Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ: BLIŢ-INTERVIURI

„Conştiinţa şi percepţia umană par să ia o cu totul altă direcţie”

Leo BUTNARU

Lucian ALEXIU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Lucian ALEXIU
Revista Limba Română
Nr. 11, anul XIV, 2004

Pentru tipar

– Dragă Lucian Alexiu, probabil că ar fi fost mai cu cale – aici, la mare – s-o începem cu poezia, însă genericul Zilelor şi nopţilor de literatură ne înclină spre teorie. Ce crezi despre singurătăţile din satul global? E o întrebare, un răspuns, o simplă constatare, o formulă de dragul formulei?
– De toate... Nu cumva e o întrebare ultimativă care îşi conţine şi răspunsul? Aceasta e condiţia noastră în lumea contemporană, a oamenilor de cultură, în acest moment supus diferitelor schimbări, şi nu de orice fel, care se produc pe plan mondial. Vorba e de adaptarea sau inadaptarea noastră la ceea ce se întâmplă în jur. Dar, oricum ar sta lucrurile, suntem atraşi într-un proces pe care nu-l putem nici evita, nici ignora. Avem de-a face, la urma urmei, cu ceea ce ar însemna în acest secol cultura, literatura într-un context care egalează, aplatizează. Am în vedere contextul economic mondial, pentru care valorile culturale devin totdeauna nişte valori de piaţă, nişte valori care se adresează unei enorme mase de oameni, cărora li se oferă altceva decât valoarea; li se oferă un prefabricat, ceva pe interesul tuturor. Deci rolul nostru ar fi – căci asta pare a fi esenţa întrebării – cum reacţionăm noi ca fiinţe agresate şi ca oameni de cultură agresaţi: în bine sau în rău? Dar mondializarea nu e un proces nou, ci e unul de când lumea. Cu specificul ei de la Alexandru Macedon la epoca romană, de la perioada Renaşterii spre secolul XX. Acum lucrurile iau o turnură care ne solicită atenţia într-un mod cu totul şi cu totul deosebit, pentru că nu este vorba doar de o propagare a valorilor culturale, a civilizaţiei la nivelul spaţiilor geografice foarte mari, ci de nivelare pur şi simplu, când se ajunge la nişte erzaţuri ale civilizaţiei de consum pe care le întâlneşti pretutindeni în lume. Oamenii îşi asigură, între nişte limite, confortul cotidian, dar nu-şi asigură nici elevaţie spirituală, nici conservarea propriei lor individualităţi, propriului specific. În cadrul dezbaterilor provocate de satul global s-au întâmplat nişte lucruri nu numai foarte interesante, ci şi extrem de grave pentru cine nu este capabil să-şi propage valorile. Dacă în următorii 50-80 de ani nu vor rămâne decât jumătate din limbile vorbite actualmente, înseamnă că va rămâne şi jumătate din culturile care astăzi asigură diversitatea pe întregul glob pământesc. Cred că pentru umanitate dispariţia acestor limbi, a culturilor ce sunt ameninţate de nivelarea tehnologică şi impunerea unor modele de către naţiunile foarte puternice economic va reprezenta o pierdere enormă. Dacă există, la ora asta, oameni, asociaţii care sunt extrem de alertate de ceea ce se întâmplă la nivel ecologic – pierderea unor specii de plante, de animale –, cred că lucrurile devin imperative când este vorba de om, de civilizaţia umană; este vorba de însăşi istoria omului. Va rămâne omul, cel care a fost creat de-a lungul a zeci de milenii, şi civilizaţia sa la nivelul pe care l-a atins acum, sau va rămâne, vrând-nevrând, ceea ce se va crea de-a lungul acestei evoluţii care se anunţă de acum înainte? De aici şi această luptă, care nu va fi nici uşoară, nici gratuită pentru salvarea fiecărei culturi, fiecărei naţiuni de pe pământ. La urma urmei, nu este important să trăim cu toţii bine, este foarte important să trăim cu ce avem al nostru. Dacă putem avea ceva în plus, ceea ce vine de la gradul de civilizaţie, de la confortul cotidian, de la tehnologia modernă – este vorba de altceva: este extraordinar. Dar trebuie de văzut în ce măsură acestea ar putea şterge de pe faţa pământului lucruri care asigură, de fapt, bogăţia civilizaţiei umane.
– Şi totuşi de ce satul global? Nu e cam uşor... mioritic spus?
– Suntem sau vom fi cu toţii conectaţi la evenimentele mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin senzaţionale care se petrec la nivel planetar – deci teoria lui McLuhan nu e de azi, de ieri; în anii ’80 ai secolului trecut îi interesa mult pe intelectualii din diverse ţări; era teoria care avertiza asupra unor lucruri vizând civilizaţia ce va trece de la un sistem la altul al cunoaşterii; de la sistemul care a avut drept promotor intermediar cartea la un altul, ce se află în plin proces de desfăşurare – un fel de civilizaţie care are ca echivalent nu cultura scrisă, ci culturile orale ale Evului Mediu. Putem fi într-un Ev Mediu, să zic aşa, pitoresc, dar nu putem rămâne ca atare şi la nivelul performanţei umane şi a ştiinţei, la acest tip de comunicare şi de percepţie. Pentru că altfel se produce şi învăţarea, altfel se formează creierul uman în procesul de învăţământ, pornind, să zicem, de la datele civilizaţiei Gutenberg şi altfel decurg lucrurile când cunoştinţele vin pe calea mediatică – televiziune, radio, internet şi alte formule care sunt acum actuale şi care interesează. Creierul şi percepţia umană par să ia o cu totul altă direcţie. Cartea oferă răgazul nu numai de a contempla, de a privi datele unei probleme, de a le amănunţi, ci şi şansa de a te întoarce, de a judeca. Modul acesta secvenţial, montajul de imagini oferă un film al civilizaţiei, o proiecţie a ei, dar nu oferă şi răgazul pentru a face ceva temeinic. Poate că exagerez puţin între aceste două stări de fapt, însă între proiecţia foarte optimistă asupra unui viitor, bazat efectiv pe aspectul tehnologic, şi o lume care era viabilă acum 50-70-100 de ani, undeva la mijloc trebuie să se afle un adevăr. Rămâne sau să se găsească un echilibru între ceea ce oricum progresul impune, sau să fie luate în calcul imperativele fiecărui ins, ale fiecărei societăţi de a se păstra pe sine, de a se regăsi în ceea ce face.
– Cum găseşti sintagma de „sat global”, una întemeiată şi de lungă durată sau una a provizoratului, ca semn că lumea nu e sigură de propria identitate, căutându-se încă, febril sau nu prea, în ipostaze ce i-ar fi mai fireşti?
– În ultimul timp se vehiculează o serie de concepte, printre care nu numai cel de globalizare, ci şi cel de localizare. Deci intri într-un supermarket aflat la 100-200 de kilometri de un mare oraş şi te afli în aceleaşi condiţii ca şi în Bucureşti, ca şi în New York sau într-o altă metropolă din lume. Este o expansiune a monotoniei, a linearităţii. Nu este neapărat un rău. Însă se ajunge la o lume egală peste tot. Dar ce e în spatele acestei lumi? Iată problema. Mai rămâne individul cu ce are de acasă, cu o întreagă cultură, care este acumulată şi esenţializată de generaţii, de secole, de milenii? Rămâne omul cultural sau rămâne omul simplificat, redus la foarte puţin; un fel de robot gânditor, autonom între nişte limite?
– Se creează impresia că eşti poetul care nu caută neapărat comuniunea, comunitatea, discursul tău neţintind să fie accesibil publicului larg. Aşa o simţi, aşa o conştientizezi sau e şi dintr-o însingurare, întâmplarea poetică?
– Nu este vorba nici că aş fi un însingurat, nici că nu cred în şansele unui public foarte larg de a avea acces la ceea ce scriu eu şi scriu şi alţii. Problema este că poţi să ai o poezie populară, poţi să ai o poezie care să poată fi agreată şi să răspundă oricăror gusturi. Poţi să ai şi o poezie care vizează mai mult o poezie în spatele căreia se află o istorie a poeziei. Dacă ar fi să facem o asociere, în matematică există şi aritmetică, şi o geometrie elementară ş.a.m.d., există şi matematică superioară. Cam aşa stau lucrurile şi în literatură. Sunt grade de performanţă ale autorilor şi grade de performanţă şi receptare ale publicului. Şi cine doreşte să publice romanţe – publică romanţe şi înseamnă că va avea un public mai larg. Cine doreşte altceva, nu are decât să creeze în consecinţă. Şi în literatura europeană există poeţi populari, există şi poeţi dificili. Şi nu e necesară o intenţie în spatele acestor opţiuni. Dacă tu te regăseşti într-o anume formulă poetică, înseamnă că acela eşti tu şi nu ai dreptul să te falsifici. Dacă eşti un poet ce te regăseşti într-un discurs sentimental, nu ai şanse să devii Ion Barbu sau Mallarmé. Deci sunt formule poetice, sunt tipuri de intelect, grade de cultură şi fiecare ne regăsim acolo unde de fapt suntem. E vorba de o cinste elementară faţă de tine însuţi. Ar trebui să nu ignorăm un lucru: poezia, vrem-nu vrem, – chiar şi o poezie cu mai largă deschidere spre public – nu este literatura care se difuzează asemeni romanului, asemeni prozei scurte. Ne place sau nu, însă poezia este pentru elite, însemnând esenţă, pregătire prealabilă. Există dorinţa omului de a fi în această poezie şi de a se exprima anume aşa. Ce s-a întâmplat în ultimul secol – succesiunea de generaţii, succesiunea de formule – ţine foarte mult de achiziţiile care s-au produs în zona poeticului.
– Dragă prietene, ne vedem nevoiţi a lăsa deschis dialogul nostru, fiind atenţionaţi că au reînceput dezbaterile în plen ale colocviului. Cu altă ocazie, poate revenim. Şi, posibil, pentru a constata că nu suntem totuşi atât de singuri în satul global.


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog