Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINGURI ÎN SATUL GLOBAL. ATITUDINI

Solitudinea valorică

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Genericul reuniunii noastre Solitar în satul global conţine, printre altele, o conotaţie axiologică. Solitudinea poate fi cea generată de întregul tablou al problemelor şi complexelor care frământă fiinţa noastră – de la cele sociale, morale, economice la cele existenţiale. E o stare pe care o cauzează imediatul cotidian sau existenţa umană în genere.
Există însă ceea ce am putea denumi solitudinea valorică.Ce ne facem cu valorile noastre, cum ne integrăm cu ele în procesele de globalizare care se anunţă sau care se produc deja realmente?
Ca orice singurătate, solitudinea valorică presupune sentimente fireşti de spaimă, angoasă şi, bineînţeles, complexe, din care nu lipseşte cel al inferiorităţii, al culturii mici (teoretizat şi impus de Emil Cioran).
Această teamă de solitudine valorică o au, în condiţiile (post)modernităţii, şi marii creatori. Paul Valéry se întreba, bunăoară, dacă există o valoare „obiectivă” a poeziei şi dacă nu cumva această valoare nu există decât doar în cadrul literaturii franceze, ea nefiind acceptabilă în alte sisteme culturale: „Duceţi statuia pe care o admiraţi aici la un popor suficient de diferit de al nostru: ea nu va fi decât o piatră neînsemnată. Un Parthenon nu este decât o micuţă carieră de marmură”.
Conştiinţa relativităţii valorilor şi a punerii lor sub semnul unei identităţi codificate fatal reactualizează mitul Drumului spre Centru.
Este acesta doar un mit, este ceva de genul posibilului, al virtualului, este un construct utopic?
Un act de centralizare reanimă conştiinţa marginii, a limitei.
Certitudinea valorii o poţi avea numai în cadrul unui spaţiu cultural, care, vorbind în termenii lui Cioran, se impune şi ca un „imperiu” cultural. În ce mod ai putea să fii auzit în alte spaţii culturale care au şi ele însemnele „imperiale”?
De aceea Fernando Pessoa îşi imagina un nou imperiu spiritual, alături de cele patru existente în Europa: Grecia, Roma antică, Creştinătatea şi Europa postrenascentistă. Cel de-al cincilea ar fi imperiul spiritual lusitanian.
Date fiind complexele culturii române care s-au acutizat în perioada actuală a tranziţiei, furia autodispreţului valoric, nici măcar nu ne-am putea imagina ca cineva să viseze la un imperiu spiritual românesc.
Apare, ca un dat ontologic imuabil, condiţia de a ne simţi mereu la margine şi de a fi puşi în eterna situaţie de a imita Centrul, de a ne sincroniza cu civilizaţia-etalon în spiritul teoriei lovinesciene. Am visat şi vom visa permanent să culegem mere de aur în Grădina Hesperidelor sau să bem apă de la izvoarele Nilului, precum doresc personajele Istoriei ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir.
Străinii din Zodia Cancerului lui Sadoveanu sau din Balta Albă a lui Vasile Alecsandri ne văd ca pe nişte oameni ai marginii; în balada populară Mioriţa, considerată unul dintre miturile româneşti fundamentale, suntem autoreprezentanţi ca locuitori ai capătului lumii, ai „piciorului de plai” şi „gurii de rai” concepute ca margine existenţială paradisiacă, pusă însă sub semnul acceptării senine a iminenţei morţii.
Concepem,   astfel,   în cadrul imaginarului mitopo(i)etic românesc, o margine a singurătăţii care e înzestrată – însă – şi cu forţe magice izbăvitoare.
Integrarea în Europa se sprijină şi pe credinţa că suntem o margine sud-estică strategică, un liant geo-politic important în această zonă marginală europeană.
Ca o margine satanizată apare Basarabia, în care este reluată lupta pentru identitatea românească şi Transnistria – zonă de „tampon”, în care se încearcă anihilarea tuturor elementelor de românism prin interzicerea sălbatică a şcolilor în care se învaţă româneşte cu scrisul latin.
Marginea, în viziunea sociologilor, poate deveni în anumite condiţii Centru. Ne rămâne acest vis. Ne rămâne visul la o Europă policentrică.
Deocamdată, cuprinşi de sentimentul solitudinii noastre valorice, intrăm în dialog cu celelalte culturi, căci o cultură, spune Noica, se face cu alte culturi.
Drumul nostru spre Centru începe, anevoios, de la gradul zero al acestui sentiment.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog