Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

În Republica Moldova cultura se află într-un cumplit impas...

Alexandru BANTOŞ

Ion CIOCANU

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Basarabenii născuţi în anii ’40 ai secolului trecut sunt o generaţie – şi mă refer nu doar la filologi – care a avut a spune un cuvânt aparte în cultura spirituală şi materială a Republicii Moldova: în condiţii vitrege aţi încercat să ocrotiţi valorile naţionale şi parţial aţi reuşit. Aţi moştenit şi aţi transmis şi celor de mai încoace devotamentul constant de a aborda problemele limbii, literaturii, istoriei etc. Cum explicaţi fenomenul?
– Fenomenul constatat are o singură explicaţie: părinţii noştri, români prin naştere, unii chiar fără şcoală elementară, ne-au transmis în mod natural o aleasă cultură a vieţii ori – mai exact – a vieţuirii. Om „cu şcoală la români” însemna, la noi, om cunoscător, instruit, înţelept etc. Valorile naţionale au fost, pentru noi, buchie sfântă, chiar dacă n-aveam ştire de asemenea noţiuni. Părinţii şi, mai ales, bunicii noştri nu ştiau, la început, ce să însemne vorbirea macaronică, moldo-rusească, încetăţenită după ’44 în satele şi oraşele republicii. Pe buzele oamenilor cu cel puţin patru (patru!) clase româneşti erau Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi – intuim de ce – Octavian Goga.
Maică-mea, născută în 1922, româncă în actele de identitate, fără studii, ştia poezii de Alecsandri şi Coşbuc, cânta melodii despre... „Românie, Românie, nu lăsa rusul să vie, / Că el nu vine să ne vadă, / Ci vine ca să ne piardă...”. Târziu de tot, la universitate, ni se explica în modul cel mai apăsat cu putinţă că şi folclorul are caracter de clasă; chipurile, şi cântecele de această natură erau de aceeaşi origine burgheză, ca şi „La kolhoz pe dealul mare / Cine fură acela are...”. Era să credem minciuna, dar au venit timpurile în care, ca să poată fi difuzate liber la radio Chişinău, unele cântece trebuiau să aibă „eticheta” de cântec popular moldovenesc – anume şi obligatoriu moldovenesc! – şi... treceau. De exemplu, cântecul popular moldovenesc „M-a făcut mama oltean” sau „Vine trenul din Ardeal”.
În primii ani postbelici a existat şi o conjunctură politică oarecum priitoare valorilor naţionale: încă nu erau puse în funcţie toate mecanismele bolşevice de ostracizare a colindelor de Crăciun, a urăturii de Anul Nou, a obiceiurilor de Paşti etc. Când au fost puse pe rol diabolicele mecanisme, noi, cei de pe la 1940, eram deja formaţi, cel puţin în linii mari.
– Aţi scris de-a lungul anilor proză, versuri, publicistică şi, desigur, critică şi istorie literară (prof. A. Ciobanu vă consideră „un literat de anvergură”) – domeniu care v-a adus consacrarea. Când, cum aţi descoperit că vă preocupă în mod deosebit literatura? Cine au fost profesorii Dvs. în acest sens?
– Formarea generaţiei imediat postbelice a avut loc, pare-mi-se, în mod stihiinic, de aceea dezinteresat şi... sănătos. Pe mine părinţii nu au dorit să mă vadă anume doctor, anume inginer, anume filolog. A contat înclinaţia naturală, generată – evident – de anumite fapte concrete ale vieţii. Dacă mătuşa noastră, a mea şi a fratelui Vasile (Dumnezeu să-l ierte!), Anastasia, vorbea o limbă curat românească, intona cântece de o coloratură naţională cuceritoare, spunea poezii pe care le ascultam cu gura căscată, cum era să nu îndrăgim din copilărie domeniul literaturii?
Că la şcoală şi, mai apoi, la universitate am scris şi poezii, şi proză, şi critică literară (din anul cinci de facultate), a fost un proces firesc, chiar dacă acest proces a fost alimentat de mătuşi, de învăţători şi de profesori universitari. M-au marcat mulţi oameni deosebiţi. Primul a fost taică-meu, venit în concediu din armata română şi obligat să repete un fel de Catehism militar, pe care eu l-am învăţat benevol pe de rost, o dată cu dânsul, de-l spuneam până şi la moartea consătenilor, fapt care îmi aducea laude şi bomboane, numite, la noi, ţucherci. Limbile m-au atras cu o putere de-a dreptul magnetică. Printr-a cincea, la o lecţie de rusă, numai eu am răspuns corect care e forma de nominativ a unui cuvânt necunoscut nouă (Ęđĺěëü), iar la limba franceză n-am coborât niciodată la nota „4” (din sistemul sovietic de 5 puncte). La universitate am avut câţiva idoli (fără ghilimele): Vasile Coroban, Ion Osadcenco, Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Lev Şteinman (logică), Claudia Nicov (limba latină), Galina Cojuhari (limba franceză)... Dacă voi fi ajuns întrucâtva „un literat de anvergură”, faptul se datorează şi câtorva colegi de studenţie care mi-au servit drept exemplu la carte: Ion Dumeniuk, Mircea Druc, Nicolae Mătcaş...
Probabil, la şedinţele cercului ştiinţific de literatură şi folclor mi s-au profilat înclinaţiile pentru munca de cercetare a tainelor literaturii artistice dacă admitem că, între timp, le-am intuit...
– Studenţii de odinioară apreciau calităţile profesionale ale lectorului universitar Ion Ciocanu. Aveaţi un punct de vedere propriu asupra procesului literar, lumea remarca îndrăzneala şi dexteritatea de a interpreta noile apariţii editoriale, fapt ce vă crea, fireşte, destule dificultăţi. Memorabil este necazul provocat de un articol publicat în ziarul tipărit al Universităţii de Stat, la care eraţi redactor. Să revenim la acele vremuri şi la motivul (motivele) care v-au determinat să vorbiţi altfel decât se obişnuia să se vorbească atunci despre Ion Druţă.
– Admit că Valeriu Nazar, Elena Ţau, Mihai Papuc, Alexei Palii, Eugenia Mărgineanu, Mihai Prepeliţă, Teodora Bragă, Vasile Nastasiu, Andrei Ţurcanu, Tudor Palladi şi alţi foşti studenţi pun preţ pe prelegerile mele, dar ştiu că mai mult se interesau de acestea comitetul de partid al universităţii şi securitatea. Am avut şi controale speciale: din partea Academiei – doamna Argentina Cupcea-Josu, din partea comitetului de partid – fostul meu profesor Nicolae Corlăteanu. Ei m-au apreciat foarte bine; ambii sunt vii (să le dea Domnul mulţi ani înainte) şi pot – la o adică – să mă corecteze dacă exagerez.
Că am avut curajul primei opinii despre cărţile scriitorilor noştri, e adevărat. Că în majoritatea cazurilor am intuit just calităţile şi minusurile lor, de asemenea pare să fie adevărat. Că n-am „pactizat” niciodată cu vreun punct de vedere pe care să nu-l fi avut mai întâi în suflet, n-ar fi cazul s-o spun eu. Faptul la care vă referiţi poate fi concludent. Când conducerea de partid a republicii (Ivan Bodiul, Evgheni Postovoi ş.a.) şi aceea a Universităţii (în persoana şefului catedrei la care activam) exprimaseră deja opinii duşmănoase faţă de creaţia lui Ion Druţă, n-am putut tăcea. Să spui în presa republicană un cuvânt de bine despre prozator era imposibil şi am recurs la ziarul tipărit al Universităţii, la 23 iunie 1970 publicând o recenzie elogioasă la romanul Povara bunătăţii noastre, de la care mi s-a tras, tot atunci, plecarea „benevolă” de la catedră.
Scoaterea din învăţământ a echivalat, pentru mine, cu aruncarea peştelui din mare pe uscat. Stilul preponderent colocvial al criticelor mele, citarea copioasă de exemple din operele literare şi din referinţele critice la acestea, construcţia însăşi a articolelor, studiilor şi chiar a recenziilor de o pagină, două – toate vin din practica mea de conferenţiar universitar. Am tânjit mult după auditoriul studenţesc. Într-un fel, tânjesc şi azi, când ştiu că e târziu să revin la vreo catedră, deoarece e timpul unor viziuni noi, proaspete etc.
– După ’89 literatura noastră a beneficiat de mai multă libertate (în toate sensurile). Cu regret, extinderea posibilităţilor de scriere şi tipărire nu a generat un nou val de literatură. O parte dintre scriitorii consacraţi nu publică deloc, tot mai puţini tineri literaţi se afirmă, aşa încât numărul celor care publică este extrem de mic. De ce?
– Dificilă întrebare. După 1989 n-au mai fost scrise cărţi ca De pe două margini de război de Ion Vatamanu, Descântece de alb şi negru de Dumitru Matcovschi, Temerea de obişnuinţă de Mihail Ion Ciubotaru, Săgeţi de Petru Cărare, Tobultoc de Dumitru Moldoveanu, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine de Vladimir Beşleagă, toate ostracizate în condiţiile regimului totalitar. Nici vreun alt roman ca Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, publicat, dar huiduit (anume aşa, nu m-a luat gura pe dinainte; a se vedea revista Comunistul Moldovei, 1973, nr. 5).
O literatură îndrăzneaţă avem însă şi după 1989. În primul rând, aceea a scriitorilor Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Victor Teleucă, Serafim Saka, Gheorghe Vodă, Anatol Codru şi – îndeosebi! – a lui Nicolae Esinencu, iar din creaţia acestuia – mai ales operele dramatice din volumul 5 de Scrieri alese.
Urmează literatura de calitate a Leonidei Lari, a lui Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Efim Tarlapan...
Cutezătoare este literatura optzeciştilor, nouăzeciştilor şi a postmoderniştilor, marcată de un binevenit spor de creativitate lingvistică şi literară.
Este adevărat însă că „extinderea posibilităţilor de scriere şi tipărire”, după cum v-aţi exprimat, a deschis porţile şi unei literaturi de calitate dubioasă.
– O problemă aparte este integrarea literaturii basarabene cu cea din România. Procesul, care părea simplu şi lesne de realizat, s-a dovedit dificil şi defectuos. Despre care prozatori, poeţi, dramaturgi se poate afirma că fac parte din literatura română? Ce piedici stau în calea integrării literaţilor de pe cele două maluri ale Prutului?
– Problema integrării cu literatura de peste Prut este prea delicată ca s-o „rezolve” un singur critic, mai ales unul „vechi”. Eu cred că fac parte din marea literatură română şi Grigore Vieru, şi Vasile Vasilache, şi Anatol Codru, şi Nicolae Dabija, şi Arcadie Suceveanu, şi Nicolae Popa, şi Ion Druţă (dintre scriitorii publicaţi la Bucureşti), dar şi Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Gheorghe Vodă, Nicolae Esinencu şi alţii, netipăriţi deocamdată peste Prut.
Două nume de la noi se cer situate oarecum aparte. Mihai Cimpoi este un critic român important, iar Alexei Marinat – un publicist / memorialist care ar face onoare oricărei edituri / biblioteci ce ar avea în stoc ori în rafturi o carte cum e cea intitulată Călătorii în jurul omului...
Dincolo de faptul că sunt editaţi peste Prut sau nu, scriitorii buni de aici sunt profund români. Unica piedică în calea integrării rămâne talentul, mai exact – paliditatea acestuia.
– Dacă ar fi să faceţi o ierarhizare a criticilor (istoricilor) literari de la noi, cum ar arăta echipa celor care „drămăluiesc” literatura? Care sunt trăsăturile definitorii ale „interpreţilor” literaturii? În ce măsură „atitudinile” lor influenţează procesul literar din Republica Moldova?
– Dacă ar fi... L-aş scoate din listă pe Mihai Cimpoi, care e filozof chiar şi în prefeţele pe care n-ar fi cazul să le semneze. În felul acesta i-am scoate în faţă pe Mihail Dolgan cel atent la tehnicile poetice, pe Anatol Gavrilov cel împătimit de explicarea exhaustivă a problemelor abordate, pe Andrei Ţurcanu cel adânc şi clar văzător în esenţă din Bunul simţ, nu i-aş lăsa fără atenţie pe Ana Bantoş cea din vastul şi originalul studiu Dinamica sacrului în poezia basarabeană, pe Alexandru Burlacu cel din Tentaţia sincronizării, nici pe Eugen Lungu cel din cartea Raftul cu himere.
Un cuvânt aparte aş spune despre cartea Poezia de după poezie a lui Emilian Galaicu-Păun care înţelege lucrurile mai profund şi mai original decât le... scrie.
Iar chestia cu influenţarea procesului literar ori a rămas bună pentru discuţiile de ieri, ori va fi şi mai bună în timpurile pe care le jinduim: când cartea naţională va fi protejată de stat, când ea se va tipări în condiţii normale şi în tiraje suficiente, când se va difuza astfel încât să coste normal, să ajungă în biblioteci şi – în fine – să necesite în chip obiectiv o evaluare critică, nepărtinitoare. Paradoxal, dar în condiţiile de azi e greu să spunem pentru cine se tipăresc cărţile, cu atât mai mult – analizele acestora.
– Aţi fost o vreme editor şi cunoaşteţi bine problemele legate de tipărirea şi difuzarea cărţii naţionale şi, prin urmare, aveţi o imagine obiectivă despre patrimoniul literar al bibliotecilor noastre publice. Cum se prezintă fondul actual de carte comparativ cu cel de până la 1989? Cum am putea facilita accesul generaţiilor tinere la carte în general şi la cea artistică în special?
– Începutul răspunsului la această întrebare a fost deja ceva mai sus. Starea bibliotecilor, ca şi aceea a librăriilor, este astăzi derizorie. Nu se completează nici măcar bibliotecile şcolare. Am intrat într-o eră a înstrăinării totale a oamenilor faţă de carte, de ziare şi reviste. Economia de piaţă sau lipsa de cultură, lipsa de interes pentru cultură, manifestată de clasa conducătoare de la noi, împuţinarea catastrofală a cărturăriei, inclusiv a culturii limbii, sau toate acestea împreună, determină dezastrul în sfera editării, difuzării şi lecturii cărţii. În Republica Moldova cultura se află într-un cumplit impas, a cărui depăşire azi nici nu se întrezăreşte. Noi personal ştim că trebuie să lucrăm: să discutăm la radio, la televiziune, în presa scrisă, la întâlniri cu cititorii despre scriitori şi cărţi. Altă cale de a facilita accesul tuturor generaţiilor la carte nu există. Drept că azi nu avem nici radio, nici televiziune, nici presă periodică favorabilă discuţiilor libere şi spunerii adevărului până la capăt.
– Sunteţi considerat un lingvist practician pasionat. Odinioară aveaţi multe emisiuni de cultivare a limbii la televiziune şi radio, rubrici permanente în diverse reviste, inclusiv în Limba Română; aţi lucrat, exercitând diferite funcţii, la Departamentele ce aveau în grijă funcţionarea limbii de stat, sunteţi un colaborator activ al Casei Limbii Române, în care calitate aţi prezentat un şir de prelegeri privind cultivarea limbii în faţa elevilor, studenţilor, iar astă vară – lucru apreciabil – în faţa conducătorilor auto, taxatorilor şi a controlorilor de la Regia municipală de transport electric. Fiind participant direct la ameliorarea climatului lingvistic de la noi, cum calificaţi procesul, modul, maniera de extindere a gradului de utilizare a limbii române în Republica Moldova; din ce motive este tergiversat procesul de implementare a legislaţiei lingvistice; cum, în ce condiţii am putea soluţiona echitabil, ca să nu zic definitiv, problema funcţionării eficiente a limbii de stat?
– Credem că totuşi satisfăcător. Lingviştii, scriitorii, ziariştii, profesorii din şcolile de toate gradele şi prea puţini oameni simpli manifestă o grijă constantă faţă de limba străbună. Dar am pus aici acest „totuşi”, deoarece nici proiectul Legii „Cu privire la funcţionarea limbilor...”, prezentat de fostul Departament de Stat al Limbilor încă la 9 martie 1993 şi aprobat de secţia Probleme sociale a Guvernului, sub semnătura lui Simion Musteaţă, nici un alt proiect, intitulat „Despre limba de stat”, întocmit după aceea în cadrul Departamentului Relaţii Interetnice şi Funcţionarea Limbilor în 2000, n-au fost acceptate de Guvern şi nici n-au ajuns în Parlament. Şi am rămas cu o legislaţie lingvistică învechită. Nici Mesajul Preşedintelui Snegur din 27 aprilie 1995, nici conferinţa ştiinţifică internaţională „Limba română este numele corect al limbii noastre” din 20-21 iulie acelaşi an, nici alte acţiuni ale savanţilor, inclusiv o Hotărâre specială a Academiei (februarie 1996) – nimic n-a putut „îndupleca” Parlamentul să adopte legi lingvistice întemeiate pe adevărul ştiinţific şi istoric.
Limba noastră nu numai că nu e denumită corect la nivel oficial, dar e pândită mereu de pericolul concurenţei din partea limbii ruse, despre al cărei statut se discută tot mai insistent. Prin legile despre minorităţi şi despre publicitate, prin Concepţia politicii naţionale de stat limba rusă a şi fost pusă, de fapt, într-o situaţie privilegiată faţă de limba poporului băştinaş. Astfel încât relativ la „extinderea gradului de utilizare a limbii române...” ni-i greu să rostim acelaşi „satisfăcător”.
Procesul acesta e tergiversat cu bună ştiinţă, gândul guvernanţilor e să revenim la starea de până la 1989, la glotonimul „limba moldovenească”, la faimosul „bilingvism armonios”. Au dispărut emisiunile radiofonice şi televizate de cultivare a limbii, oamenii noştri sunt atât de săraci, încât nici vorbă să se aboneze la ziare şi reviste, să procure cărţi. Să mai repetăm o dată că în republică fiecărui locuitor îi revin câte 17 cărţi în ruseşte şi numai câte 2 (două!) în româneşte?
E drept că un grup de lingvişti notorii au refuzat, în principiu, să colaboreze cu radioul şi televiziunea, deoarece să te laşi miţuit de foarfecele ideologice ale actualei conduceri a Companiei din dealul Schinoasei înseamnă să te autodezonorezi.
Deci nici legislaţia lingvistică nu corespunde nivelului de azi al tratării adevărului despre limba, literatura şi istoria noastră, nici presa scrisă şi cea electronică nu contribuie la popularizarea activă şi eficientă a limbii noastre.
Se adaugă faptul că, vorbind despre cultura din Republica Moldova, noi nu avem în vedere numai limba, literatura şi istoria noastră, ci întregul sistem de învăţământ cu tentativele de revenire la limba „moldovenească”, la „istoria Moldovei” etc., şi (ne)protejarea de către stat a uniunilor de creaţie, fondarea din motive ideologice a uniunilor „de alternativă”... Apropo, Uniunea Cineaştilor a şi rămas de curând fără sediu.
În atare condiţii soluţionarea, ba încă echitabilă, a problemelor culturii noastre cere o schimbare din rădăcină a atitudinii întregii societăţi faţă de bogăţia noastră spirituală, începând cu Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul şi încheind cu cel mai „simplu” reprezentant al poporului băştinaş. Colegul Anatol Eremia a propus să fie reînfiinţat Departamentul de Stat al Limbilor. Problemele limbii noastre, ca şi ale literaturii şi istoriei naţionale, urmează să fie mediatizate în permanenţă, cu maximă eficienţă. Statul ar trebui să aibă grijă de îmbunătăţirea vieţii materiale a oamenilor, ca toţi cetăţenii să se poată abona la ziare şi reviste, să aibă posibilitatea reală de a procura cărţi în limba română.
Şi – bineînţeles – noi, lingviştii, literaţii, istoricii, avem datoria să milităm în continuare pentru adevăr şi dreptate. Or, se ştie, drama limbii române în Republica Moldova este drama poporului nostru. Iată de ce trebuie să nu uităm că „a salva” limba, istoria, cultura noastră înseamnă, de fapt, a „trezi din somn de moarte” această parte de neam...
 
 
*
Înzestrat cu un pătrunzător simţ al valorilor, tânărul critic distinge cu uşurinţă valorile de nonvalori, pe care şi într-un caz şi în altul le analizează cu o susţinută vervă critică. El este îndrăzneţ şi consecvent, mai ales în respingerea compunerilor palide, a rebuturilor; are un fel al său propriu de a cântări şi de a demonstra intuitiv valoarea artistică a unei opere; ştie să-şi sprijine punctele de vedere pe exemple semnificative şi concludente; profesează un stil cu nerv, uneori chiar ofensiv, în care nu rareori formulele savante se împletesc cu cele familiare; posedă darul de a deştepta interesul cititorului prin felul său de a discuta; atrage în discuţie păreri diferite, pune întrebări, dezaprobă, aderă la părerile altora, atunci când le consideră juste...
 
Mihail Dolgan, Adnotare la cartea:
Ion Ciocanu, „Articole şi cronici literare”, Chişinău,
Editura Lumina, 1969, pag. 2.
 
 
Critica fiind estetică în mişcare, mi-au atras în special atenţia lucrările în care Ion Ciocanu coboară în practica literară, în concret. Adică cele în care face estetică aplicată. Aici el este eseistul de bună condiţie, care posedă ştiinţa revelării generalului prin particular şi a străluminării aspectelor individuale ale frumosului. În Permanenţe, Argumentul de rigoare şi Dialog continuu el ne propune, dincolo de analize la obiect, un manual de estetică practică, un dicţionar sui generis al laboratorului de creaţie cu toate fazele lui de zămislire – fermentare îndelungată – naştere spontană – trecere prin retortele perfecţionării – ajungere la consumator... Calitatea cea mai de preţ a criticii sale este diagnosticarea precisă şi rapidă a valorii, profilarea energică a individualităţii scriitorului, disecarea atentă, susţinută şi de o degustare a farmecului textual sau subtextual al operei. Pana sa critică, în linii mari mărinimoasă, dar şi nemiloasă, e sensibilă la noutate.
 
Mihai Cimpoi, Dialogul continuu
în săptămânalul „Literatura şi arta”, 1990, 18 ianuarie.
 
 
Ion Ciocanu a fost şi rămâne un cetăţean fidel al culturii şi ştiinţei, pe care le apără cu toate forţele intelectuale de care dispune, aplicând principiul formulat de el însuşi „Azi serbăm fără să jubilăm, ci angajându-ne şi luptând”.
 
Nicolae Corlăteanu, Cu perspicacitate, înainte!
în revista „Limba Română”, 1999, nr. 10, pag. 107.
 
 
 
Dl Ciocanu este unul dintre puţinii care pun diagnostic prompt la noile apariţii editoriale. Sigur că asta presupune şi un mare risc, domnia sa are însă în spate un bogat palmares, un şir de ani de exerciţiu critic, pe care l-a practicat cu har şi hărnicie. Iată, se regăseşte şi în cartea Dincolo de literă... Criticul... face o... incursiune în placenta operelor şi nu se sfieşte să insiste asupra unor autori mai mărunţei, pe care-i discută fără a face nici risipă de superlative în cazul unora, nici nu purcede la exerciţii pamfletare în cazul altora. Deci, încearcă să găsească un ton echilibrat, o notă de înţelegere pentru osârdia tuturor...
 
Adrian Dinu Rachieru, Literatura basarabeană se înscrie competitiv în circuitele mari
ale literaturii române în săptămânalul „Literatura şi arta”, 2002, 13 septembrie.
 
 
Deosebit de preţioase sunt paginile publicistice ale lui Ion Ciocanu care abordează tema dezastruoasei stări a limbii române de la noi.
 
Grigore Vieru, Vremea publicisticii în săptămânalul „Literatura şi arta”,
2004, 30 septembrie, pag. 2.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog