu lira în mână şi florile pe cap, mi-am poleit versul cu cât mai multe sonorităţi. Pe lângă unitatea spirituală, adaug şi una fonetică.
În acest sens, poezia Uvedenrode o consider ca o extremală a producţiunei mele, scrisă sub obsesia unei clarităţi iraţionale, deşi la bază stă o experienţă personală; aş putea zice: o poezie ocazională. Uvedenrode sugerează la început un Olimp translucid şi germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă de care-ţi vorbeam.
 
 
Preferinţe literare
 
În poezie, prefer pe Ion Vinea, Al. Philippide, la care voi adăuga, chiar dacă ar fi să-i fac în necaz, pe Aderca, liricul, autorul poeziei Medievală, pe care-l prefer prozatorului. De ce? Fiindcă aşa vreau.
Din literatura universală, fireşte prefer pe Edgar Poe, Samuel Coleridge, Rimbaud, Mallarmé, Mauréas şi Rilke.
În proza noastră admir pe Matei Caragiale, autorul Crailor de Curtea-Veche şi a nuvelei Remember. De asemenea, îmi place subtilul prozator I. Vinea, complexa dnă Bengescu şi rudimentarul Rebreanu.
 
 
* Publicate în Viaţa literară, 5 februarie 1927.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog