Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CO-LABORATOR

Proxemica literară ca personalizare a spaţiului

Elena PRUS

Alte articole de
Elena PRUS
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Concepte filozofice universale, spaţiul şi timpul reprezintă dimensiuni esenţiale ale realităţii şi – deopotrivă – ale textului literar. „Timpul şi spaţiul constituie cadrul în care este implicată întreaga realitate”, notează Ernst Cassirer în Eseu despre om [p. 66], sunt noţiuni ce „angajează fiinţa într-o căutare permanentă de răspunsuri la eternele probleme” [Cimpoi, p. 95]. „Romanul este spaţial atât prin fond, cât şi în formele sale”, declară Michel Zéraffa [1972, p. 429].
Dacă termenul de cronotop, introdus de Mihail Bahtin în teoria literară, scoate în evidenţă conexiunea esenţială a relaţiilor spaţiale şi temporale valorificate artistic, termenul de proxemică, mai puţin cunoscut, defineşte legătura spaţiului cu cealaltă categorie majoră a textului – personajul.
Proxemica reprezintă, în viziunea antropologului american E. T. Hall, „studiul percepţiei şi utilizării spaţiului de către om” [p. 191]. Definită antecedent ca „topologie umană”, ca „microspaţiu al întâlnirilor interpersonale”, proxemica investighează modul în care individul structurează spaţiul şi distanţele interpersonale în tranzacţiile cotidiene. Conceptualizarea spaţiului ca experienţă fundamentală, câmp de comunicare şi spaţiu simbolic ţine de importanţa pe care acesta o are în înţelegerea de către subiect a statutului în câmpul social [v. Roventa-Frumuşani, p. 206-211]. Bazându-se pe relativismul lingvistic al teoriei Whorf-Sapir („decuparea naturii în funcţie de categoriile furnizate de limba comunităţii în care trăim”), E. T. Hall întreprinde o analiză a comportamentului spaţialşi sistematizează acele aspecte ale culturii care funcţionează după „un cod secret şi complex, nescris nicăieri, necunoscut de nimeni, dar înţeles de toţi”, mai precis – felul în care culturi diferite percep şi structurează spaţiul [ibidem, p. 209].
Literatura poate fi privită ca o modalitate de aproximare a unui spaţiu ce comportă fie o realitate constantă, fie un ansamblu proteiform, supus unor reguli de organizare iraţională [Dictionnaire historique, thématique et technique des littératures, p. 524]. Astfel, opera devine un intermediu pentru atribuirea unui nucleu comun spaţiului local şi spaţiului global potrivit reprezentării pe care omul o are despre situarea lui în spaţiu. Spaţiul determină identitatea subiectului: individul se (auto)construieşte în periplurile sale sociale, etice, politice etc.
Cercetările actuale nu subliniază îndeajuns faptul că „fiecare personalitate are şi o dominantă spaţială, o dimensiune care îi este proprie”, fiind vorba de o „personalizare a spaţiului” [v. Roventa-Frumuşani, p. 217]. Proxemica examinează modalităţile de inserţie a umanului în spaţiu şi formele de comunicare interpersonală, care se bazează pe interdependenţa dintre spaţiul fix / comportamentul uman / patternul cultural.„Există o serie de spaţii strict codificate de gramatica comunităţii căreia îi aparţine individul” [ibidem, p. 218].
Spaţiul şi personajul realist şi naturalist se condiţionează reciproc: localităţile organizate în „medii” modelează personajele, iar locuitorii îşi construiesc ei înşişi mediul ambiant: „la revelation des personnages par le milieu ambiant est une conception présente dans maints romans importants au XIX-ième siecle” [Bournef / Ouellet, p. 111-112].
Romanul ca demers conceptual înseamnă pentru Balzac reprezentarea unei realităţi istorice şi sociale unde fiecare element al textului este semnificativ. Noţiunea de urbanism include la Balzac un raport de determinare, materializat în compoziţia romanelor prin intermediul descrierii detaliate a cartierelor, străzilor, instituţiilor, locuinţelor şi a altor elemente semnificative pentru apartenenţa personajelor la o categorie sau o clasă socială. Metoda sa predilectă este observarea omului în relaţiile acestuia cu mediul şi în reacţiile lui sociale. Dimensiunea fundamentală a operei balzaciene este interdependenţa dintre om şi mediul social. Parisul este un loc ideal pentru examinarea acestei interdependenţe, deoarece structura sa geografică este la fel de complexă ca şi structura-i socială. Fiecare spaţiu emană o atmosferă morală care acoperă peisajul, cartierul, locuinţa. În introducerea la Comedia umană Balzac vorbeşte despre influenţa mediului asupra dezvoltării speciilor.
În secvenţele de viaţă pariziană elementele descriptive ocupă un loc preponderent. Cartierele, străzile şi casele sunt descrise pe larg pentru a servi ca document al epocii şi pentru a contribui la relevarea psihologiei personajelor, or, locul influenţează caracterul şi invers – caracterul imprimă amprenta sa decorului. Despre Doamna Vauquer, proprietara sordidei pensiuni, Balzac scrie: „Toute sa personne explique la pension comme la pension implique sa personne”. Consubstanţialitatea individ – decor se regăseşte frecvent în toate romanele (în Traité de la vie élégante, în Une double famille, în Modeste Mignon, în Gobsec).
Autorii secolului al XVIII-lea şi ai secolului al XIX-lea atribuie spaţiului un rol din ce în ce mai important, astfel încât acesta nu mai poate fi considerat un simplu tablou de fundal. Zola se distinge prin faptul că îl prezintă pe om într-un raport nemijlocit cu ceea ce îl înconjoară: mediul, oraşul, casa, camera şi alcovul. Acest mod de percepţie a spaţiului relevă o nouă concepţie a raportului între om şi mediul său. La Zola omul şi anturajul sunt strâns legate: „L’un se fait par l’autre” [A. de Lattre „Le realisme selon Zola. Archeologie d’un intelligence”, Paris, P.U.F. 1975, p. 108].
Locurile formează un sistem semnificativ. Locurile nu sunt nişte simple decoruri, Zola le concepe în raport cu personajele ce le populează; altfel spus, personajele se dezvăluie prin locul, prin mediul în care sunt plasate.Ph. Hamon defineşte, în Le Personnel du roman, le systeme des personages dans les Rougon-Macqart d’Emile Zola, teritoriulpersonajului. El denunţă interpretarea tradiţională a spaţiului-decor şi arată că teritoriul nu este „de o parte” sau „în jur”, ci e consubstanţial cu personajul. Spaţiul, la Zola, construind personajul (conform tezei influenţei mediului asupra individului), este construit, la rândul lui, de personaj[p. 213]. Problematica nu este nouă, dar unghiul sub care Philippe Hamon o aduce în discuţie este inovator.
Teoria zolistă despre influenţa mediului asupra personajului se traduce printr-un personaj teritorializat,învecinat cu spaţiul său, închis şi încadrat de aşezarea / locuinţa sa, care îi condiţionează caracterul. După cum se vede din schiţele operelor sale, Zola gândeşte spaţiul romanului ca o ierarhie de spaţii şi sub-spaţii care se încadrează într-o ierarhie globală, conform figurilor grafice dominante (cercul, pătratul), pentru a semnifica destinul personajului [v. Hamon, 2001, p. 237-244].
Influenţa spaţiului asupra personajului este o idee centrală a ciclului romanesc zolist, e una care devine mai accentuată când este vorba de personajele aceleiaşi familii. Astfel, putem constata o mare diferenţă între surorile Renée şi Christine în La Curée. Renée, pare să sugereze Zola, ar fi putut rămâne o burgheză la fel de simplă şi onestă ca şi sora sa, dacă mediul parizian nu ar fi pervertit-o.
Pentru Zola există o legătură indestructibilă între oameni şi locuri, personajele sunt profund dependente de mediul lor. Imensa casăîn care locuieşte Saccard, Renée şi Maxime corespunde imaginii acestora: e fastuoasă, deschisă tuturor vânturilor, satisface pretenţiile fiecăruia.
Prin transformarea locurilor în actori, spaţiile sunt învestite cu o dimensiune mitică. „Figurile mitologice sunt asociate la Zola cu principalele locuri romaneşti: Minotaurul – cu spaţiul labirintic al minei Voreux sau al marelui magazin, Adam şi Eva – cu „Le Paradou”, sau cu paradisul terestru, Dionisos şi Fedra – cu sera, dubletul parizian al parcului (...), Vulcan – cu fierăria lui Goujet (L’Assomoir), Venus şi Moloh – cu scena şi culisele teatrului de varietăţi, dar şi cu alcovul curtezanei (Nana)” [Sârbu, 1999, p. 127].
Spaţialitatea prozei zoliste constituie una dintre noutăţile fundamentale ale modelului său romanesc. Opera lui Zola indică trecerea de la o „estetică lineară la o estetică topologică a textului” [Hamon, 1997, p. 319]. Exegeza de ultimă oră îl consideră pe Zola drept creator al romanului spaţial [cf. Mitterand, Le regard et le signe. Poétique du roman réaliste et naturaliste, Paris, 1987]. Ciclul romanesc Les Rougon-Macquart conţine un complex topologic, format dintr-o serie de seme, organizate potrivit opoziţiilor intern / extern, orizontal / vertical, continuitate / discontinuitate, circular / linear, suprafaţă / profunzime, real / oniric. Printre schemele mentale care asigură coerenţa universului lui Emile Zola, „relaţia fundamentală este spaţiu închis-spaţiu deschis, în jurul ei grupându-se toate celelalte conexiuni” [Sârbu, 1999, p. 124-125].
Personajul zolist se defineşte prin mediul în care trăieşte, mai precis – prin teritoriul pe care-l ocupă. Dar transgresiunile sunt posibile, cum arată H. Mitterand, şi tocmai aceasta constituie esenţa dramei romaneşti: „Ce que Zola a compris et montré, c’est que [l’espace] porte dans ses formes mêmes, les germes d’une transformation, d’un bouleversement des structures constituées et de leurs signes, d’une contestation du système dans lequel il est pris” [Mitterand, 1987, p. 154-155].
În romanele lui Zola spaţiile participă la structurile actanţiale. Conflictele, confruntările ideologice şi pasiunile se traduc în termeni spaţiali. Cum menţionează Arnaud Sompairac, „pentru naturalişti, oraşul este o proiecţie a conflictelor de clasă în conflictele teritoriilor. Lumea muncii acordă fiecărui loc destinaţia sa, raţionalitatea capitalistă necesită o mediere concretă: apropierea de spaţiul urban. Astfel, oraşul stabileşte o relaţie simplă între «necesitate» şi localizare” [p. 164, 166]. Echilibrul iniţial se bazează, în toate cazurile, cum demonstrează László Szakács, pe o interzicere spaţială [p. 61]. Astfel, ţăranul trebuie să rămână în suburbie, iar reprezentantul burgheziei mici – în vechiul cartier. Încălcarea frontierelor spaţiale duce la dezechilibru şi la drame.
Definit întotdeauna cu multă grijă, spaţiul are în romanele lui Zola două funcţii complementare: de reprezentare a realităţii prin valoarea sa mimetică şi de constituire a unei forme abstracte, a „unui spaţiu de joc”, adaptat personajelor şi „programului narativ” [Mitterand, 1990, p. 206, 212]. Dacă prima creează iluzia realistă, cea de-a doua condiţionează formele şi etapele acţiunii şi ale dramei. De aceea studiul particular al universului topologic conduce la o reflecţie mai generală asupra statutului semiotic al operei: la legăturile pe care el le întreţine cu acţiunea romanescă, cu subiecţii, cu axiologia şi cu suporturile modale.
Spaţialitatea romanescă la Zola contribuie la sporirea lizibilităţii operei prin valoarea referenţială a toponimizării, la direcţionarea programului narativ al povestirii şi la crearea unui anumit orizont de aşteptare. Cum constată László Szakács, unele personaje pot să nu se întâlnească în traseul narativ, dar se integrează la un nivel ierarhic superior, la cel al sistemului relaţional de tip cognitiv [Szakács, p. 63]. Astfel, Félicité Rougon controlează, prin soţul său, clanul din salonul galben.
Conchidem că puţini autori au abordat şi au prelucrat datele spaţiale atât de sistematic ca Zola. Organizând un sistem descriptiv relevant şi stabilind o reţea de corespunderi şi de conotaţii, Zola a dat naştere unei „spaţialităţi literare active” [Tonard, p. 2, 10].
Cercetările franceze de ultimă oră se axează pe spaţialitatea „semnificată”, „reprezentată”, relevând faptul că efectele spaţiale într-o operă contribuie mult la constituirea sensului.
 
Referinţe bibliografice
Bournef, Roland, Ouellet R., L’Univers du roman, Paris, P.U.F., 1972.
Cassirer, Ernst, Eseu despre om, Bucureşti, 1994.
Cimpoi, Mihai, Esenţa fiinţei. (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, Chişinău, Gunivas, 2003.
Dictionnaire historique, thématique et technique des littératures. Littératures françaises et étrangères, ancienne et modernes. Sous la direction de J. Demougin.
Hall, E.T., Proxémique, în Bateson, Birdwhistel, Goffman, Hall, Jakson, Scheflen, Watzlwicck (eds) La Nouvelle Communication, Paris, Seuil, 1981.
HAMON, Philippe, Imageries. Littérature et image au XIX-ième siècle, Paris, José Corti, 2001.
Hamon, Philippe, Le Personnel du roman. Le système des personnages dans les Rougon-Macquart d’Emile Zola, Genève, Droz, 1997.
Lattre, Alain de, Le realisme selon Zola. Archeologie d’un intelligence, Paris, P.U.F., 1975.
mitTerand, Henri, Le regard et le signe. Poétique du roman réaliste et naturaliste, Paris, P.U.F., 1987.
MITTERAND, Henri, Chronotopies romanesques: „Germinal”, în Poétique, 1990, n. 81.
Roventa-Frumuşani, Daniela. Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European, 1999.
Sârbu, Anca, Timp şi spaţiu în literatura franceză din secolul al XIX-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1999.
Sompairac, Arnaud, Le héros dans le labyrinthe, în La ville n’est pas un lieu, în Revue d’Esthétique, nr. 3-4,1977, p. 163-171.
SZAKÁCS, László, Le sens de l’espace dans „la Fortune des Rougon d’Emile Zola, Debrecen, Kossutii Lajoss Tudományegyetem, 1990.
TONARD, Jean-François. Thématique et symbolique de l’espace clos dans le cycle des Rougon-Macquart d’Emile Zola. In seria Publication Universitaires Européennes. Série Langue et littérature française. Series XIII, vol. 190, Peter Lang, 1994.
Zéraffa, Michel, La Révolution romanesque, Paris, U.G.E., 1972.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog