Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ: EXILUL ŞI GLOBALIZAREA

Exilul ca forţă creatoare

Dan SHAFRAN

Alte articole de
Dan SHAFRAN
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

Să ari o singură brazdă,
Să laşi o singură urmă.
 
În acest discurs cibernetic ne-am lăsat ispitiţi de ideea de a redefini conceptul, lansat de Marshal McLuhan, despre „satul globalizat”. Astăzi suntem martorii tendinţei de a renunţa la tot ce aminteşte de existenţa omului într-un cadru fizic şi geografic atât de obişnuit şi de plăcut. După ce am acceptat ideea despre „sfârşitul istoriei”, iată-ne cochetând şi cu aceea a unui „sfârşit al geografiei”. Entuziaştii „cyber” aşteaptă cu nerăbdare apariţia unei civilizaţii în care frontierele naturale şi-ar pierde sensul, ar deveni anacronice, la fel şi conceptul de rasă, naţiune, naţionalitate, ca fiind irelevante şi inutile. Când se va ajunge acolo, nu se va mai vorbi despre patria cutăruia sau a cutăreia, nu vom mai avea nevoie de paşapoarte; vor fi suficiente doar „homepage” şi parole (un joc de cuvinte: homeland / patrie, homepage / internet, passports / paşapoarte, passwords / parole – n.t.).
Totuşi ar fi cazul să stăruim asupra raportului dintre patrie şi exil. Conceptul de patrie se asociază în mintea noastră cu ideea de casă, cămin şi, într-un anumit sens, cu cea de hotar, îngrădire, izolare. Exilul, dimpotrivă, înseamnă o realitate, un spaţiu fără frontiere. Noţiunea de solitudine nu presupune nici ea ideea de izolare. Exilul şi solitudinea, ca însuşiri fundamentale ale condiţiei umane, sunt deci iminente şi necesare.
Fireşte, globalizarea în domeniul tehnologiilor, al mijloacelor mass-media, al capitalului, faptul că omul contemporan poate trece cu uşurinţă peste limitele geografice ale unei ţări nu-l vor transforma într-o fiinţă mai puţin sigură de sine. „Satul globalizat” nu este şi nu va deveni un antidot împotriva singurătăţii.
În 1945 Thomas Mann şi-a marcat cel de-al 17-lea an de exil. În cadrul unei festivităţi, organizate cu această ocazie, scriitorul a rostit un discurs în care, între altele, a insistat asupra originii comune a cuvântului englez alien (străin), care provine din latinescul „alienus” şi a cuvântului Elend (mizerie) din limba germană. În plan istoric „alien land” (pământ străin) a evoluat în Elend. De observat că orice exilat este tratat un timp ca un străin. Etimologia cuvântului nu cred să pară cuiva irelevantă sau picantă.
Totuşi, în zilele noastre, cuvântul exil are altă semnificaţie. Te poţi simţi în exil aflându-te în casa cuiva fiindu-ţi dor însă de alte locuri. Te poţi afla într-un exil interior, stând la tine acasă. Ţi se poate impune un exil extern şi să nu poţi sau să nu doreşti să te întorci acasă. Se poate întâmpla să te întorci acasă din exil şi să nu recunoşti propriul cămin. Poţi pleca într-un exil voluntar şi să revii, însă nu pentru totdeauna. Ai putea să revii din exil, rămânând cu gândul unde ai fost exilat. Poţi avea dorinţe contradictorii: să pleci ori să rămâi, să revii sau nu. Oricum, în toate cazurile te afli în exil. Experienţa aceasta nu este reductibilă la o strămutare fizică, este şi un proces spiritual. Poţi să te afli în propria-ţi casă şi să te simţi în exil. Un artist poate fi un exilat în propria-i ţară, ştim că cei mai mari scriitori sunt adesea respinşi, exilaţi de către guvernele ţărilor lor. Altfel spus, exilul se defineşte prin contradicţia dintre material şi spiritual. Exilul înseamnă singurătate, oricât de dramatică ar fi aceasta. Prin singurătate nu trebuie să subînţelegem doar ceva negativ, or, ea poate fi şi stimulatoare, creativă, constructivă. Julia Kristeva se întreabă retoric: cum poate cineva să se integreze unui simţ comunitar, fără a se înstrăina de propria-i identitate, ţară, limbă etc.?
Privită din această perspectivă şi încărcată cu aceste semnificaţii, viaţa în exil capătă o valoare şi un rost care consumă întreaga fiinţă a individului şi face să iasă la suprafaţă izvorul ei nesecat de energie şi creativitate. Eul în suferinţă s-a dovedit deseori a fi unul energizant. Exilul poate fi stimulentul unui dinamism interior inepuizabil.
Nu orice scriitor aflat în exil este neapărat şi un mare creator, dar un artist mare trebuie neîndoios să fie un exilat. În ce sens?
În Reflecţii despre exil Edward Said se întreabă incitant: „Dacă exilul este, în fond, o formă a torturii, de ce a devenit un stimulent potenţial al culturii moderne?”. Răspunsul pare să-l ştie Julia Kristeva, care susţine că este imposibil să înveţi a scrie în afara exilului. Într-adevăr, o cercetare asupra literaturii din exil scoate la iveală un adevăr de netăgăduit: orice scriitor pare să aibă în sine o sursă germinatoare de exil interior care stimulează actul creaţiei. Exilul este aşadar o forţă de care poate beneficia fiecare artist.
Relaţia dintre exil şi procesul de creaţie a fost comentată original de către Gershom Scholem în eseul său despre Cabala Lurianică. El spune că Isaac Luria, un evreu cabalist, care a trăit în secolul al XVI-lea, a îndrăznit să spună că însuşi Dumnezeu a binecuvântat exilul, fiind gata să meargă El însuşi în exil. Luria a fost chiar mai categoric decât marxismul şi existenţialismul care au recurs pe larg la motivul exilului şi al străinătăţii în practica artistică. El era de părerea că rezultatul direct al exilului lui Dumnezeu, al retragerii Lui în interioritatea Sa a fost Creaţia. Teologii tradiţionalişti au explicat şi ei esenţa dramatică a Creaţiei ca pe o emanaţie, exteriorizare, proiectare în spaţiu a energiei divine, creatio ex nihilo.
Urmând logica concepţiei lui Luria, izolarea, închiderea lui Dumnezeu în Sine însuşi a dus la eliberarea spaţiului primordial din care a luat fiinţă lumea concret-senzorială. Prin mitul despre retragerea demiurgului în sine Luria şi adepţii săi au dat o interpretare teologică unor serii de evenimente şi fenomene dramatice, cu consecinţe tragice: apariţia Inchiziţiei, expulzarea evreilor din Spania în 1492 ş.a.
Se poate stabili o legătură între ideea despre exilul lui Dumnezeu, suferinţa evreilor spanioli, victimele exilului din toate timpurile, Holocaustul secolului al XX-lea şi toate celelalte drame umane, inclusiv ale omului de creaţie. În lucrarea Direcţiile principale ale misticismului evreiesc Bershom Scholem face o paralelă între actul de creaţie şi Creaţia ca esenţă a divinităţii. Precum Dumnezeu îşi impune Sieşi exilul, aşa se retrage şi scriitorul în interioritatea sa în procesul de creaţie. Actul creaţiei începe din momentul retragerii autorului în sine, din clipa ieşirii lui din cotidian. Exilul este deci forţa decisivă a creaţiei.
Într-adevăr, mulţi autori, scriind o piesă, un roman, un poem, un eseu, simt necesitatea acută de a se izola de mediul înconjurător pentru a-şi utiliza mai eficient toată energia creatoare. Proust considera unica viaţă adevărată cea trăită ca efort creator şi s-a aflat permanent într-o stare de autoexil. A trăit cu sentimentul că romanele sale sunt produsul singurătăţii şi al tăcerii.
Dacă Proust s-a afirmat şi a supravieţuit autoexilându-se, pentru James Joyce condiţia primordială a actului de creaţie a fost debarasarea de atmosfera apăsătoare din punct de vedere intelectual a Irlandei natale. Drama lui se explică prin faptul că, deşi s-a eliberat de presiunea fizică a ţării sale, el n-a putut respinge totalmente emoţiile provocate de amintirea ei. A înţeles de timpuriu că ar putea să-şi regăsească ţara doar părăsind-o şi că tot astfel va reuşi să pătrundă în adâncul specificului unui oraş ca Dublin, oraş pe care îl putea detesta doar aflându-se în afara lui. După o observaţie justă a lui Richard Ellmann, biograful lui Joyce, scriitorul a fost mereu în căutarea unui motiv de ceartă cu Irlanda, pentru că animozitatea aceasta îi alimenta flacăra creatoare. Ellmann mai afirmă că ori de câte ori se ivea ocazia unei împăcări a scriitorului cu patria sa, acesta se grăbea să provoace un nou incident care i-ar tulbura relaţiile, îndreptăţindu-l să creadă în corectitudinea deciziei luate.
Mario Vargas Liosa susţine că nu ar fi scris Timpul eroului, Conversaţie în Catedrală, Casa Verde dacă nu s-ar fi aflat în acea vreme în exil la Paris. Aceeaşi idee se desprinde din declaraţia lui Garcia Marquez potrivit căreia el era pregătit să-şi părăsească Columbia natală, pentru că nu-i asigura liniştea atât de importantă în procesul de creaţie, dar şi pentru a trăi împăcat cu sine. Exilul a fost o condiţie sine qua non a împlinirii destinului scriitoricesc şi pentru Ernest Hemingway, Henry James, Ezra Pound, T. S. Eliot, John Dos Passos, F. Scott Fitzgerald ş.a.
Printre intelectualii ferm convinşi că exilul este benefic procesului de creaţie a fost şi filozoful Emil Cioran. În Ispita de a exista, publicată în 1956, a consacrat un capitol întreg problemei exilului. „Este o eroare să credem că un expatriat este unul care renunţă, se retrage, se resemnează în faţa mizeriei, stării sale de proscris”, scrie Cioran. Un scriitor exilat rămâne un om ambiţios, sfidător, violent chiar în deznădejdea lui. „Cu cât suntem mai nedreptăţiţi, cu atât mai fierbinţi sunt dorinţele noastre şi iluziile noastre”, adaugă Cioran. „Eu, mai spune filozoful, chiar constat o oarecare relaţie între nenorocire şi megalomanie.” Orice formă ar lua, şi oricare ar fi cauza exilului, pentru Cioran el înseamnă o experienţă intensă, pentru că îl obligă pe autor să trăiască la limită, să încalce convenţiile stabilite. Exilul presupune, după cum se vede, o stare asemănătoare cu starea poetică.
E adevărat, autorul exilat se expune constant unui pericol iminent de altă natură – acela de a se adapta noii situaţii, de a nu mai suferi din cauza exilului, de a încerca chiar un sentiment de bucurie. Cioran are dreptate. Când împăcarea cu destinul este însoţită de o ameliorare a vieţii sociale, se poate întâmpla ca ea să fie pernicioasă vieţii lui intelectuale. Un scriitor exilat împăcat cu starea aceasta rareori reuşeşte să compună o capodoperă. Cu toate acestea, nimeni nu este în stare să trăiască constant acelaşi sentiment epuizant al suferinţei. Cu trecerea timpului, intensitatea trăirii scade. Exilul devine o a doua patrie. Din această clipă autorul îşi epuizează energia de odinioară. Povara exilului, care îi aducea glorie, nu-l mai apasă ca în trecut, scriitorul nu mai suferă din cauza singurătăţii. Odată vindecate rănile, inspiraţia seacă şi începe sfârşitul carierei de scriitor. Înainte îl aşteaptă o decădere iminentă, fie şi onorabilă.
Nu aşa s-au petrecut lucrurile cu Cioran. El este prototipul scriitorului exilat rănile căruia nu s-au vindecat niciodată. A fost mereu în luptă cu sine şi cu lumea, cu condiţia sa tragică, s-a simţit mereu prins între „inconvenienţa de a se fi născut” şi „ispita de a exista”. În 1960, în Caietele sale, se confesa: „Cu 20 de ani în urmă am scris o carte despre lacrimi. De atunci, chiar dacă nu am mai vărsat o singură lacrimă, nu m-am oprit din plâns”. Pentru el şi alţii ca el aceste lacrimi au fost sursa nepreţuită de energie şi activitate creatoare.
Simone Weil abordează chestiunea exilului în termenii următori: „A fi ţintuit locului este poate cea mai importantă necesitate a spiritului uman”.
Scopul meu a fost altul: să demonstrez că însăşi dezrădăcinarea poate da roade. Încrederea în acest adevăr îmi inspiră o veche zicală evreiască: „La ce sunt bune rădăcinile, dacă nu le poţi lua cu tine”.
 
Traducere de
Lilia ŢURCANU


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog