Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PROFIL

Să nu dăm cu piciorul în ceea ce a zămislit Dumnezeu

Alexandru BANTOŞ

Petru ŢARANU

Alte articole de
Alexandru BANTOŞ
Petru ŢARANU
Revista Limba Română
Nr. 12, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Preocuparea D-voastră de-a lungul anilor a fost adunarea, publicarea, adică valorificarea tezaurului folcloric din inepuizabila sursă de artă populară care se numeşte Vatra Dornei. Când, cum aţi descoperit forţa magică a creaţiei populare? Cum apreciaţi astăzi (la început de mileniu trei) destinul artei populare. Ce metamorfoze au survenit în ultimele decenii în actul de regenerare (degenerare?!) spirituală a zestrei noastre folclorice? Se află cumva în pericol (de dispariţie, de sărăcire, de depreciere) folclorul autentic? Ce are de spus în acest context etnologul şi poetul Petru Ţaranu?
– Este adevărat, culegerea şi valorificarea folclorului a fost una dintre preocupările mele constante şi s-a desfăşurat, cu mici întreruperi, pe parcursul întregii vieţi. Dornele, aşa cum sunt ele definite sub aspect geografic, au fost întotdeauna o inepuizabilă sursă de inspiraţie lirică, o vatră a etnografiei şi folclorului. Însă astăzi, textele, specifice fiecărui gen în parte, se găsesc destul de greu, iar linia melodică este în general uitată. O privire de ansamblu asupra fenomenului presupune o abordare multidisciplinară şi o analiză de adâncime în ceea ce priveşte cauzele risipirii acestei inestimabile averi spirituale. Intelectualitatea din domeniul învăţământului şi culturii are, cred, un cuvânt greu de spus în această privinţă.
Doriţi să ştiţi cum şi când am descoperit forţa magică a creaţiei populare din Dorne. Adevărul este că eu m-am trezit pe lume alintat fiind de cântecul de leagăn, de suspinul doinei, de oftatul buciumului şi de nemângâierea bocetului. Moşica (bunica) mea a fost, de fapt, o adevărată arhivă vie. Ea cânta, numai în anumite momente ale vieţii ei, muzică populară, doine mai ales. Mama a fost şi ea o mare iubitoare a cântecului popular. Seara târziu, în nopţile de vară, îşi slobozea versul din pragul văcăriei ori atunci când venea cu cofiţele pline cu apă de la izvoarele din stei. În asemenea împrejurări alte fete şi neveste se întreceau, la rându-le, în interpretarea cântecului doinit, vuiau munţii Dornelor de cântec popular şi voie bună. Eu, copil fiind, rămâneam pironit şi ascultam cu nesaţ torentele melodice ale doinelor. Peste ani mi-am dat seama că am copilărit, de fapt, într-o lume zămislită din vis, într-o lume pe care astăzi o caut fără a avea fericirea s-o mai găsesc.
Elev în clasa a V-a fiind, urmare a redactării unei compuneri pe tema Doine şi balade de la Şar, am fost selecţionat să fac parte din colectivul culegătorilor de folclor. Era o acţiune iniţiată de dascălii noştri de şcoală primară. În primăvara anului 1948, cu aproape trei luni înainte de încheierea cursurilor primare, directorul şcolii, având în vedere volumul şi calitatea pieselor culese, adevărate bijuterii ale liricii populare din zonă, a dispus îndosarierea şi arhivarea folclorului cules. Clasificată după anumite criterii, fiecare piesă a făcut obiectul unui opis şi apoi a fost ataşată la dosar. Aşa se face că, după o muncă asiduă, desfăşurată pe parcursul a peste două luni, s-au constituit două tomuri, suficient de groase, conţinând culegeri de folclor.
În anul 1985, ştiind ce avere am lăsat în arhiva şcolii din sat, aflându-mă în faza finală a definitivării primului volum de folclor din ciclul Memoria Dornelor, m-am înfăţişat dascălilor din acele timpuri cu gândul să le cer permisiunea pentru a prelua în paginile cărţii mele o parte din culegerile aflate în arhiva instituţiei. Spre uimirea mea, am fost întâmpinat cu o precizare care a definit de fapt atenţia de care se bucura această nobilă activitate la nivelul unor intelectuali care se ocupau cu formarea tineretului şcolar pentru viaţă. Instituţia şcolară, a precizat unul dintre dascăli, nu este obligată să păstreze o asemenea maculatură în arhiva sa. Folosesc acest exemplu pentru a oferi o explicaţie cu privire la soarta folclorului la graniţa dintre cele două secole şi milenii.
În ce mă priveşte, eu rămân optimist, cred că valoarea va supravieţui, pentru că folclorul autentic rămâne o valoare inestimabilă, una care defineşte o esenţială formă de manifestare a fiinţei neamului nostru. Sunt semne, e adevărat – timide, care ne fac să credem că revitalizarea satului românesc se înscrie pe un drum bun.
– Să vorbim despre tradiţiile, obiceiurile din zonă. Cum le-aţi cunoscut în copilărie, ce modificări au suportat între timp? Cum era, cum este Crăciunul, Anul Nou, Paştele etc.?
– În copilăria mea, sărbătorile Crăciunului aveau pronunţate conotaţii magico-religioase, se individualizau prin obiceiuri şi datini de factură tradiţională şi de mare rezonanţă sufletească. Cu câteva zile înainte de Crăciun, parcă era făcut să fie aşa, din văzduh, în valuri succesive, se cerneau molcomele şi statornicele ninsori solstiţiale. Văile şi munţii îmbrăcau haina de un alb imaculat al iernaticelor zăpezi. Izvoarele şi pâraiele erau troienite, iar brazii îşi aplecau cetinile sub nobila povară a iernii. Lumea satelor denomina fenomenul cu sintagma omeţii Crăciunului, iar pentru bătrâni abundenţa ninsorilor semnifica un semn de bun augur pentru anul următor. În seara de ajun fetiţele, constituite în grupuri de câte trei, purtând lerle şi ţitere, înotau prin zăpezi până la genunchi, sfidând necontenirea ninsorilor pentru a colinda cu vocile lor cristaline la ferestrele din faţa caselor. Era o adevărată odă adusă iernii şi Naşterii Mântuitorului. Acesta era momentul când, ascultând de undeva de pe o colină, aveai impresia că peste sat s-a aşternut superba simfonie a colindelor de Crăciun, răsuna tot satul, era o seară dumnezeiască, una care mi-a rămas în memorie.
Imediat, după cele trei zile de Crăciun, începeau pregătiri febrile – repetiţiile – pentru întâmpinarea, după tradiţie, a Anului Nou. Torentul ansamblului de obiceiuri şi datini de la cumpenele de ani şi de calendare se revărsa peste sat odată cu lăsarea serii din Ajun de An Nou. Alaiul caprei şi formaţiunile de teatru popular evoluau numai până la miezul nopţii. A doua zi, la cumpene de amiază, aceste formaţiuni de tradiţie se îndreptau, la chemări de bucium şi de corn, într-un exuberant alai, spre vatra localităţii. Aici erau aşteptate de lumea satului. Primul spectacol avea loc la răscrucile de drumuri, adică cu orientare în cele patru zări. Apoi, într-o ordine firească, fiecare formaţiune evolua în faţa mulţimii adunate în apropierea unei scene special amenajată.
Sărbătorile de iarnă se încheiau cu datina Iordanului, când începeau să se manifeste gerurile Bobotezei. Era timpul când la toate izvoarele şi ochiurile de apă se aşezau cruciuliţe din lemn de brad sau de tei. După ce se arunca crucea în apă de către preotul satului, în ziua de Bobotează, apa izvoarelor, pâraielor şi râurilor se considera sacră.
Zilele de Paşti sunt precedate de mai multe sărbători cu caracter magico-religios sau magico-mitic. Multe dintre acestea au ca temă renaşterea naturii, altele sunt cu substrat erotico-sentimental (Dragobetele, logodna păsărilor ş.a.). În Săptămâna Patimilor fiecare zi are semnificaţia ei magico-religioasă. În Joia Mare, de exemplu, respectând cutumele tradiţiei, se primesc, după un străvechi ceremonial, sufletele celor dispăruţi, la vatra lor de locuire.
Tot în Joia Mare se înroşesc ouăle, se prepară pasca şi cozonacii. Este momentul când cojile de ouă şi fărâmiturile de la celelalte bucate se aruncau numai pe ape curgătoare. În felul acesta, blajinii, o lume de pe celălalt tărâm, îşi puteau sărbători şi ei Paştele, dar numai atunci când pe undele de apă ajungeau la ei ceea ce noi le ofeream în Joia Mare. Cine ciocnea ouă roşii în ziua de paşti se putea întâlni în lumea umbrelor (în Rai) cu cel care participa la asemenea ceremonial. Ouăle degajau un miros foarte plăcut deoarece erau înroşite cu o substanţă preparată după un străvechi ceremonial.
Aşa că în prima duminică după Paştele nostru se sărbătorea cel al blajinilor. Petrecerea avea loc numai pe iarbă verde, pe malul unei ape curgătoare. După Paşti se succedau alte sărbători – Izvorul Tămăduirii, Armindenii, Ispasul, Rusaliile ş.a. – toate având semnificaţiile lor.
– Familia în Dorne a avut un rol definitoriu în tot ce a însemnat păstrarea şi perpetuarea „averii spirituale” a neamului. Timpurile moderne (cu ritmul lor năvalnic, cu migraţiile de populaţie în ţară şi mai ales peste hotare etc.) influenţează asupra rolului pe care îl are în societate căminul familial?
– De-a lungul vieţii, pentru mine, familia a însemnat totul, am fost legat prin mii de fire de casa părintească, de locurile natale. Familia şi satul în care m-am născut au reprezentat pentru mine un fel de centru al universului. Când m-am trezit pe lume familia mea se caracteriza printr-o atmosferă afectivă şi formatoare.
Când tata căzuse la datorie, în cel de-al doilea război mondial, eu, copil fiind, am preluat la modul serios o mare parte dintre muncile bărbăteşti. În timp ce lucram din greu şi învăţam destul de bine unii mă lăudau şi mulţi mă considerau un exemplu în sat. La vârsta de 14 ani am avut tăria să iau o hotărâre matură. Am renunţat să urmez cursurile Şcolii Normale din Năsăud pentru a-mi ajuta, muncind, familia. Am continuat să învăţ abia după ce surorile mele şi-au făcut un rost în viaţă.
Timpurile moderne, cum spuneţi Dvs., au afectat cadrul familial tradiţional. Plecarea tineretului la oraşe sau peste hotare a generat o îmbătrânire a satului. O parte a gospodăriilor, înfloritoare odinioară, au rămas pustii. Unii dintre tinerii plecaţi din mediul lor familial au rătăcit drumul firesc al vieţii. Alţii, mai puţini, au plătit desprinderea de familie şi de sat cu libertatea sau cu viaţa. Situaţia poate reveni la normal numai prin efectul unor măsuri concrete de revitalizare a satului.
– Să revenim la anii copilăriei Dumneavoastră. V-aţi născut şi aţi crescut într-un cadru montan, cu adevărat de poveste. Care sunt primele amintiri, reprezentări ale lui Petrică Ţaranu? Ce explicaţie are memorarea unor „situaţii aparte” din acei ani?
– Primele mele amintiri sunt legate de lărgirea orizontului de cunoaştere a mediului natural. Cu mama, cea care era tare mândră de feciorul ei, cutreieram pajiştile înflorite din munţii Dornelor. Brânduşa de primară, Ciuboţica cucului, Laleaua pestriţă, Margareta, Săbioara, Arnica, Garofiţa de munte ş.a. au fost florile care mi-au desfătat ochii în copilărie. În vegetaţia luxuriantă a luncilor din Valea Liniştii descopeream numeroase cuiburi de raţă sălbatică şi de prepeliţă. De fiecare dată mama îmi spunea că e mare păcat să calc pe flori şi să pun mâna pe cuiburi. Mai spunea că noi, oamenii, avem datoria să ocrotim natura, să nu dăm cu piciorul în ceea ce a zămislit Dumnezeu. De la ea am înţeles că natura, în toată complexitatea ei, trebuie ocrotită. Tot timpul mi-am dedicat viaţa acestei cauze, a ocrotirii naturii. Aşa se explică de ce numele meu este nominalizat, uneori, în literatura de specialitate şi acest fapt mă onorează.
Moşica mea, în serile de primăvară, mă învăţa să citesc în stele. Se ştie că, în acele timpuri, se găseau ceasuri numai la oamenii înstăriţi. Noi aflam ora după poziţia astrelor pe bolta cerească. De asemenea, „citeam” schimbarea vremii după direcţia şi viteza de propagare a vânturilor şi a norilor. Crivăţul, Băltăreţul, Austru, Coşava, Vântul cel Mare, Zefirul ş.a. erau denumirile cu care eu, copil fiind, operam frecvent reuşind să prognozez vremea cu o oarecare precizie. Tot cu moşica mea eram pe o culme de munte când, într-un apus de soare, am auzit pentru prima dată în viaţă balada Mioriţacântecul din bătrâni, cum i se spunea în acele timpuri. Mi s-a părut a fi un fel de rugă, era ceva dumnezeiesc, ceva care răscolea ecoul pădurilor şi al depărtărilor. Balada Mioriţa, în interpretarea acelui oier necunoscut mie, părea a fi un imn de slavă care umplea văile şi văzduhurile Dornei.
În anii copilăriei, odaia de curat din casa părintească era o adevărată expoziţie de artă populară. Era locul care, de fapt, mă atrăgea irezistibil. Ce se putea vedea expus în interiorul camerei nu era totul. În lăzile de zestre îşi treceau veacul numeroase elemente de costum popular de sărbătoare, colţare, ştergare, năfrămi, macaturi ş.a. Uneori, descoperind locul de păstrare a cheii, mă furişam în interior şi, după ce ocupam un loc comod pe unul dintre paturile garnisite cu perne şi cultuce, toate fiind ornamentate în forme şi culori deosebit de atrăgătoare, admiram la nesfârşit podoabele rafinatului simţ artistic cu care mama şi moşica erau hărăzite de Dumnezeu într-o viaţă repede trecătoare.
În anii celui de-al doilea război mondial multe dintre bijuteriile artei populare dornene, inclusiv cele aflate în odaia noastră de curat, au fost jefuite de soldaţi ai armatelor aflate în conflict. Aşa se explică de ce preţuirea mea faţă de arta populară m-a călăuzit o viaţă întreagă. Trebuie să ştiţi că pe această temă am scris pagini întregi.
Nu pot uita, de asemenea, şezătorile, clăcile, horele...
– Ce au însemnat pentru Dumneavoastră anii când v-aţi aflat la cârma localităţilor Gura Humorului şi Vatra Dornei. Ce amintiri mai deosebite vă leagă de activitatea prestată atunci?
– În oraşul Gura Humorului am funcţionat ca primar timp de 10 ani. Oamenii m-au primit foarte bine, de fapt soţia mea era localnică, iar eu, lucrând la Întreprinderea Minieră Suceava, mă stabilisem cu domiciliul în oraş de câţiva ani. La doar câteva zile de la instalarea mea în funcţie, stând de vorbă, într-o şedinţă cu caracter de brainstorming, m-am interesat, printre altele, de resursele locale ale zonei şi de posibilităţile de valorificare ale acestora.
Pe această cale am aflat că la Voroneţ, undeva nu departe de mănăstire, se află un izvor miraculos prin efectele sale terapeutice. Discuţia cu privire la acest aspect, deosebit de important, a avut loc într-o seară de decembrie, pe la orele 23. Am dispus să fie chemată o maşină de teren în care ne-am urcat şi am plecat la faţa locului. Am găsit doar o fântâniţă înconjurată de o oază de iarbă verde, deşi era un ger de peste –20 grade. A doua zi am început să dau curs demersurilor pentru finanţarea lucrărilor de cercetare geologică destinată descoperirii unor eventuale zăcăminte hidrominerale. Conducerea judeţului Suceava, cea care trebuia să aprobe finanţarea şi să asigure fondurile necesare, a fost suficient de receptivă la propunerea prezentată de mine.
Aşa că, în decurs de un an de zile, s-au descoperit şase izvoare de apă minerală. Analizele de specialitate, efectuate de Institutul de Balneoclimatologie şi Recuperare Medicală Bucureşti şi de Institutul de Izotopi Radioactivi din Cluj-Napoca, au atestat posibilitatea utilizării apei minerale în tratamente balneare, cu efecte dintre cele mai benefice, cu alte cuvinte – s-a statuat posibilitatea deschiderii celei de-a doua staţiuni balneoclimaterice din Bucovina: Staţiunea Balneoclimaterică Voroneţ.
Din discuţiile preliminare, purtate cu specialişti în balneoclimatologie, a rezultat necesitatea amenajării unui parc de odihnă şi tratament, destinat viitoarei staţiuni. Aşa se explică de ce, pe un teren degradat de furia apelor râului Moldova, în suprafaţă de cca 22 hectare, s-a aşternut pământ fertil (rezultat din lucrările de excavaţii la blocurile de locuit şi la clădirile cu destinaţie social-culturală), pentru ca apoi să înceapă lucrările de plantare a puieţilor de arbori şi arbuşti. Astfel, în executarea lucrărilor necalificate, a fost antrenată majoritatea populaţiei oraşului.
La Vatra Dornei, în cele două legislaturi, am funcţionat aproape 8 ani ca primar de oraş. Aici, pe lângă realizarea unor obiective de interes urbanistic, am pus accent pe restaurarea unor clădiri-monumente istorice sau de arhitectură. Un exemplu edificator în acest sens îl constituie aula din clădirea primăriei, cunoscută sub denumirea de Sala oglinzilor. Marea mea satisfacţie a fost când, la puţin timp după restaurare, în această sală au fost găzduite reuniuni la nivel naţional, altele cu caracter internaţional. În septembrie 1994, de exemplu, la Vatra Dornei a avut loc Simpozionul internaţional pe tema: Limba română – mijloc de comunicare. La această reuniune au participat delegaţii din 16 ţări ale lumii. În primăvara anului 2004, tot în această sală, s-a desfăşurat o importantă reuniune a Consiliului Mondial Român.
La biblioteca municipiului am instituţionalizat un fond documentar, unde se adună documente de interes major pentru istoria zonei. Valorificându-se informaţiile oferite de acest fond documentar, începând din anul 1995 s-au pus bazele redactării volumelor din monumentalul ciclu Memoria Dornelor.
La Vatra Dornei a fost organizată şi prima ediţie a Festivalului de obiceiuri şi datini de Anul Nou. Nu pot să închei fără a aminti de cursurile internaţionale de folclor, de răsunătoarele succese ale Ansamblului folcloric „Dorna dorului” pe scenele din răsăritul şi apusul Europei, de faptul că importante reviste de cultură din România – Astra (Braşov), Ateneu (Bacău), Cronica (Iaşi) şi Tribuna (Cluj) – aveau rezervate pagini întregi pentru activitatea de creaţie de la Vatra Dornei.
– Întotdeauna aţi emanat optimism, echilibru, spirit tolerant, într-un cuvânt toate acestea ar însemna linişte (aşa cum e şi satul şi în satul Dumneavoastră) – vă întreb însă cum, de unde, când au apărut în calea Dumneavoastră detractorii, pe care, aşa cum zice inspirat prof. Aspozia Lungulescu, i-aţi lăsat în urmă „acoperiţi de hulă şi dispreţ”. De ce viaţa ne crează atâtea obstacole în cale?!
– Ca să răspund direct la întrebarea Dvs. trebuie să fac precizarea că, atunci când, uneori cu eforturi supraomeneşti, înregistram succese în viaţa şi activitatea mea au apărut şi detractorii. Studiile, doctoratul mai ales, au constituit motive de mare invidie, uneori din partea celor care trebuiau să mă încurajeze şi să aprecieze efortul meu. Apoi activitatea publicistică şi cea de autor de carte s-a aflat, la rândul ei, sub tirul unor lovituri, după ei lovituri de graţie.
Totdeauna am avut de partea mea oamenii cinstiţi, oamenii ale căror interese le serveam cu preţul unor mari sacrificii. În calitate de autor de carte am fost încurajat şi susţinut de mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii naţionale. Ca dovadă, premiile conferite de prestigioase instituţii de cultură din ţară şi de peste hotare, ordinele şi medaliile decernate de statul român. Am pornit întotdeauna de la crezul vieţii mele că, prin tot ce fac, trebuie să-mi servesc ţara. Aşa că detractorii au rămas în urmă acoperiţi de hulă şi dispreţ. N-am ştiut ce-i răzbunarea. Ca dovadă – câţiva dintre detractorii mei se află în paginile cărţilor editate de mine, prezentaţi obiectiv şi în cuvinte cât se poate de frumoase. Nu vă deconspir un secret, ei sunt cunoscuţi bine de comunitatea umană în care trăiesc şi îmi desfăşor activitatea.
– Povestiţi-ne cea mai tulburătoare întâmplare din viaţa Dvs.
– În viaţa mea am asistat la numeroase întâmplări tulburătoare. Unele dintre ele mi-au marcat ireversibil viaţa. Cu permisiunea Dvs. o să punctez doar două. Nu trecuse mult timp de când fusesem instalat primar în oraşul Gura Humorului. Eram considerat unul dintre cei mai tineri primari din ţară. Printre multe alte probleme mă confruntam cu o acută lipsă de spaţii pentru învăţământul preşcolar, pentru orfelinatul de fete şi chiar pentru învăţământul general obligatoriu.
Zilnic tatonam posibilităţile de rezolvare a acestor probleme acute. Într-o seară târzie de la începutul lunii decembrie, cu un ger de aproape –30 grade, eu, acasă fiind, luam cina alături de familie, venise şi mama de la Şaru Dornei. Am fost întrerupt brusc de un telefon nervos şi foarte insistent. De la celălalt capăt al firului mi se spunea că pe o stradă lăturalnică arde o casă şi, din incendiu, au fost scoşi trei copii mici; doi morţi şi unul, cel mijlociu, mai respira din când în când. M-am îmbrăcat repede, maşina sosise deja.
În faţa casei, a ceea ce mai rămăsese din ea, zăceau întinşi pe zăpadă în nefiinţă cei trei feciori ai familiei crunt lovite de soartă. Masajele cu zăpadă şi respiraţia artificială nu dăduse nici un rezultat, erau morţi. Oamenii din jur, primăria, colegii de serviciu ai părinţilor au iniţiat imediat acţiunea de strângere a fondurilor necesare înmormântării şi refacerii casei. Nu mult după înmormântarea celor trei copii, alt incendiu, izbucnit în condiţii similare: copiii, nesupravegheaţi, au dat foc la paiele de pe pat pentru a se încălzi şi au curmat firul vieţii altor doi copii mici. Mama lor, auzind despre tragedie, şi-a pierdut minţile, tatăl acestora murise într-un accident. Aşa că organizarea funeraliilor a căzut în sarcina primăriei. A fost o înmormântare organizată după tradiţia creştinească la care au participat mii de oameni, a fost una dureroasă şi de neuitat.
– Care a fost cea mai luminoasă zi din câte le-aţi trăit?
– În primăvară au început lucrările la clădirea unui complex preşcolar cu 360 de locuri, cel mai mare proiect din România acelor timpuri. Combinatul Minier “Suceava” a finanţat lucrarea la insistenţele motivate ale primăriei. În ordine, a început să se lucreze la clădirea orfelinatului, la creşa cu 100 de locuri şi la clădirea şcolii generale cu 16 săli de clasă şi laboratoare. Zilele în care s-au populat cu copii au fost printre cele mai luminoase din viaţa mea. În contextul dat, s-a înfiinţat şi căminul cu program săptămânal. Păstrez scrisorile de mulţumire ale copiilor orfani şi ale părinţilor din oraşul acelor timpuri.
– Aveţi o atitudine aparte faţă de Basarabia şi faţă de basarabeni. Mulţi dintre intelectualii noştri au fost primiţi cu ospitalitate deosebită în Dorne. Aveţi prieteni de care vă leagă amintiri de neuitat. Cum explicaţi acest sentiment de condescendenţă care continuă ani şi ani?
– Este adevărat, Basarabia şi basarabenii sunt de când mă ştiu la inima mea. Am avut şansa să cunosc pe mulţi dintre intelectualii Basarabiei. Primar la Vatra Dornei fiind, i-am avut ca oaspeţi pe mulţi intelectuali din Basarabia. La Chişinău, la Călăraşi şi la Bălţi am participat la reuniuni de mare interes ştiinţific, am vizitat instituţii de cultură, am tipărit trei dintre cărţile mele şi am donat pentru diverse biblioteci un număr însemnat de exemplare. Trebuie să vă spun, la modul cel mai sincer, că în Basarabia, la Chişinău mai ales, m-am simţit între prieteni, parcă eram la mine acasă. Nu pot să uit ospitalitatea basarabeană, spiritul frăţesc în relaţiile reciproce şi, de ce nu, conştiinţa apartenenţei la spaţiul şi la cultura românească.
Am primit la Vatra Dornei numeroşi oaspeţi de pe pământul Basarabiei. Primari, cadre didactice şi studenţi, scriitori şi oameni de ştiinţă şi cultură, jurnalişti ş.a. au sosit la Vatra Dornei pentru schimburi de experienţă sau în scopul cunoaşterii particularităţilor, deloc puţine, din această parte a ţării. Ne-am străduit să fim tot atât de ospitalieri şi să le oferim posibilitatea să intre în contact cu realităţile Dornelor.
În calitate de membru al Colegiului de redacţie al revistei Limba Română din Chişinău, una dintre cele mai prestigioase din tot spaţiul locuit de români, m-am străduit să public materiale care au avut ca scop informarea cititorilor despre ceea ce înseamnă cunoaşterea adevărului despre satul românesc din Dorne. La Chişinău am cunoscut fruntaşi ai culturii basarabene, am întâlnit savanţi cu care am avut interesante discuţii pe diverse teme, am cercetat în arhivele statului şi m-am împrietenit cu oameni de seamă, prietenie care s-a dovedit a fi statornică şi deosebit de benefică pentru slujirea cauzei româneşti. Ţelurile comune, care au guvernat şi guvernează prietenia dintre noi, explică, cred eu, durabilitatea şi sentimentele de condescendenţă despre care vorbiţi Dvs.
– Cum vedeţi în contextul integrării europene perspectiva relaţiilor dintre cele două maluri ale Prutului?
– La întrebarea Dvs. răspunsul este scurt şi simplu : Vor fi aceleaşi relaţii frăţeşti care se cuvin a fi statornicite între fiii aceluiaşi neam. Integrarea europeană nu înseamnă obturarea unor relaţii fireşti, din contră.
În pragul sărbătorilor de iarnă fiind, vă rog să-mi permiteţi să transmit tuturor cititorilor revistei urarea de Sărbători fericite! şi tradiţionalul La mulţi ani!
 
Noiembrie, 2004
Chişinău – Vatra Dornei


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog