Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CO-LABORATOR

Structura ritului de trecere*

Victoriţa BRAGA

Alte articole de
Victoriţa BRAGA
Revista Limba Română
Nr. 9-10, anul XIV, 2004

Pentru tipar

I. Noţiunea de rit de trecere
 
În antropologia culturală (etnologie, folclor) concepţia lui Arnold Van Gennep privind riturile de trecere a prins rădăcini adânci. Naşterea, pubertatea, moartea constituie, în opinia lui, fenomene naturale, iar căsătoria este un fenomen social. Aceste fenomene sunt reflectate în toate culturile prin ritual, după cum menţionează Nicolae Constantinescu în studiul introductiv la lucrarea Riturile de trecere a lui A. Van Gennep. Oamenii sunt supuşi, cu sau fără ştiinţa lor, cu sau fără voinţa lor, unor rituri de trecere, deosebit de rezistente în timp[12, p. 11].
„…În toată lumea şi în toate civilizaţiile, de la cele mai primitive până la cele mai evoluate, – scrie Arnold Van Gennep – orice schimbare de loc, de situaţie socială..., orice inovaţie şi foarte adesea chiar orice modificare este însoţită... de rituri... care urmează întotdeauna aceeaşi ordine şi constituie schema-tip a riturilor de trecere” [12, p. 5].
Această aserţiune vine să sublinieze existenţa unor pattern-uri, a unor structuri sociale/de gândire universale, care sunt materializate în rituri cu o structură fixă, dictată de o anumită funcţionalitate.
În context, se vorbeşte despre etnicul românesc, în sens genetic, ca populaţie multimilenară având codul ei stabil, situat într-un spaţiu geografic bine delimitat. Acest etnic dispune de un ADN... şi de un program genetic...[11, p. 232].
Mircea Eliade considera că: „Moartea nu este niciodată simţită ca un sfârşit absolut, ca un Neant. Moartea este înainte de toate un rit de trecere spre o altă modalitate de existenţă... [cf. 11, p. 232]. În altă parte, acelaşi autor preciza:„Nici într-un ritual sau rit nu întâlnim moartea iniţiatică numai ca sfârşit, ci ca o condiţie sine qua non a unei treceri spre un alt mod de a fi, ...a începutului unei vieţi noi(subl. n.)” [5, p. 304].
Destinul umanităţii, ca şi destinul fiecărui om, se produce o singură dată şi într-o anumită secvenţă de timp. Pentru umanitate fenomenul se numeşte istorie, iar pentru individ – viaţă. E o idee desprinsă din mai multe eseuri ale lui M. Eliade. Hegel demonstra că în Natură lucrurile se repetă la infinit şi că nimic nu e nou sub soare [cf. 5, p. 72].
Acesta ar fi punctul de la care am porni şi la care am ajunge în mişcarea pe cerc a vieţii, cu numeroasele ei treceri.
 
 
II. Nunta – un rit de trecere într-o nouă etapă a ciclului vieţii
 
Credem că ne este îngăduită extrapolarea opiniilor lui M. Eliade, citate mai sus, şi asupra ritului nupţial, întrucât orice „pas” de trecere a tinerilor în perioada maritală este evident un mod de a fi şi, indiscutabil, începutul unei vieţi noi, în care omul îşi împleteşte intim destinul cu cel al altui om.
Nunta era socotită din vechime o taină, ca şi naşterea şi moartea, nota poetul Ioan Alexandru.  Dacă naşterea corespunde zorilor existenţei, iar moartea amurgului, nunta este ceasul de amiază, cel mai limpede pentru om, dar şi cel mai greu tocmai datorită acestei limpezimi[8, p. 5]. Prin căsătorie omul se angajează în comunitate, luând parte la devenirea societăţii. „De la Mioriţa până la Luceafărul eminescian taina existenţei este închisă în taina nunţii”[8, p. 6].
Cea mai veche şi mai amplă descriere a obiceiului de nuntă o găsim la Dimitrie Cantemir, în capitolul XVIII al Descrierii Moldovei. Despre obiceiurile de nuntă există în literatura folcloristică lucrări importante, dintre care am aminti aici: Nunta la români deElena Savastos (1890), studiul fundamental al lui S. Fl. Marian Nunta la români (1890), lucrarea lui A. Gorovei Datinile noastre la nuntă (1909) ş.a.
Pentru compararea şi interpretarea obiceiului, S. Fl. Marian face, în spiritul vremii sale, referiri la obiceiurile similare ale romanilor, el aduce date interesante şi asupra obiceiurilor popoarelor vecine.
Ritualul nupţial a cunoscut un lung proces de constituire, care a reflectat, în diferite etape ale istoriei unei colectivităţi umane, concepţiile acesteia despre familie.
În literatura de specialitate, ceremonialul nupţial este abordat sub două aspecte: ca rit de trecere şi ca spectacol. Diacronic, conţinutul ritual şi cel spectacular au avut un rol diferit în cadrul acestui ceremonial. Actele tradiţionale aveau iniţial un caracter ritual cu funcţie magică, urmărind să aducă bunăstare, fertilitate, fericire şi să protejeze familia nouă de forţele malefice. Cu timpul, funcţia magică s-a pierdut, iar aspectul spectacular a devenit primordial. Astfel, „creat în jurul unui străvechi miez (ritual – ritul de pasaj), ceremonialul nupţial a evoluat în decursul procesului de transmitere orală, acumulând influenţe şi suprapuneri multiple. Dar unele rituri şi ceremonii au păstrat vestigiile unei vechi concepţii despre lume şi artă, ale unor relaţii sociale ancestrale” [1, p. 7].
 
 
III. Structura ritului nupţial
 
În ritul nupţial, ca de altfel în toate riturile unui popor, se poate citi un limbaj propriu, un cod de mijloace de expresie prin care sunt transmise diferite mesaje. La rândul lor, mesajele apar clar structurate, fiind considerate de cercetători drept semne distincte în sistemul semioticii populare. Acest cod elaborat de veacuri nu se învaţă, ci se transmite din generaţie în generaţie.
Iată ce scria în acest sens Arnold Van Gennep: „Ca într-o piesă de teatru, ca într-o prezentare scenică, de la plecare la sosire, de la prolog la încheiere, îmbinările de acte şi de sentimente care stau la bază se succed în chip necesar într-o anumită ordine atât în timp, cât şi în spaţiu. [...] Înţelegi astfel că toate ceremoniile au un scop esenţial, că ele nu se fac întâmplător, episodic, pentru a proteja pe cei doi eroi principali şi pe familiile lor de pericolele ce i-ar putea ameninţa din partea forţelor supranaturale, printr-o serie de rituri şi de prescripţii magice, ci că tind înainte de toate nu numai la apropierea celor doi tineri ca indivizi, ci şi la apropierea «celulelor familiale» care sunt totodată şi «celule sociale», căci sunt în legătură prin situaţia lor, prin vecinătăţi, prin cătune, cu întregul grup social” [cf. 9, p. 139].
Mihai Pop menţionează în unul din studiile sale: „La noi trecerea de la starea de flăcău de însurat şi de fată de măritat avea un caracter social predominant stabilit de rânduiala obişnuielnică a colectivităţii. La momentul stabilit de datinile tradiţionale, copilul era scos din mediul social în care a trăit în cadrul familiei, din rândul copiilor prieteni şi introdus într-un mediu nou, care nu era numai de vârstă, ci uneori şi de profesie. Prin aceasta el dobândea o serie de drepturi, de prerogative: putea merge la târg, la horă, la bal, la cârciumă, putea lua parte la ceata de colindători, putea lua fetele la joc, putea să-şi lase barbă. În cadrul ceremonialului de trecere, acolo unde acesta şi-a mai păstrat formele tradiţionale de desfăşurare, tânărul trebuia să treacă o serie de probe de putere şi de bărbăţie, pentru a dovedi că este capabil să facă faţă îndatoririlor care îl aşteaptă în noua stare. Cei care au trecut în noua stare purtau uneori semne distinctive, la noi mai cu seamă la fete. Ele veneau la horă cu capul descoperit, cu părul împletit în cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap” [9, p. 134-135]. Alt pas important din viaţa omului era căsătoria. Obiceiurile legate de căsătorie erau, prin diversitatea lor folclorică, deosebit de frumoase şi pline de sens. Astăzi, fireşte, aceste obiceiuri şi-au pierdut din amploare sau chiar au dispărut.
S.Fl. Marian descrie ceremonialul nupţial în Nunta la români, o lucrare fundamentală în trei capitole: I. Înainte de nuntă; II. Nunta şi ospăţul; III. După nuntă; trei etape semnificative ale ritului căsătoriei, prezentând un bogat material acumulat de pe aproape întreg arealul folcloric românesc.
Autorul arată scopul nunţii:
– de a avea un om apropiat spre ajutorare şi petrecere, spre mângâiere şi alinare, spre împărtăşirea binelui şi a răului în decursul întregii vieţi;
– de a avea urmaşi legitimi, care să păstreze numele de familie, ca sângele şi seminţia lor să nu se stingă niciodată;
– ca să nu li se reproşeze că degeaba s-au născut şi au trăit pe lumea aceasta.
Nunta era precedată de o perioadă care îmbina armonios activitatea de muncă cu diverse petreceri, jocuri, întruniri şi obiceiuri ce contribuiau direct la realizarea căsătoriei.
Stabilirea relaţiilor de înrudire prin căsătorie era anticipată de o serie de acte tradiţionale, printre care Claca, Şezătoarea, Hora satului şi unele obiceiuri din ciclul calendaristic [1, p. 7].
La momentul stabilit de tradiţie copilul era scos din mediul social în care a trăit până la acel moment şi introdus într-un mediu nou. El părăsea statutul de „copil”, urmând transformarea treptată în „fetiţă” şi „băieţel” şi, mai apoi, în „fată” şi „băiat”. Acest statut corespunde primei etape premaritale. Ea include un şir de manifestări şi acţiuni cu funcţie de iniţiere şi familiarizare cu noul statut, pregătindu-se totodată trecerea nemijlocită la categoria socială de „flăcău” şi „fată mare”.
Etapa a doua, premaritală, cuprinde obiceiuri şi diverse manifestări, actanţii principali ai cărora sunt fetele mari şi flăcăii. Trecerea la categoria de „fată mare” şi „flăcău” nu este legată evident de o dată sau o vârstă bine determinată. În Dacia Traiană fetele se căsătoreau la 15-20 de ani, băieţii – la 18-20 de ani. La sfârşitul secolului al XIX-lea fetele se căsătoreau, după cum arată S. Fl. Marian, la 18-20 de ani, iar băieţii la 20-30 de ani.
Obiceiurile ce ţin de căsătorie reprezintă adevărate documente de istorie socială, de dezvoltare a culturii populare. Întreaga succesiune a obiceiului nupţial avea scopul de unire a celor două neamuri şi trecerea tinerilor în noua condiţie, în rândul celor însuraţi, în rândul gospodarilor colectivităţii [9, p. 66].
Nunta avea o structură foarte bine definită. Vom enumera în continuare cele mai semnificative etape ale obiceiului nupţial, pe care le-a descris S.Fl. Marian în studiul său Nunta la români.
Înainte de nuntă, cele mai semnificative etape ale ritului nupţial sunt: stărostia, peţirea, aşezarea, logodna.
Stărostia. Când flăcăul şi-a ales fata dragă pentru a se însura, el îşi anunţă părinţii despre dorinţa sa. Dacă părinţii îi încuviinţează intenţia, băiatul îşi caută doi oameni, numiţi starosti sau peţitori, pe care îi trimite la părinţii fetei să o ceară de soţie pentru dânsul.
Peţirea. Dacă părinţii fetei sunt de acord să dea fata, băiatul care a cerut-o de nevastă, cu părinţii, starostii, cu câteva neamuri şi cu nişte lăutari merg să peţească fata.
Există localităţi în care la poarta fetei peţite suita peţitorului este oprită. Atunci un colăcer se apropie de uşă / geam şi spune o oraţie, zicând:
Al nostru împărat
Toată oastea a adunat
Şi a scos-o la vânat
[7, p. 127].
Apoi oastea împăratului cel tânăr ajunge în curtea socrilor mici, unde a aflat că este o floare (mireasa):
Care de crescut tot creşte
De înflorit înfloreşte
Iar de rodit nu rodeşte.
Şi că au venit să o scoată din pământ, cu rădăcină şi:
S-o sădim la împăratul în grădină
Acolo să-nflorească
Să rodească [8, p. 92].
Astfel, observăm că omul e chemat mai întâi să se integreze în natură prin rodnicie, să ajute ca natura să se desăvârşească.
Aşezarea. În unele zone, aşezarea se numeşte şi învoire, tocmeală. Aşezarea se face în ziua în care părinţii băiatului au peţit fata. De regulă, aşezarea are loc la părinţii fetei. În timpul aşezării, părinţii fetei şi ai băiatului se înţeleg asupra zestrei şi averii ce vor da-o copiilor. La sfârşit, părinţii tinerilor se înţeleg când va fi logodna, secvenţă importantă în ritul nupţial.
Logodnasau încredinţarea. Această secvenţă a ritului nupţial are loc peste câteva zile după aşezare. Flăcăul de însurat pofteşte câteva neamuri, o pereche de lăutari şi, împreună cu părinţii, merge la casa alesei sale. Părinţii fetei îi aşteaptă, la fel, cu neamuri, vecini. Când cineva dintre aceştia observă că vine suita flăcăului, încuie uşa. Aici începe oraţia spusă, de regulă, de colceriu. Printr-un limbaj metaforic şi simbolic, subliniind trăsăturile morale şi fizice ale mirelui / miresei, se reia „un laitmotiv care străbate întreaga fabulaţie”, care „imprimă discursului o evoluţie ascendentă” [13, p. 140]. Din oraţie toţi află că tânărul împărat / flăcăul:
A văzut în grădina
Domniilor voastre o floare
Cu raze de soare
Care ziua înfloreşte,
Noaptea creşte,
Dar de rodit nu rodeşte.
Şi că vrea:
Să mute această floare
Cu raze de soare
În grădina-mpărătească
Unde ziua să-nflorească
Şi noaptea să odrăslească
Toată lumea să fericească.
După rostirea oraţiei, părinţii fetei deschid uşa. În timpul logodnei, tinerii îşi pun inelele, pe care le caută în blidul cu grâu pregătit din timp.
Chemarea. În ajunul cununiei, după-amiază, se adună vorniceii la mire / mireasă, apoi se pornesc prin sat să cheme oamenii la nuntă / ospăţ.
Gătirea. În ziua cununiei mireasa este gătită. Acum mireasa este comparată, în cântecul druştelor, cu o floare:
Această floare,
Crescută sub soare
S-a făcut frumoasă ca din poveste
Că şi soarele s-a oprit şi-o priveşte [6, p. 167].
Iertarea. Mirele şi mireasa cer, înainte de a se porni la cununie, iertare şi binecuvântare de la părinţi. Aceştia îi iartă şi îi binecuvântează:
Dumnezeu să te ierte,
Dumnezeu să te binecuvânteze,
Într-un ceas bun cu noroc.
Plecarea la cununie. Anume la această etapă a obiceiului nupţial se aplică acel rit de trecere, când vorniceii şi cuscrii mari se apropie de poarta socrului mic, iar acesta le iese în întâmpinare şi nu-i lasă să intre, prefăcându-se că nu-i cunoaşte.
Urmează Cununia cu ceremonialul specific bisericesc. La întoarcerea de la cununie, vecinii le varsă apă în cale, ca să aibă o viaţă cu noroc. Mirele le dă drept răsplată bacşiş. Tinerii căsătoriţi sunt întâmpinaţi de părinţi şi rude cu dulceaţă, pâine şi sare.
Una dintre secvenţele cele mai semnificative ale ceremonialului nupţial este schimburile. Astfel, pentru a restabili echilibrele sociale existente înainte de crearea noii familii şi a atenua „conflictele” (psihice, economice etc.) apărute între neamul miresei şi al mirelui, între cei din grupul căsătoriţilor şi cei necăsătoriţi, colectivitatea recurge la rituri de compensare.
Schimburile de daruri, în cele mai multe zone etnografico-folclorice, sunt semne ale voinţei de apropiere, de acceptare a miresei în noua familie [10, p. 65-66].
Masa mare. Aceasta se face seara, după cununie, uneori a doua zi. De obicei, masa mare se dă la casa mirelui. În unele zone, inclusiv în Basarabia, schimburile de daruri se fac în timpul mesei mari.
Prin scoaterea cununii, prin îmbrobodirea miresei, se încheie o secvenţă a obiceiului de nuntă: secvenţa care pregătea, printr-o serie de rituri, integrarea tinerilor în noua stare.
Iertăciunile şi despărţirea. După ce sunt binecuvântaţi de părinţi, tinerii căsătoriţi sărută mâinile părinţilor şi ale neamurilor. Acestea sunt momentele cele mai clare, în mare parte dureroase, de trecere într-o nouă ipostază, de maximă responsabilitate pentru fiecare dintre ei. Acum şi lăutarii cântă melodii de jale, iar nevestele sau druştele cântă, printre altele, astfel:
Ia-ţi, mireasă, ziua bună
De la mamă, de la tată,
De la fântâna din poartă,
De la fraţi, de la surori,
De la fete şi feciori
De la grădina cu flori.
[7, p. 414].
Sau:
Plângi, fiică, plângi şi suspină,
Că mergi în casă străină
Şi te-or mustra fără vină
Şi te-or bate fără milă.
[7, p. 417].
Sau mai în glumă:
Fă-ţi, mireasă, voie bună,
Nu plânge după cunună.
Las-să plângă celelalte,
C-au rămas nemăritate.
[6, p. 167].
Pe tot parcursul ceremonialului de nuntă se succed hore, dansuri, diverse obiceiuri specifice localităţii, cum ar fi busuiocul, vama, scoaterea zestrei etc. Înainte de a ieşi din curtea părinţilor fetei, mirele şi nuntaşii săi găsesc poarta zăvorâtă şi din nou nu li se dă voie să iasă cu mireasa, sunt reţinuţi până când mirele nu răspunde la nişte întrebări, demonstrând astfel că este vrednic să i se dea mireasa, cu alte cuvinte, până când el se arată pregătit să intre în noua stare socială [10, p. 91-92]. În zăbovirea nuntaşilor transpare ideea de prelungire în timp a perioadei de integrare impusă de riturile de iniţiere şi de trecere.
Despărţirea de casă, deschiderea porţilor şi ieşirea către grădină (spre rodnicie, în acel topos împărătesc unde creşterea sfârşeşte în rodnicie) simbolizează acea trecere în viaţa de familie.
În unele zone ceremonialul nupţial şi-a păstrat până în prezent valoarea sa ca rit de trecere a tinerilor din stadiul premarital în cel marital, reprezentând un eveniment important din viaţa omului – căsătoria. Nunta nu este un cadru închis, referindu-se numai la un cerc restrâns, ea vizează întreaga colectivitate pe orizontală şi toate categoriile de vârstă pe verticală, fiind un prilej de manifestare a tradiţionalei solidarizări a neamului şi a comunităţii săteşti. Nici un alt eveniment social nu angajează întreaga colectivitate într-o forţă atât de închegată cum e ceremonialul nupţial.
O nouă familie reprezintă un eveniment important sub toate aspectele pentru toţi membrii colectivităţii ţărăneşti, fiecare fiind interesat ca tinerii să fie „porniţi bine” în viaţa de familie.
Despărţirea de părinţi şi plecarea între străini era, ca şi despărţirea de fete, unul dintre momentele culminante în desfăşurarea ceremonialului căsătoriei. La plecarea miresei de la casa părintească, de altfel ca şi la plecarea mirelui la cununie, în Moldova se juca De trei ori pe după masă, dans care, în opinia folcloriştilor, marchează despărţirea de vatra părintească [1, p. 15].
Primirea miresei în noua familie era un act solemn însoţit de o serie de rituri. La sosirea în curtea mirelui, tinerii se spălau pe mâini şi, înainte de a intra în casă, întindeau o horă. În faţa casei mirelui tinerii erau întâmpinaţi cu boabe de grâu sau de orez, care se aruncau asupra lor în semn de belşug.
De regulă, nunta ţinea câteva zile, urma o petrecere menită să marcheze eliberarea de rit, de ceremonial şi să permită reintrarea în cotidian. După acest act cu veche semnificaţie ceremonială, cu rosturi de bună cuviinţă sătească, nunta nu se termina aici. Ca şi alte ceremonialuri de trecere, nunta era urmată de o serie de acte menite să restabilească echilibrul social. Printre acestea era vizita pe care mirii o făceau naşilor şi părinţilor miresei, calea primară etc. Toate acestea făceau trecerea de la sărbătoare la viaţa de zi cu zi şi contribuiau la integrarea noii familii în rândurile gospodarilor din sat.
În prezent rolul deosebit pe care îl îndeplineşte nunta în realizarea unei căsătorii nu este diminuat. Mai bogată sau mai modestă, nunta continuă să marcheze marele eveniment din viaţa omului, trecerea flăcăului şi a fetei mari în rândul celor căsătoriţi.
 
Referinţe bibliografice
1. Badrajan, Svetlana, Muzica în ceremonialul nupţial din Basarabia, Chişinău, Editura Epigraf, 2002.
2. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1982.
3. Cât îi Maramureşul..., Cuvânt înainte de Mihai Pop, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1993.
4. Crestomaţie de folclor moldovenesc, Prefaţă şi comentarii de Grigore Botezatu, Chişinău, Editura Lumina, 1989.
5. Eliade, Mircea, Eseuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.
6. Folclor din ţara fagilor, Chişinău, Editura Hyperion, 1993.
7. Marian, S. Fl., Nunta la români, Studiu istorico-etnografic comparativ, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1995.
8. Nunta la români, Ediţie îngrijită de Ion Moanţă, Bucureşti, Editura Minerva, 1989.
9. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, 1976.
10. Şeuleanu, Ion, Dincoace de sacru, dincolo de profan, Târgu-Mureş, Editura Tipomur, 1994.
11. Ursache, Petru, Etnoestetica, Iaşi, Editura Institutul European, 1998.
12. Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere, Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu, Iaşi, Editura Polirom, 1996.
13. Vrabie, Gheorghe, Din estetica poeziei populare române, Bucureşti, Editura Albatros, 1990.
 
 
* Articolul pe care îl propunem atenţiei cititorilor revistei este însoţit de următorul răvaş:
Dragă redacţie,
Doresc să aduc, prin intermediul publicaţiei Dumneavoastră, cele mai sincere mulţumiri pentru orele de limba şi literatura română, de istorie şi cultură a neamului, de care am avut parte graţie Şcolii Tânărului Filolog, care şi-a ţinut uşile deschise pentru noi la Casa Limbii Române din Chişinău. Ne-a fost de mare folos ceea ce am ascultat la orele profesorilor Alexei Acsan, Ana Bantoş, Irina Condrea, Tamara Cristei, Ceslav Adam, Vlad Pohilă, Silviu Tabac. O picătură din ceea ce am învăţat de la domniile lor se găseşte şi în acest prim studiu, pe care l-am scris sub îndrumarea distinsului profesor Nicolae Constantinescu de la Universitatea din Bucureşti.
 
Victoriţa Braga,
absolventă a Şcolii Tânărului Filolog, 2003


 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog