Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

Principialitate plus îndrăzneală

Mihail Gh. CIBOTARU

Alte articole de
Mihail Gh. CIBOTARU
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Ce om ambiţios, care continuă cu îndârjire să-şi promoveze, să-şi susţină şi să-şi apere propriile convingeri, este prozatorul, criticul literar, eseistul, poetul şi publicistul Ion Ciocanu! Aş putea, desigur, completa şirul calificativelor care-l reprezintă. N-o fac din principiu. Nu care cumva să cad în subiectivism şi să-l supraapreciez sau dimpotrivă. Deşi, la drept vorbind, s-ar cuveni să fiu poate şi subiectiv. Aşa cum a fost şi dumnealui când, analizându-mi truda de prozator sau cea de publicist, mai întrecea măsura, la aprecieri, dar şi, aşa credeam eu, la obiecţii, considerându-le exagerate, subiective. Probabil, e şi firesc să se întâmple aşa. Deşi ne cunoaştem de o viaţă – adică încă de pe când eram studenţi (anii cincizeci), ba şi debutul literar l-am făcut în acelaşi an (1965), şi adesea am conversat pe marginea unor probleme stringente ale realităţii, nu neapărat ale celei literare, fiind în principiu buni amici, – când venea clipa să-mi analizeze operele, nu făcea concesii. Uneori era chiar destul de dur, mai cu seamă în unele (puţine, de altfel) cazuri, când ştia bine că nu sunt de acord cu dumnealui. Admit că s-ar putea să fi avut anume el dreptate. Dar s-ar putea ca acea dreptate să fi fost de partea amândurora, adevărul aflându-se, probabil, undeva la mijloc. Oricum, anume pentru această calitate – de a nu se conforma – îl preţuiesc cu toată sinceritatea. Şi dacă m-am decis să fac ceea ce n-am făcut încă niciodată – să aştern nişte gânduri în adresa-i – o fac îndemnat de respectul pentru o calitate a domniei sale, care-l însoţeşte cu fidelitate întreaga-i viaţă şi care se numeşte simplu de tot: principialitate.
Poticneli, înfrângeri, erori de moment a avut şi el, mă rog, ca orice om. Căci, vorba ceea, numai cine nu lucrează nu greşeşte. Dar să schimbe mereu macazul, cu atât mai mult – să trădeze, în nici un caz nu e în firea sa. Dumnealui totdeauna a fost un luptător. Precum e şi azi. Da, continuă să lupte, chiar de-şi dă seama că are-n faţă nişte... mori de vânt.
Îmi amintesc de un caz când a nimerit în dizgraţia şefilor. Publicase în 1970, în ziarul universitar, un articol despre creaţia lui Ion Druţă. Şi-a exprimat propria opinie. Deşi ştia bine că părerea sa nu coincide cu cea a sus-puşilor. Gălăgia a fost mare. Informaţia a ajuns – nu putea să nu ajungă! – la CC. Ca să iasă „basma curată”, trebuia să se „pocăiască”. De fapt, acele „pocăieli” erau la modă în acea vreme. Parţial cunosc „procedura”, eram pe atunci colaborator la Moldova socialistă, oficiosul partidului, în paginile căruia se şi publicau respectivele „pocăieli”. Îmi amintesc de doi scriitori care veniseră, la o distanţă de timp nu prea mare, să se „pocăiască”. Îi cunoşteam pe ambii şi le purtam o stimă aparte, unul dintre ei fiindu-mi poetul, prozatorul şi eseistul preferat, celălalt – unul dintre cei mai îndrăgiţi dascăli universitari. Câtă nedreptate şi câtă umilinţă simţeam văzându-i păşind abătuţi, cu capul plecat, pe culuarul redacţiei, fiind nevoiţi să-i salute primii pe reprezentanţii ceceului, persoane mediocre, dar de care depindea dacă vor fi sau nu publicate spovedaniile cu „regrete sincere”. Şi bieţii de ei erau nevoiţi să accepte situaţia, căci aveau însuşită, intrată adânc în sânge, în făptură crunta lecţie a Sibirului. Fusese sfătuit şi Ion Ciocanu să procedeze la fel. N-a făcut-o. Să nu-l fi urmărit teama? Să nu-l fi neliniştit propriul viitor, propriul destin? Nu-mi vine a crede. Şi totuşi nu şi-a plecat capul sub sabia ameninţătoare. S-au găsit oameni care s-au mirat, prezicându-i zile grele. Dar s-au găsit şi de acei care i-au admirat curajul şi demnitatea şi au făcut ce le stătea în putinţă ca să-l ajute.
Aceasta a fost, probabil, prima sa victorie. Chiar dacă a fost înjosit, umilit, ameninţat, nu a cedat. A fost şi o lecţie. Nu s-a retras din faţa problemelor. Nu a trecut peste principii, peste convingeri, peste demnitate şi nu s-a ferit din calea dificultăţilor. Pentru a constata acest adevăr, citiţi-i opera critică. Acum, de pe poziţia libertăţii de azi, poate fi învinuit, criticat, fluierat. Daţi însă la o parte paravanul vremii şi veţi vedea că autorul nu şi-a plecat capul în faţa sabiei ameninţătoare. Răsfoiţi barem volumul Din frământul necunten al vremilor, apărut la Literatura artistică încă în 1988, unul care îi prilejuia criticului scoaterea în vileag a ceea ce autorii, pentru a evita severitatea cenzurii, căutau să camufleze, să apeleze la limba esopică. Fiindcă, o dată trecute prin lupa cenzurii, lucrările în cauză obţineau mai lesne „bun de tipar”. M-am convins de acest adevăr nu numai o dată. Bunăoară, litul (sub acest nume se tăinuia odioasa cenzură) avea mari pretenţii faţă de romanul Îndrăzneala pe care-l prezentasem editurii. Urma, conform indicaţiilor respectivilor inşi de la lit, să refac mai multe capitole, să mai ciuntesc, vorba clasicului, „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”. Discuţiile în contradictoriu erau excluse. Dar când le-am spus că romanul a apărut în revista Nistru şi a trecut o dată controlul şi aprobarea litului, mi-au zis să le prezint numerele publicaţiei cu textul integral şi s-a pus punct problemei fără să mai fiu nevoit să revin la acele obiecţii. Ion Ciocanu cunoştea, desigur, acest „secret” şi-l punea în funcţiune. De fapt, mai cunoştea el şi alte şiretlicuri de a evita neplăcerile atunci când pe un autor sau altul îl păştea pericolul. Un singur exemplu, cu acelaşi roman al meu, Îndrăzneala (vedeţi, stimaţi cititori, îndrăznesc şi eu să mă folosesc de prilej şi să mă autoexemplific, semn... nu ştiu dacă şi de modestie...). Simţea ce simţea păţitul Ion Ciocanu şi, bănuind că se pot isca nişte neplăceri, nu atât pentru autor, cât – mai cu seamă – pentru editori (dumnealui lucra atunci la respectiva editură), a lansat un zvon, în prezenţa unor jurnalişti de la televiziune, că romanul a fost citit de însuşi tovarăşul Simion Grossu, primul secretar, şi că i-a plăcut foarte mult. Ştirea, desigur, a ajuns fulgerător la şefii televiziunii şi peste o săptămână şi ceva a fost organizată o emisiune de o oră întreagă, cu prezenţa autorului şi a prototipului eroului central, cu înscenarea unor episoade, cu opinii (pozitive!) din partea unor critici literari şi a câtorva cititori de rând din capitală şi din provincie.
Azi, când trăim în cu totul alte condiţii politice (cel puţin formal), acel trecut nu prea îndepărtat poate părea cititorului, îndeosebi celui tânăr, nu numai straniu, ci şi ridicol. Iar unii declară ambiţios şi cu pretenţie patriotică necamuflată că nimic – dar absolut nimic! – de valoare, fie şi de importanţă locală, nu s-a scris, şi neagă absolut totul, inclusiv ceea ce s-a bucurat şi continuă să se bucure de preţuire nu numai la cititorul autohton (unii se încumetă să nege completamente existenţa acestuia), ci şi la cel de peste hotare. Bineînţeles, eu risc să nimeresc în tagma celor „câţiva consecvenţi renegaţi”, doar „în imaginaţia” cărora mai există „literatura moldovenească”, după cum se exprimă, în modul cel mai categoric, unul dintre autorii care au activat pe acele complicate timpuri făcând şi multă publicistică scriitoricească apreciată pe bună dreptate de Ion Ciocanu în volumul citat. Ce e trist – că se neagă totul, „în bloc”. Dar şi mai trist – că se neagă fără a se citi...
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu am argumente pentru a-l învinui pe autorul cărţii Din frământul necunten al vremilor de conformism. El nu elogiază, dar nici nu neagă totul laolaltă, ci analizează concret, amănunţit. Spre deosebire de unii confraţi de condei, întâi citeşte, şi nu de dragul cititului, ci în modul cel mai serios, cu creionul (pixul) în mână. Am avut prilejul să răsfoiesc unele cărţi lecturate de dumnealui. Şi m-am convins: pentru Ion Ciocanu cititul e o muncă tot atât de serioasă şi de responsabilă ca şi scrisul. Apoi, fiind un preţuitor, un judecător de opere artistice deloc indulgent, în acelaşi timp este echilibrat, însă principial, uneori chiar caustic. Dar nu şi defăimător. Nu cu fiere în vârful pixului. Şi, repet, e înzestrat cu îndrăzneală profesională. Şi civică. Mai e dotat, precum au menţionat şi unii colegi de-ai săi, savanţi-lingvişti, şi cu o doză de fanatism. În sensul cel mai bun al cuvântului. A dovedit-o când „şi-a suflecat mânecile” şi s-a apucat şi de problemele sireacei noastre limbi, în calitatea sa de director al Departamentului Limbilor, apoi de şef al Direcţiei Limbi din cadrul Departamentului Relaţii Interetnice şi Funcţionarea Limbilor. Ca scriitor şi cetăţean al acestui pământ şi al acestui neam, s-a aruncat în vâltoarea unei lupte aprige, rezultatul căreia îl bănuia de la bun început. Dar cu atât mai neclintită îi era hotărârea de a o continua, de a nu se retrage de pe prima linie. Articolele sale au continuat să apară, în toţi aceşti ani, în cele mai diferite publicaţii, inclusiv la radio şi TV. În acest răstimp el a publicat patru (patru!) cărţi de cultivare a limbii. O parte – adesea chiar o bună parte (din păcate!) – dintre acei ce trebuie (sunt obligaţi de fotoliul pe care-l ocupă!) să-şi aplece urechea la cele spuse şi scrise de către scriitorul şi savantul Ion Ciocanu şi să-şi pună umărul la rezolvarea problemelor stringente se fac a nu-l auzi, a nu-i vedea articolele, interviurile şi cărţile. Astfel ignorându-i truda, frământul. Iar el continuă să muncească. Căci e convins: prelegerile sale – fie de la diferite tribune, fie în pagini de ziar, revistă sau carte – despre ocrotirea şi înălţarea Limbii Române pe piedestalul ei legitim, aceste prelegeri sunt de reală trebuinţă unui mare număr de intelectuali, de studenţi, elevi, de simpli vorbitori, indiferent de apartenenţa lor politică, etnică, confesională etc. Anume din acest motiv Ion Ciocanu îşi continuă truda pe cât de dificilă şi de ingrată, pe atât de nobilă. Străduindu-se să-şi plaseze materialele în cele mai diferite periodice, urmăreşte un singur scop: ideile pentru care pledează, convingerile sale de o viaţă să ajungă la cititori şi să aibă efectul scontat.
Aş mai avea încă multe de spus la adresa colegului de breaslă şi amicului Ion Ciocanu. Cel puţin despre copilăria-i cu încercări destul de aspre. În ultimul timp a suferit şi, ştiu, continuă să sufere pierderea prematură a fratelui Vasile. Iar acuma, grăbit de timpuri, găseşte totuşi posibilitate să se afle câteva zile pe săptămână la ţară, alături de mama sa Catinca, împovărată de nesănătate. Aici mă văd nevoit să pun punctul. Nu înainte însă de a face o mică, dar – socot – necesară remarcă. Prevăd întrebarea nu fără sarcasm a unor „amici” ai scriitorului: chiar n-am găsit în cărţile lui nimic pentru ce s-ar cuveni să-l şi critic? Le răspund: de ce nu? Neajunsuri, inexactităţi se pot găsi oricui. Cu atât mai uşor unui scriitor, unui critic literar, unui autor ambiţios, curajos, care se aruncă mereu în forfota necuntenă şi adesea destul de tulbure a cotidianului, în viaţa destul de complicată şi năpădită de surprize triste a poporului din care face parte. Da, zic, aş putea. Ion Ciocanu este cetăţeanul care se află mereu în clocotul vieţii sociale, spirituale, politice, naţionale pe această palmă de pământ strămoşesc. N-o fac însă dintr-o simplă pricină care, de fapt, e un neajuns al meu: prefer să privesc şi să preţuiesc omul în primul rând şi în temei după calităţile lui. Dacă le are. Ion Ciocanu le are din belşug. O spun cu toată certitudinea. Chiar dacă uneori s-a întâmplat să nu fiu întru totul de acord cu opiniile sale.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog